vineri, 14 septembrie 2012

Două jocuri

            Să fii de piatră şi tot îţi va înflori un zâmbet în steiul buzelor, zâmbetul ţi se va transforma repede într-o cascadă de hohote când citeşti întâmplările, poznele, drăcăriile şi jocurile întreprinse de Traian.

                        - Cine este Traian?

            Este copilăria perfectă trăită cu melancolia adultului, este viul care nu te lasă să treci indiferent pe lângă o creangă în formă de Y, este prietenia adevărată, este curiozitatea lipsită de interese clevetitoare, este imaginaţia ce stârneşte spiritul de aventură şi te face să pui la cale expediţii năstruşnice. Este copilăria îndeajuns de mult vorbită pe forumuri pentru a nu te întreba cât din ceea ce se scrie a fost trăit şi cât imaginat… ca un răspuns pertinent la o întrebare generatoare de topic.
            Nu ne putem opune timpului în care trăim şi să avem pretenţia că suntem adaptaţi, avem totuşi posibilitatea de a alege, de a opta, de a decide ce este important. Râsul unui copil este acelaşi dintotdeauna, nu s-a schimbat şi nu se va schimba; dorinţa de asemenea este aceeaşi – mă rog, se poate discuta despre obiectul ei – nimeni nu cere unui copil să inventeze roata, este suficient să ştie că ea se poate învârti.
            Întâmplările povestite în carte te fac să-ţi doreşti o vacanţă adevărată, există o naturaleţe şi un autentic al reacţiilor care te împing, care scutură adultul din tine dând la iveală nevoia de a pune la cale o şotie. Adulţii nu mai ştiu să se joace fără să recurgă la reguli acceptate social, copil fiind, dacă eşti suficient de isteţ poţi schimba regulile jocului.
            Traian este un copil care pune la încercare spiritul pedagogic al părinţilor. Cum să struneşti un copil care-ţi trage pe furiş, din pod, toate scândurile de nuc, scânduri pe care tu le vedeai transformate în mobilă, iar el în barcă? Cum să faci când vezi atâta talent la un copil, talent actoricesc, îl laşi să pună în scenă diferite poveşti, asta până când dintr-o sfârâială iese un fum înecăcios care umple mansarda şi pune pe fugă actorii şi spectatorii într-o direcţie, adulţii în cealaltă. Atunci când nea Andrei poliţistul pică taman la masă, îl inviţi la un păhărel de ţuică, el îl bea şi pe al doilea şi pe al treilea şi întreabă aşa dacă nu cumva mai zilele trecute ai avut treabă pe la cavoul din cimitir? Simţi o crispare căci ştie toată lumea cum a rămas el închis în cavou şi te gândeşti ca fi-tu să nu aibă vreo implicare, da-i isteţ băiatul… o întoarce iute, spunând că ce să caute el în cimitir, arătând că nu ştie el unde este cavoul, unde se dusese cu ceilalţi copii să caute generalul cu sabie de aur şi au dat peste nea Andrei, pe care l-au închis speriaţi de atâtea poveşti cu strigoi auzite. Lucrul rău nu e rău de la început, ajunge să fie aşa doar pentru că nu iese cum plănuieşti tu, ce vină să aibă copilul că toate potăile nu sunt capabile să înveţe să sară la şotron. Se cere aplicată o corecţie, dar până să vină ideea, dai cu piciorul într-o tinichea care se rostogoleşte mai încolo… şi parcă nu sună rău, cu siguranţă mai multe vor suna şi mai bine, asta dacă sunt înşirate pe o sfoară şi prinse de locul potrivit.
            O aventură deosebită este şi cea de doctor… de doctor al unui astfel de copil. Te întrebi cum este posibil ca vata ta sterilă, pusă peste fundul făcut arşice să predispună la coptură. Nu ai de unde să ştii peripeţiile acestui ghemotoc şi prin câte a trecut el până să găsească purceluşul pierdut, oricum între noi fie vorba nici nu l-a găsit ci l-a substituit cu cel al coanei Manda…
                        „Deci, purceii erau fraţi. Atunci, ce importanţă avea care din ei e cel pierdut. Aplicarea în practică a planului a fost mult mai uşoară decât credeam. Am sărit gardul prin dosul curţii, am înşfăcat purcelul şi, ca să nu guiţe, am scos tamponul de vată din buzunar [ în goana după purcel, tamponul s-a mişcat de la locul lui şi a pornit-o în jos pe crac, ajungând în ţărână şi mai apoi în buzunar ] şi i l-am îndesat în gură. Totul a mers bine, nimeni nu m-a văzut. După ce l-am băgat în noul său coteţ, am scos vata dintre colţii purcelului, am scuturat-o cât am putut, am suflat mai puternic peste ea şi, cu simţul datoriei împlinite, am băgat-o înapoi în buzunar. Mulţumit, am isprăvit repede şi celelalte trebi lăsate în grija mea, m-am întins pe preşul tras la umbră, am aranjat pansamentul „sterilizat” peste rănile care începuseră să se mai ostoiască şi m-am cufundat în nemaipomenitele aventuri ale unui submarin rătăcitor prin oceanele pământului.”… substituirea ar fi fost perfectă dacă purcelul nu era purcică.
            Mic sfat de la doctorul Bobuleanu, dacă aveţi de vindecat râie căprească iar alifiile din trusă nu-şi fac efectul, încercaţi leacul băbesc al Boacăi… frecţie cu zeamă de varză, cu gaz şi cu tot felul de lichide, pe urmă spălat bine cu leşie de săpun şi apoi ungem cu urină de vacă. „Multă vreme m-am întrebat în gând: cu ce s-o fi vindecat tizul meu? Că el nu ştia leacul descoperit de Boaca. Şi la Bucureşti, mi se pare, nici vacă n-aveau.”
            Nici ca profesor nu-i mai bine, eşti pus să dai dovada cunoştinţelor tale după ce următoarea compunere face turul satului…
            „Lucrare scrisă la Ştiinţele naturii:

Musca
            Musca este un animal. Ea este o fiinţă necuvântătoare dar bâzâitoare. Musca se înmulţeşte prin pui mici, pe care îi numim musculiţe. Ea are cap şi aripi şi zboară unde are treabă. Musca are mai multe picioare decât omul, ca să poată sta pe pereţi. Musca trăieşte pe lângă casa omului în grădină şi la grajd. Este folositoare că poate să zboare. Iarna când la noi e frig ea pleacă în ţările calde. Eu cunosc mai multe feluri de muşte: de casă, de câmp şi bărzăunele.”
            Traian este un suflet sensibil, întâmplarea cu nea Ilie cizmarul sau cu armăsarul Costică, dovedesc o duioşie deloc gratuită. Toate acestea îl pregătesc pe Traian pentru momentul jocului cel mare, jocul de-a viaţa în care principala provocare este aceea de a ne asuma consecinţele acţiunilor noastre…

            - Hai mă, pe unde umbli, vino odată acasă şi lasă visarea…

Temă: Precizaţi – cu exactitate – unde se duce mâncărimea după ce o scarpini?

Autor: CORNELIU TAMAŞ ( 14 februarie 1933, Câmpulung-Muscel – 19 februarie 2008, Râmnicu Vâlcea )
Copertă şi ilustraţii: EUGEN TARU
Editură: Ion Creangă

Lector: SANDU SINGER
Tehnoredactor: CONSTANTIN GOSAV
Dat la cules 19.XI.1984. Bun de tipar: 18.VI.1985.
Apărut 1985. Comanda nr. 2395
Coli de tipar 5 ¼
           

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu