Cireşe de mai (11)

          Ziua bună se cunoaşte după cireşe – asta spune un vechi proverb românesc. Dar acest proverb este atât de vechi încât astăzi este prea puţin cunoscut şi în situaţia asta sunt mai multe proverbe. Vă propun să le descoperiţi şi pe acestea, să le aduceţi la lumină şi să ne bucurăm de ele. Există însă o mic impediment, cuvintele sunt amestecate şi nu ştiu exact care este ordinea lor. Vă invit la o joacă cu aceste cuvinte, cine construieşte cele mai nostime proverbe va avea posibilitatea de a-l învăţa pe acest lup cum stă treaba cu înţelepciunea populară. Iată cuvintele:

uituc, covrigi, călăuză, pus, învăţătură, are, om, ciopleşti, saturi, laudă, este, prieten, meşter, omenia, dai, unire, de, măsea, nebună, mămăligă, mai, bine, trage, prăpădeşte, doctorie, stafidă, dezlegat, petic, uscat, căldare, fereşte-te, făgăduială, urechea, nas, strică, ştii, corabie, că, să, fie, crapă, merge, jugul, iarba, rabdă, boier, fără, să vrea, şi, cu, puţină, cât, chirie, de, pentru, decât, la, pe, cum, se.

Fereşte-te de uituc pentru că are învăţătură de mămăligă.

Călăuza nebună trage pe nas covrigi de iarbă.

Ciopleşti corabie că să ştii cum se rabdă pe uscat.

            Îmi dau seama că este posibil să fi omis câteva cuvinte, dar sigur! nu mai multe de trei.

Münchhausen

            Domnilor, în seara aceasta avem o societate aleasă şi după această cină grozavă vă propun un vin de Tokai şi un divan moale numai bun de înfundat. Vă rog, lăsaţi la o parte criteriile ştiinţifice de abordare a realităţii, în seara aceasta vom vorbi despre vânătoare şi peripeţiile din timpul ei, vom vorbi despre acte de iscusită vitejie arătată în aprige lupte, vom vorbi despre călătorii şi surprizele lor… amfitrion, baronul von Münchhausen.

            Nici prin gând nu-mi trece să rup povestea de la gura baronului, vă invit doar să daţi crezare şi să nu vă îndoiţi nicio clipă de cele auzite, altfel farmecul acestor întâmplări vi se va părea forţat pe alocuri.

            După ce baronul povesti cum şi-a arătat iscusinţa în a prinde un stol de raţe cu ajutorul unei bucăţele de slănină şi o frânghie suficient de lungă cât să le înşire pe toate, cum a reuşit el să se descurce când şi-au luat zborul cu aţă cu tot – între noi fie vorba de aici şi expresia „ a zburat puiul cu aţa şi baronul cu raţa” – cum şi-a folosit el pulpanele hainei pentru a cârmi cârdul în direcţia locuinţei sale, ce gând năstruşnic a avut pentru a le face să aterizeze,ei bine, după toate acestea, a venit şi rândul meu să povestesc o întâmplare vânătorească.

            Sigur, trebuia să mă gândesc la altceva deoarece baronul o povestise şi pe aceea cu mistreţul orb, şi pe aceea cu stolul de găinuşe făcute direct frigare pe vergeaua puştii, o zisese şi pe aceea cu iepuroaica şi căţeaua care fătaseră în goana urmăririi astfel încât partida de vânătoare s-a încheiat cu şase iepuri şi şase câini, „deşi începuse cu câte unul din fiecare neam”, a zis-o şi pe cea cu cerbul căruia îi crescuse o mândreţe de cireş între coarne deoarece cu ceva vreme înainte trăsese în el cu sâmburi de cireşe, cea cu lupul întors pe dos o ştia toată lumea… ştiu! am să povestesc prima mea vânătoare, asta nu se uită niciodată.

            Nu are rost să insist asupra adevărului celor ce aveam să povestesc deoarece veneau în urma celor povestite de baron, el este garanţia mea. În după amiaza aceea căldura apăsa toate lucrurile şi fiinţele făcându-le leneşe, eu nu făceam excepţie, fizic eram toropit, dar gândul era treaz şi mă îndemna să pornesc la vânătoare, să profit de lenevia aceasta şi să dau marea lovitură. Cum nu aveam un bidiviu lituanian ca al baronului şi mă bizuiam doar pe forţele picioarelor mele, am hotărât ca este un moment prielnic pe care nu trebuie să-l ratez. Am încărcat cele două puşti, mi-am luat banduliera, am umplut toate lăcaşurile cu muniţie, cuţitul de vânătoare l-am tras o dată pe tocilă şi am pornit-o din loc. Am găsit uşor urma fiarelor, în dreapta mea fără să-i pese de ceva stătea tolănit cel mai semeţ leu pe care-l văzusem vreodată, se apăra cu coada de muştele sâcâitoare şi nu mi-a acordat nicio importanţă, m-am simţit vexat şi am luat-o personal, m-am hotărât să nu folosesc puşca deoarece lupta mi s-ar fi părut nedreaptă, fapt pentru care m-am aruncat asupra lui numai cu cuţitul, ştiut fiind faptul că leul are gheare şi colţi asemenea unor cuţite, deci eram la egalitate. A urmat o încleştare teribilă, l-am strâns atât de tare pe leu între picioare încât răgetul lui nu mai ştiai dacă-i de durere sau de furie. Aveam sorţi de izbândă, dar cred că mai înainte cu vreo câteva zile, leul s-a împrietenit cu un porc spinos, care auzindu-i răgetul a venit iute în ajutorul lui. Eu călare pe leu, în faţa mea porcul spinos mă luase azimut pentru ploaia de ace, ce puteam face? Nu am avut inspiraţia să-mi iau armura de broască ţestoasă, dăruită de tatăl meu în urma unei expediţii în Galapagos, nu-mi rămânea de făcut decât să îndur pătrunderea acelor în piele. M-am încordat grozav, leul a început să ragă, clar de durere! porcul a eliberat miile de suliţe înspre mine, care surpriză, au ricoşat din muşchii mei super încordaţi în atacator fâsâindu-i imediat atacul. Surpriza cea mare a fost când am ridicat leul de jos, îl strânsesem aşa de tare încât acum arăta ce desenat pe o foaie de hârtie, chiar îl mai am pe undeva pe acasă, data viitoare vi-l aduc să vedeţi. Aproape că răsuflam uşurat când o namilă de urs polar se năpusti cu furie asupra mea, puşca era departe, cuţitul îl rătăcisem în strânsoarea luptei de mai devreme, nu aveam nicio armă, sigur, mă puteam încorda ca o stâncă şi să las ursul să se izbească de mine, dar într-o luptă dreaptă nu se face să foloseşti acelaşi şiretlic de două ori la rând, devii rizibil. Am scos la iuţeală patru cartuşe din bandulieră le-am încărcat în gură şi am ţintit ursul înspre cele patru labe ale sale. Am ţintit perfect, ursul era acum prins de trunchiul baobabului din faţa mea, gata să fie jupuit. Îmi răceam gura de foc când în spatele meu încep să se audă bubuituri, probabil o turmă de elefanţi venea să salveze onoarea animalelor sălbatice… dar nu! era mama care-mi bătea în geam şi mă chema la masă.

Temă: Aprofundaţi subiectul în cauză citind şi această postare.

Autor: GOTTFRIED AUGUST BÜRGER (31 decembrie 1747 Molmerswende, Germania – 8 iunie 1794 Göttingen, Germania)

Copertă şi ilustraţii: EUGEN TARU

Titlu original: Wunderbare Reisen zu Wasser und zu Lande – Feldzüge und lustige Abenteuer des Freiherrn von Münchhausen (septembrie 1786)

Traducere: ION MARIN SADOVEANU

Editura: Tineretului

Dat la cules 28.04.1967. Bun de tipar 20.11.1967. Apărut 1967.

Comanda nr. 7440. Tiraj 95200. Broşate 90100 + legate 5100

Hârtie ofset A. de 100g/m² 540 x 840/8. Coli editoriale 7,86.

Coli de tipar 14,5. A. 15505. C.Z. pentru bibliotecile mici 83 – 93 – R.

Fridolin

            Fiecare dintre noi poate povesti o întâmplare cu un căţel, fac ei ce fac şi sunt eroii unor peripeţii cum nici unui patruped nu-i este dat să trăiască. Nu, nu ignor pisicile, au şi ele aventurile lor, oho! şi ce mai aventuri sunt în stare ele să înfăptuiască, dar parcă aventurile pisiceşti au un alt specific decât cele al căror protagonist este un căţel… sau poate sunt eu setat să văd lucrurile în felul acesta. Cert este că apropierea de om le oferă posibilitatea de a avea atitudini şi comportamente pe care nu le-ar avea dacă ar trăi în sălbăticie, poate şi pentru simplu motiv că în sălbăticie nu vor întâlni prea uşor o pereche de papuci sau o perdea.

            Fac animalele acestea nişte mutre când sunt vinovate, au diferite trăiri care nu scapă ochiului iubitor, nu poţi fi indiferent când le vezi că ţopăie sau se împletesc printre picioarele tale, dar nu-mi dau seama dacă ele preiau din felul oamenilor de a fi sau oamenii le împrumută, proiectează asupra lor propriile lor trăiri.

            Uite, povestea lui Fridolin, un câine şoricar care ducea o viaţă fericită. Avea un stăpân – Willy – care îl iubea, trăia într-o căsuţă frumoasă, dimineaţa, la prânz şi seara farfuria era plină cu mâncare, de plimbări în natură avea parte, ba prin pădurea învecinată, ba pe marginea râului, iar noapte şi-o petrecea în bucătărie în coşuleţul lui cel călduros. Şi zilele aveau pentru Fridolin, eroul nostru, această rutină şi nu este nimic nepotrivit aici, Fridolin era cât se poate de mulţumit. Dovadă stă discuţia pe care o are cu Willy în care îi spune că de ziua lui el nu are nevoie de nimic deoarece lui nu-i lipseşte nimic, dar tânărul stăpân are alte planuri, pentru că nu-i aşa, inima bună se dovedeşte. Willy îi spune lui Fridolin că va primi un cadou straşnic, chiar a vorbit cu tatăl său şi acesta i-a dat voie să umble la puşculiţă şi să ia de acolo oricât ar fi nevoie. Nu contează că pe puşculiţa rotundă şi galbenă scrie „Strânge bani albi, pentru zile negre” sau pe scurt, patine, când este vorba de prietenie baierele inimii slăbesc pe cele ale pungii… şi în plus, Willy ştie că va primi patine de la tatăl său, nu degeaba învaţă el aşa bine.

            După ce Willy aranjează toate monedele pe masă, Fridolin se minunează cât de mult poate să coste un cârnat şi dă să îl însoţească pe Willy, dar acesta îi refuză plimbarea…na! surpriza are meşteşugul ei. Dar cadoul nu miroase a cârnat ci parcă a pantofi noi, mirosul acesta îl face foarte nerăbdător şi tot dă târcoale pachetului, dar abia mâine este ziua lui, aşa că pentru prima dată în viaţa lui Fridolin avu o noapte neliniştită. După un aşa zbucium Fridolin, a fost cuprins înspre dimineaţă de un somn greu, astfel încât atunci când a deschis ochii l-a văzut pe Willy cum stătea lângă coşuleţ, arătându-i cadoul. Nu era nici o urmă de îndoială, a pantofi noi miroase pachetul, numai că nu sunt pantofi noi ci o zgardă de toată frumuseţea, roşie, bătută în ţinte aurii… o minunăţie.

            Şi ziua lui Fridolin a început bine, l-a condus la şcoală pe Willy, iar pe drumul de întoarcere a trecut pe la băcan, pe la măcelar, pe la brutar şi de la toţi a primit bunătaţi deoarece l-a spus că este ziua lui de naştere. Ba chiar pisica cea neagră a vecinului, nesuferita aia care se cocoşa şi zbârlea la el ori de câte ori îl vedea, ba o dată l-a şi scuipat, de data aceasta a fost prietenoasă cu el… ce să mai, zgarda cea nouă făcea minuni. Fridolin se gândeşte la Clementina o fetiţă-şoricar, oare ce efect va avea zgarda asupra ei, oare de data aceasta va reuşi să stea de vorbă cu ea.

            Succese pe toată linia, of! ce bun a fost stăpânul Willy să-mi ofere o zgardă aşa frumoasă, cum a renunţat el la toate economiile sale pentru mine, aşa gândea Fridolin în drumul său spre casă.

            Dar uneori frumuseţea atrage invidia şi o haită de câini mai mari, dulăi în toată regula, încep să-l urmărească pe Fridolin cu gândul de a-l pune la punct, prea se poartă ca un domnişor de oraş. Şi începe o goană nebună pe străzi, prin magazine, printre picioarele trecătorilor, până la urmă Fridolin îşi găseşte scăparea într-un vagon de tren în care se urcau nişte vaci, ba chiar se împrieteneşte cu una dintre ele, cu Lisa mai precis căruia începe să-i povestească aventura lui… şi trenul se pune în mişcare. Fridolin intră în panică şi încearcă să părăsească vagonul, până la urmă reuşeşte să sară din mers şi se întoarce în oraş, dar acum nu mai este şoricarul de dimineaţă, acum este tăvălit, murdar, miroase a grajd şi nimeni nu-l mai bagă în seamă, pisica neagră a vecinilor îl stucheşte din nou, Clementina îl face vagabond, iar haita de dulăi îl ignoră cu desăvârşire şi colac peste pupăză şi-a pierdut şi zgarda.

            Un sentiment de vinovăţie şi unul de responsabilitate îl fac pe Fridolin să pornească în căutarea zgărzii pierdute. Şi să ştiţi că Fridolin nu este deloc un şoricar fricos, va avea parte de o mulţime de aventuri şi de fiecare dată când în calea lui apare un personaj nou el îi povesteşte tot ceea ce i s-a întâmplat… şi s-a întâlnit cu vulturi, cu oi, cu portarul unui hotel, cu ajutorul de văcar, cu un flaşnetar bătrân, a primit şi decoraţie, a stat şi la închisoare, s-a bătut şi cu un şpiţ alb, a demascat răutăţi, a prins hoţi, a căpătat de pomană, a găsit şi a pierdut din nou zgarda, îşi rupe coada… dar ştiţi ce! toate lucrurile acestea el este gata să vi le povestească aşa cum s-au petrecut şi vă rog fiţi convinşi că nu există nicio urmă de înfloritură căci Fridolin este un căţel credincios… adevărului şi lui Willy, tânărul lui stăpân.

Temă: Fără temă, doar suntem în vacanţă!

Autor: FRANZ CASPAR (17 septembrie 1916, Rapperswil, Elveţia – 13 aprilie 1977, Strobl- St. Wolfgang, Austria)

Copertă şi ilustraţii: HANS P. SCHAAD

Traducere: JEAN GROSU

Titlu original: Fridolin (1959)

Editura: Ion Creangă

Redactor ŞIŞMANIAN ECATERINA

Tehnoredactor STANCU PETRE

Dat la cules 12 VI 1980 Bun de tipar 10 XI 1980

Apărut 1980 Comanda nr. 1829 Coli de tipar 9 ½

Croitorul de poveşti

            Sunt ceva zile de când mă tot învârt pe lângă aceste poveşti. Au o frumuseţe a lor care mă lasă mut, în mintea mea e linişte, gândurile sunt aşezate şi nu umblă răzleţe prin te miri ce coclauri, ascultă şi ele alte ritmuri, se racordează la un alt fel de a trăi realitatea.

            Lucruri rele ni se întâmplă tuturor, efectul lor rugos ne determină să reacţionăm şi îmi imaginez în funcţie de această reacţie pe oamenii tub, sunt cei prin care se scurge realitatea, sunt traversaţi în continuu de evenimente şi fapte, ei nu reţin nimic şi totul depinde de lungimea tubului. Se întâmplă uneori ca tranzitul să se blocheze cu un eveniment care este peste capacitatea de preluare şi oamenii tub se transformă pentru o vreme în oamenii recipient. Aceştia sunt cei care conţin, care strâng realitatea, care o păstrează, în cazul lor totul depinde de volum, punctul lor maxim este dat de picătura care umple paharul. Şi mai sunt oamenii scoică sunt cei care învelesc lucrul rău, care transformă efectul rugos al faptelor rele într-o perlă, nimeni nu va şti atunci când se va uita la o perlă că ea ascunde o traumă.

            Cred că oamenii scoică îşi folosesc din plin imaginaţia nu pentru a fugi de realitate ci pentru a transforma bucăţica aceea râcâitoare care poate să apară în calea oricăruia dintre noi în ceva care nu poate să ne facă rău. Ne putem întâlni şi de o mie de ori cu o perlă fără să ne simţim ameninţaţi şi oamenii scoică ştiu că nu purtatul perlelor este benefic ci dăruirea lor.

            A alege să dăruieşti o poveste când ştii că „din caravanele pe care le porneşti n-ai să afli niciodată care pe unde ajung” înseamnă a alege să-l înveţi pe celălalt cum să se poarte cu lucrul rău, cum să reacţioneze la grunjii durerii.

            Puterea exemplului este uriaşă, el ne arată tuturor nu cum să fim ci că există şi un alt mod de a fiinţa. Se ştie şi se acceptă, chiar dacă uneori doar la nivel teoretic, că putem alege, dar lucrurile nu sunt concrete, ele se plimbă într-o lume a conceptelor şi într-un astfel de moment vine exemplul, care îmbracă conceptul în hainele acţiunii, ajustează faptele până într-acolo încât să se potrivească mănuşă. Uite, în povestea "Oameni fără durere" ale căror trupuri „mari şi puternice nu le dădeau prilejuri de lacrimi sau de întristare. Dar nu erau fiinţe fără de moarte. Sfârşeau şi ei ca semenii lor, în molime şi încăierări, numai că, până în clipa din urmă, nu simţeau nici un dram de suferinţă. Treceau dintr-o dată de la nedurere la nefiinţă.” era un băiat pe nume Pimen, care a prins drag de o „fată bălaie, cu ochii ca două izvoare” Copila aceasta avea o grădină cu flori parfumate, care se prăpădeşte toată în urma unei furtuni când „din cer se năpustiră puhoaie de apă” Prin grădina jefuită de furtună, Pimen, o zăreşte pe copila bălaie „cum umbla din floare în floare, le ridica trupurile din ţărână, le netezea petalele, iar pe obraji îi lunecau lin două izvoare” Deşi nu înţelegea prea bine vorbele şi acţiunile fetei, Pimen începe să umble alături de ea, ridicând şi el lujerele căzute la pământ, legând crengile rupte. Întâmplarea face ca într-o zi, rătăcind prin pădure, să dea peste o ciută albă prinsă într-un hăţiş de mărăcini. Plivind cu palmele mărăcinii eliberează animalul deşi nu-i înţelege durerea şi tânguirea, dar gândul la copila cu părul bălai îl face să descopere leacul durerii… şi povestea continuă.

            Citind aceste poveşti nicio clipă nu simţim spectrul degetului ridicat ameninţător asupra noastră, nu resimţim nici urmă de apostrofare, nu este genul de carte moralizatoare, gen destul de răspândit în scrierile pentru copii, din contră, este o carte prieten adevărat, care te acceptă aşa cum eşti, dar îţi spune atunci când greşeşti… tu alegi dacă vrei sau nu să-i mai fi prieten în continuare.

            Mi-ar fi plăcut ca Marta Cozmin să fie bunica mea.

Temă: Desluşiţi bucuria unui brad.

Autor: MARTA COZMIN (31 ianuarie 1930, Bucureşti – 25 ianuarie 2006)

Copertă şi ilustraţii: GYÖRGY MIHAIL

Editura: Ion Creangă

Lector: RICUS OANA

Tehnoredactor: ELENA GĂRĂJĂU

Bun de tipar 28.05.1980. Apărut 1980. Coli de tipar 15

Cireşe de mai (10)

            Oamenii s-au jucat mereu atunci când au avut timp de joacă şi cel mai mult timp de joacă ai când eşti copil. Nu-i vorbă, că şi adult fiind, timp ar mai fi, dar ca un făcut gândurile se adună în altă parte. Ce ştiu eu cum e mai bine, fiecare face cum crede de cuviinţă dar este cartea aceasta care ştie să aibă cu noi răbdare şi ne ia uşor de mână şi ne face copăcel şi uite aşa cătinel, nel-cătinel ne aduce uşurel, cu căţel şi cu purcel să ne învinovăţim niţel. Şi-i aşa cum spuneam, este un sentiment de vinovăţie care te îndeamnă să încerci să faci altfel lucrurile pentru că îţi aduce aminte de cum te jucai când erai copil.

            Dat fiind faptul că întâmplarea mi-a adus doar un exemplar am fost nevoit să scotocesc după o provocare. Am găsit una în patru puncte, cu două din ele mi-am spart capul şi nu am găsit răspunsul. Nu vă îngrijoraţi, am fost ajutat, fapt pentru care voi proceda şi eu la fel în caz că este necesar. Promit că dacă întâmplarea îmi va mai aduce un alt exemplar îl voi oferi rapid celui care s-a arătat interesat, participând la acest cules de cireşe.

1. Cum îl împărţim pe 12 în două jumătaţi astfel încât într-o parte şi alta să avem 7.

2. Cine vorbeşte toate limbile pământului?

3. După o plimbare prin Paris, America şi Australia poţi spune cu precizie ce se află în mijlocul lor?

4. Tatăl meu are un fiu, dar nu este fratele meu. Cine-i?

         

Vârsta de aur

            Cum să vă povestesc despre această carte astfel încât să vă stârnesc interesul într-o aşa de mare măsură încât dorinţa de a o citi să nu vă dea pace, să vă bâzâie la ureche ca un ţânţar pofticios, să vă fie ca gândul la bucăţica de ciocolată pe care aţi lăsat-o pentru mai târziu… ha! sunt pe punctul de a face o greşeală. Nu vreau să transform această postare într-o reclamă, nu contează cât de inspirat ar fi fost sloganul pe care l-aş fi scornit, îmi pare că s-ar fi simţit o oarecare artificialitate. Nu vreau să risc şi nu vreau să vă îndepărtez, din contră, intenţia mea este aceea de a vă apropia de un moment autentic. O trăire care se infuzează timp de câteva zeci de pagini în fiecare fibră a corpului de adult şi fiecare fibră asemenea unei frunze de ceai uscate se va deschide sub acţiunea căldurii ce face ca sufletul să se dezmorţească.

            Este o carte pentru adulţi, eu aşa o văd – îmi pare că se marşează pe un anumit sentiment de vinovăţie, dar nu este o vinovăţie dintr-aceea invalidantă, care paralizează muşchii acţiunii, nu! este un sentiment de vinovăţie care te trezeşte, te împinge spre acţiune, trezeşte în tine dorinţa de a face lucrurile în alt fel. Şi se întâmplă aşa pentru că această poveste îţi luminează drumul înapoi spre copilăria ta… eu asta am trăit. Mi-am amintit de jocul meu inspirat din filmele de comando pe care le vedeam pe vremea aceea la video, cum am luat toţi pionii de la jocul de şah şi le-am legat de gât o mică sârmuliţă pe care am îndoit-o la cap sub forma unui cârlig. Şi m-am dus apoi în cămară şi am dat iama în punga cu aţe a maică-mii şi am sustras de acolo un scul de mohair portocaliu… ce plăcut era la atingere, parcă cineva mă iubea şi am întins peste tot prin cameră aţa aceea portocalie, de la lustră porneau aţe peste tot şi pe ele alunecau pionii, soldaţii, camarazii, prietenii mei în încercarea de a o elibera pe regină. Am luat parte în ziua aceea la una din cele mai spectaculoase expediţii organizate la mine acasă, dar nu am uitat nici acum ameninţarea care plana nevăzută peste această desfăşurare de forţe şi anume coborârea intempestivă a Olimpienilor, care cu suficienţa şi privirea lor superioară m-ar fi întrebat ce-i cu prosteala asta din cameră şi de ce am stricat sculul portocaliu. Da, aşa fac Olimpienii când coboară printre cei mici, le fixează micimea în raport cu superioritatea lor, cei mici au voie să existe doar în limitele trasate de ei.

            Am şi eu din când în când un astfel de sentiment de suficienţă, de superioritate, de intoleranţă iar Kenneth Grahame prin poveştile lui mi l-a pus în faţă spunându-mi că de acum încolo nu mai am scuza neştiinţei.

            Este o carte care mobilizează toţi muşchii, nu doar veţi strânge din dinţi, veţi şi râde cu gura până la urechi, jocurile imaginate de copii sunt efervescente, dorinţa lor de a mânca biscuiţi nu poate fi stăvilită de furtuna de afară, ba mai mult, această furtună este luată complice şi sub adăpostul tunetelor care acoperă gălăgia şi sub adăpostul fulgerelor care arată calea, ceata de copii trezită în miez de noapte se strecoară până în sufragerie pentru a da atacul final asupra cutiei cu biscuiţi. O mică precizare, drumul lor trece prin camera albastră, aceasta fiind ocupată de noul profesor venit abia de o zi. Domnul profesor este o fire sensibilă de artist, sufletul lui este chinuit de diferite spectre pe care imaginaţia bogată le încarcă de substanţă palpabilă, este suficient să prindă doar un contur şi trăirea de spaimă e gata. Ei bine, imaginaţi-vă acum noaptea aceea cu natura dezlănţuită în care privirea profesorului nu prinde doar un contur…sunt cinci contururi mici, în cămăşi albe, care se furişează, se împiedică şi cad, se hârjonesc şi sar, şi un joc tragic joacă – o moarte în zadar. Imaginaţia profesorului lucrează febril astfel încât a doua zi după micul dejun acesta este deja pregătit de drum. Peste câteva săptămâni, unchiul Thomas a scos din buzunar un exemplar dintr-o revistă „Psyche: Un Jurnal al Supranaturalului” şi a început să tragă fel de fel de apropouri cu privirea la cel de-al treilea caz prezentat în această revistă.

            Cred că dacă vor fi copiii care vor citi această carte lor le va veni mai uşor să-i înţeleagă pe adulţi, ba chiar să facă un pas în plus şi anume să-i ierte.

Temă: Continuaţi următoarea propoziţie. Destindeţi fibra încordată şi permiteţi-vă să fiţi încă o dată…

Autor: KENNETH GRAHAME (8 martie 1859, Edinburgh, Scoţia – 6 iulie 1932, Pangbourne, Anglia)

Copertă şi ilustraţii: CORNELIA MANEA

Traducere: CLEOPATRA LORINŢIU

Titlu original: The golden age (1895)

Editura: Ion Creangă

Redactor: SANDU SINGER

Tehnoredactor: CONSTANTIN GOSAV

Dat la cules 12.08.1983. Bun de tipar 10.11.1983

Apărut 1983. Coli editoriale 7,5

Spiriduşii pădurii

            Cu ceva timp în urmă am făcut o vizită virtuală într-un parc de distracţii nemaiauzit de mine până atunci. Parcul se află în Olanda şi se numeşte Efteling. Ei bine, cu această ocazie m-am întâlnit cu Himpelchen şi Pimpelchen, mai bine spus mi i-am reamintit. Nu mai ştiam nimic de ei, exceptând faptul că unul este pitic, iar celălalt este spiriduş, dar nu eram în stare să vă spun care cum sunt. A! şi mai ştiam că piticii şi spiriduşii pot fi deosebiţi după felul scufiilor pe care le poartă, acestea au culori diferite. Aş fi pariat că aceste culori sunt albastru şi roşu... aş fi pierdut, sunt albastre şi albe. Piticii poartă scufiile albastre şi spiriduşii pe cele albe. Acum pot să vă spun că Himpelchen este spiriduş, iar Pimpelchen este pitic, primul are 111 ani şi prietenul său 110 ani... şi sunt încă tineri! În anii oamenilor asta ar veni 21 respectiv 20 de ani, transformarea îmi aparţine şi am făcut-o ţinând cont de felul lor de a fi.

            Nu voi exagera cu detalierea trăsnailor făcute de cei doi, în principiu faptele se petrec în jurul unei tabere de pionieri aşezată la poalele muntelui unde eroii noştri îşi au căsuţa. Doar un singur episod pentru că mi se pare nostim şi surprinde tonul întâmplărilor. Este vorba de ziua în care Himpelchen şi Pimpelchen s-au hotărât să mergă că culeagă ciuperci şi să-şi facă rezerve pentru iarnă. Numai că în acea zi şi pionierii au avut aceeaşi idee, fapt pentru care nu este greu să ne imaginăm că la un moment dat mâinile tuturor s-au întins spre aceeaşi ciupercă, un spectaculos burete galben care strălucea în soare…fraged, bun, gustos şi aşaaaa de mare. Mâna pionierului se retrage brusc asemeni unui melc speriat, buretele îi vorbeşte şi îi spune că este otrăvitor şi că ar trebui să-l lase în pace. Pionierul nu-i iepure fricos şi mai face o încercare, buretele îşi face din nou cunoscută puterea de a-i otrăvi pe cei care îl privesc ca pe o gustare. Pionierul îi spune iepurelui, leneş şi duce cu el în tabăra din vale întâmplarea cu buretele vorbitor. Mâinile lui Himpelchen şi Pimplechen dau măsura hărniciei lor şi îi schimbă buretelui domiciliul, din poiană în cămara lor. După acest renghi H şi P se aleg nu numai cu rezerve îndestulătoare pentru iarnă ci şi cu mustrări de conştiinţă, fapt pentru care hotărăsc să se revanşeze faţă de pionieri, prilej de alte peripeţii.

            Mă ţin de cuvânt şi nu spun o vorbă despre războiul furnicilor, despre vânătoarea care are loc în pădure, despre întâmplarea cu ochelarii de la care lui H şi P li se trage un perdaf straşnic de către  Spannenhansel, şeful cel mare peste aceşti mici mărunţei. Vreau totuşi să fac o dare de seamă asupra tuturor lucrurilor pe care le-am aflat despre viaţa piticilor şi spiriduşilor din această carte. Sigur, dacă vor fi consultate alte cărţi se vor găsi alte referinţe legate de viaţa acestora, dar nu cred că o întrebare de genul unde stă adevărul îşi are locul în acest context, dat fiind faptul că ambele se petrec în afara realităţii, una în zona de fantezie candidă a acesteia, iar cealaltă în zona ei de supranatural. Să nu mai lungim pelteaua...

- ne putem face o idee despre mărimea piticului plecând de la faptul ca la un moment dat el este purtat în zbor de către puful unei flori de umbreluţă – păpădia de munte;

- cum am zis, piticii poartă scufii albastre, spiriduşii scufii albe;

- la vârsta de 111 ani, respectiv 110 ani sunt consideraţi tineri;

- de obicei trăiesc în adâncurile munţilor;

- au obiceiul ca diferiţi membrii ai comunităţii să fie trimişi periodic, să trăiască vreme de un an, într-un alt mediu decât acela în care s-au născut – este un mijloc de a studia lumea, de a învăţa o sumedienie de lucruri, de a-şi îmbogăţi experienţa;

- expresia spiriduşilor „o luăm la ciorap” este echivalentă cu expersia oamenilor „o luăm din loc”. Expersia spiriduşilor provine din faptul că atunci când pleacă undeva, pe vreme frumoasă, ei îşi încalţă de obicei frumoşii lor papuci din pâslă cu buline;

- articolul 1 din legea de bază prevede „Fereşte-te de om, căci este egoist şi mândru şi îşi supune lui toate fiinţele vii.”

- când un spiriduş spune despre el că este un „purice de apă” aceasta înseamnă că recunoaşte că este un măgar;

- au acces la tehnologie deoarece la vremea respectivă aveau în posesie aparate Talki-Walki;

- spiriduşii şi piticii dorm numai pe burtă şi probabil aşa se „explică ştiinţific cum în decursul mileniilor, nasurile (înainte ascuţite) li s-au tocit.” – de aceea spiriduşii şi piticii sunt cârni;

- spiriduşii şi piticii au doar un singur conducător, acesta fiind ales rând pe rând din neamul piticilor şi spiriduşilor. Căpetenia poartă în semn de recunoaştere o scufie cu moţ de două ori mai lungă decât a celorlalţi şi este colorată în dungi albastre şi roşii;

- când un spiriduş îşi duce degetul la nas este semn că acesta a căzut pe gânduri;

- toţi spiriduşii au câte o bătătură la degetul mic de la picior, fie că este stângul sau dreptul, uneori au la ambele picioare. Dacă se întâmplă ca bătătura să fie la degetul mare de la picior acest fapt este privit ca o minune – în ultimii 5000 de ani acest fenomen curios s-a petrecut doar de trei ori;

- articolul 13 din legea de baza prevede „Ajută oriunde şi de câte ori îţi stă-n putinţă, dar nu pentru a primi laude şi a te bucura de mulţumiri.”

- dacă vreodată aveţi de ales între a găsi acul în carul cu fân şi a găsi un spiriduş, alegeţi acul, aveţi mai multe şanse;

- unul din cinematografe se numeşte „Raza Lunii”, iar o editură se numeşte „Conul de brad”;

- spiriduşii nu fac niciodată din noapte zi oricât ar avea de învăţat, de muncit sau de distrat. Revelionul constituie singura excepţie, dar în momentul povestirii noastre era în lucru un proiect de lege care prevedea ca revelionul să aibă loc la orele amiezii.

Temă: Imaginaţi un exerciţiu numit „Fuga Spiriduşului”.

Autor: HEDI HAUSER (HEDWIG MARGARETE HAUSER, 26 ianuarie 1931, Timişoara)

Copertă şi ilustraţii: COCA CREŢOIU-ŞEINESCU

Traducere: AL. MITRU

Titlu original: Himpelchen, Pimpelchen und die Riesen (1974)

Editura: Ion Creangă

Dat la cules 10.XII.1974. Bun de tipar 10.III.1975.

Apărut 1975. Comanda nr. 957. Tiraj 16400 ex.

Coli de tipar 5.

Micul scamator

            Nu încape îndoială, copiii nu s-au schimbat prea mult de-a lungul timpului, fie că vorbim de un copil născut în urmă cu 200 de ani, fie că vorbim de un copil născut ieri, alaltăieri, tot de un copil vorbim, bineînţeles nu de acelaşi. În sprijinul afirmaţiei mele se pot aduce unele argumente cum ar fi, acu 200 şi mai bine de ani copiii erau născuţi mici, astăzi la fel, personal, nu cunosc nici un copil care să fi fost născut deja mare. Copiii n-au putut vorbi, merge sau să-şi procure hrana de unii singuri, au avut nevoie de la bun început să fie asistaţi şi în această privinţă lucrurile sunt neschimbate. Copiii trebuie să înveţe, cred că asupra acestui argument nu este necesar să insistăm, toţi adulţii sunt de acord cu această necesitate. Or dacă de-a lungul timpului copilul nu s-a schimbat de ce vrem noi să schimbăm modul de relaţionare cu el, sigur, s-au găsit unii care să propună tot felul de sisteme, vezi Waldorf, Montessori, nu insistăm asupra lor, suntem adepţii formulei conform căreia, dacă s-a pornit pe un drum să se meargă până la capăt, or se ştie că la început a fost bătaia. Faptul că ea este prezentă în zilele noastre în şcoală nu trebuie demonstrat, ar fi totuşi de dovedit că şi în vechime ea a fost prezentă în şcoli.

            Pentru a demonstra prezenţa acestui model educaţional se poate recurge la două tipuri de izvoare informaţionale şi anume, mărturiile bătrânilor, dar acest demers este limitat în timp cam la o generaţie în urmă, totuşi nu trebuie ignorat deoarece coloratura afectivă din momentul povestirii este trăită direct şi poate fi înregistrată pe viu. Cel de-al doilea izvor îl reprezintă mărturiile cuprinse în diferite cărţi apărute cu mult timp în urmă. Uite, de exemplu, bucata  La ora de religie scrisă pe la 1900 şi ceva de către Jaroslav Hašek în care este descrisă metoda preotului Horáček de predare a religiei. Era preotul acesta un adevărat scamator în felul cum punea întrebările, copiii trebuiau să ştie să spună cele zece porunci de la coadă la cap sau de la a şaptea poruncă spre prima sărind-o pe a treia şi a doua „era o aritmetică religioasă, care se sfârşea, drept trist rezultat religios, cu o ciomăgeală.” şi vicarul avea mâna grea şi încercată. Copiii au încercat ungerea ciomagului cu usturoi, circula vorba că loviturile n-ar mai fi aşa dureroase, ba mai mult, există posibilitatea ca ciomagul să plesnească… şi a plesnit cu vârf şi-ndesat. Nu mai exista nici o speranţă, asta până în ziua în care Melhuba a descoperit importanţa hârtiei vârâte în pantaloni şi se ştie hârtia suportă orice, preia asupra ei suferinţa şi face ca loviturile primite să fie resimţite mai cu blândeţe (se poate discuta ca temă adiacentă de eliberarea prin scris). Dar vicarul avea şi un ochi straşnic şi a văzut că de la o vreme copiii nu mai sunt aşa de simţitori, fapt pentru care a schimbat ciomagul cu un retevei mai sănătos. Cum orice acţiune are şi o reacţiune, copiii au trecut la carton, ciclul continuă, vicarul trece la baston. Copiii şi-au dat seama că era o bătălie pierdută, numai Vepǐrek zâmbea tainic… şi a venit şi rândul lui la ciomăgeală, contactul ciomagului cu fundul lui a produs un sunet ţimbal. Vicarul fulgera şi scânteia, fundul lui Vepǐrek tuna căci era apărat de o plăcuţă de tinichea pe care scria:

            Orice s-ar spune copiii sunt croiţi pentru a inerva (nu săriţi, mă explic imediat) omul. Se ştie că adultul este mai tot timpul un car cu nervi, iar copilul acţionează ca un impuls electric care se transmite continuu, or nu se poate acumula le nesfârşit tensiune, ea trebuie şi descărcată. Bucata care dă titlul acestui volum de povestiri umoristice este plină de nerv, Tomáš, un băieţel despre care circulă vorba că scuipă broaşte pe gură este lăsat în grija autorului de către un bun prieten de-al acestuia, care întinde prea mult coarda prieteniei. Tomáš are doar nouă ani, ştie multă chimie şi provoacă cu uşurinţă reacţii din cele mai spectaculoase celor din jur, a! şi se pricepe şi la scamatorii, fapt pentru care a şi fost închis deoarece nu mai reuşea să dea banii înapoi odată ce aceştia au dispărut la el în buzunar. La secţie le toarnă poliţiştilor o poveste lacrimogenă despre unchiul care îl surghiuneşte şi nu-i dă nimic de mâncare, fapt care se soldează cu o teribilă lecţie de morală primită de prietenul devenit tutore pentru jumătate de an. Pe drum, Tomáš primeşte făgăduiala unei sfinte bătai, ajuns acasă plusează cu spargerea a două vase veneţiene în încercarea de a introduce un ou prin gura lor strâmtă. Nu joacă la cacealma ci aruncă o piesă de cinci coroane de la etaj dorind să verifice dacă în golul produs de căderea ei, o bucăţică de hârtie o poate urma îndeaproape. Drept pedeapsă este închis în bucătărie, unde încearcă cu ajutorul ceasului deşteptător să observe cum se formează cristalele, fapt pentru care dizolvă într-o oală mare o cutie plină cu zahăr şi cufundă ceasul în soluţia rezultată, tot acum distruge şi chibriturile căci se ştie odată înmuiate în soluţie de piatră acră şi lăsate să se usuce, acestea nu se vor mai aprinde în veci vecilor. Intenţia de a face un tun „de casă” din ţevile de la baie a fost curmată la timp. Şi nu doar prietenul a avut de tras de pe urma puştiului ci şi proprietarul imobilului care venind să inspecteze sobele s-a murdărit şi a cerut un prosop pentru a se şterge, a primit unul preparat cu praf de gogoaşă de ristic amestecat cu sulfat verde de fier, or combinaţia asta ştie oricine că te face negru… la suflet şi orice urmă de bunăvoinţă a dispărut precum mercurul din barometru atunci când piciul a încercat să facă un ou magic.

            Risc să mă întind prea mult povestindu-vă cum au salvat copiii un negrişor din sclavie şi l-au creştinat sau despre neînţelegerile astronomilor germani sau despre ajutorarea săracilor din localitate sau despre măreţia lui Dumnezeu atunci când buzunarele tale de popă sunt burduşite cu friptură de iepure, sticle cu vin de scoruş şi ţigări de foi şi afară este cald şi plăcut sau despre necazurile unui educator cu un dog căruia îi plăceau poveştile spuse cu glas tare. Toate acestea şi altele sunt secvenţe de viaţă în care deşi realul pare exagerat, el este la locul lui, este aşa cum nu ar fi trebuit să fie. D-aia zic că această carte îmi pare mai mult a fi destinată celor mari decât celor mici deoarece adulţii pot vedea consecinţele felului lor de a fi. Doar un singur exemplu, tatăl lui Tomáš povesteşte de fiecare dată cu lux de amănunte şi plin de încântare felul în care fiul său a făcut să explodeze motanul cel negru al vecinilor.

Temă: Imaginaţi o situaţie în care o palmă să fie asemenea unui pansament.

Autor: JAROSLAV HAŠEK (30 aprilie 1883, Praga – 3 ianuarie 1923, Lipnice)

Copertă: DONE STAN

Ilustraţii: JAN BRYCHTA

Titlu original: Terciánská vzpoura a jiné povídky (1960)

Traducere: I. PELTZ şi TR. IONESCU-NIŞCOV

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: ALEXANDRINA ŢIMPĂU

Tehnoredactor: MARIANA PUŞCAŞU

Dat la cules 06.10.1964. Bun de tipar 23.02.1965. Apărut 1965.

Comanda nr. 6420. Tiraj 30120. Hârtie semivelină de 63 g/m²,

700 x 1000/16. Coli editoriale 9,02. Coli de tipar 9,5. A. T. 12730.

C. Z. pentru bibliotecile mici 885 – 93=R