Jocurile isteţilor

Cine-i personajul?

            "La acest joc participă de obicei doi copii. Scopul jocului este ca fiecare participant să ghicească, din maximum douăzeci de întrebări, despre ce personaj este vorba. Pot fi alese atât personaje reale, care au existat sau există cu adevărat, cât şi personaje imaginare – eroi din literatură – cu condiţia ca ele să fie bine cunoscute.

            Cel care începe jocul va alege, în gând, un personaj şi îi va scrie numele pe o bucăţică de hârtie, pe care o va îndoi şi o va ascunde sub o carte sau un obiect oarecare. Ea va servi drept martor la sfârşitul jocului. Fireşte că partenerul nu trebuie să vadă numele scris pe hârtie. Sarcina lui va fi tocmai să ghicească acest nume din răspunsurile pe care le va primi la cele maximum douăzeci de întrebări pe care va avea voie să le adreseze.

            Cel întrebat are voie să răspundă la orice întrebare numai prin „DA” sau „NU”. De aici rezultă că întrebările trebuie să fie formulate cu oarecare măiestrie. Nu pot fi adresate întrebări, cum ar fi:

                        - În ce an s-a născut?

            Sau:

                        - Câţi fraţi avea?

            Se vede clar că la aceste întrebări nu se poate răspunde cu da sau nu şi deci ele ar fi puse zadarnic.

            Dacă cel care întreabă crede, la un moment dat, că ştie despre cine este vorba, poate să anunţe chiar înainte de a epuiza toate cele douăzeci de întrebări. În caz că n-a ghicit corect, jocul continuă şi după una sau mai multe întrebări el poate să anunţe din nou un nume. Dacă însă anunţă trei nume greşite, chiar înainte de a fi epuizat cele douăzeci de întrebări la care are dreptul iniţial, pierde jocul şi i se înscriu minus trei puncte.

            Dacă la sfârşitul tuturor celor douăzeci de întrebări nu ghiceşte despre ce personaj este vorba, fără să fi anunţat nici un nume în cursul jocului, pierde jocul, dar i se înscrie numai minus un punct.

            În cazul fericit în care ghiceşte numele personajului din primele întrebări, el primeşte plus trei puncte. Ghicirea numelui din primele cincisprezece întrebări (fără să fi anunţat mai înainte un nume greşit) dă dreptul la plus două puncte, iar după cincisprezece întrebări la numai un punct.

            La sfârşitul fiecărui joc, cel care a pus întrebările are voie să citească numele personajului scris pe hârtie la început, chiar dacă nu a câştigat.

            Fiecare participant, indiferent dacă a câştigat sau nu, va avea dreptul să adreseze partenerului trei serii de întrebări, cu privire la trei personaje diferite. Un joc complet cuprinde deci şase personaje, câte trei de fiecare participant. Este declarat câştigător al jocului cel care în final realizează cel mai mare număr de puncte.

            Prin înţelegere amicală, făcută la începutul jocului, pot fi alese şi persoane obişnuite, dintre cunoştinţele comune: colegi, prieteni, rude. În acest caz, una din primele întrebări trebuie să fie:

                        - Este vorba despre un personaj renumit?

            Pentru a câştiga şi, mai ales, pentru a câştiga cu maxim de puncte – adică din numai zece întrebări – trebuie să vă deprindeţi a pune de la început întrebări esenţiale, cum sunt cele referitoare la: naţionalitate, sex, dacă trăieşte, profesie etc.

            Jocul poate fi practicat şi în trei-patru parteneri, dar în acest caz, el durează mai mult fiindcă fiecare va trebui să răspundă pe rând, tuturor partenerilor la câte trei serii de întrebări. Fireşte, prin înţelegere, se poate aranja ca fiecare să răspundă fiecărui partener numai la o singură serie de întrebări."

Temă:  Fără, doar ne jucăm! Eu m-am gândit la un personaj şi cel/cea care-l va ghici va primi această carte drept răsplată.

Autor: CLAUDIU VODĂ

Copertă: NICOLAE NOBILESCU

Ilustraţii: după schiţele autorului de PODAŞCĂ VALERIU

Editura: Ion Creangă

Lector: IOANA RICUS

Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU

Apărut 1971. Comanda nr. 10017. Coli de tipar 6

Anotimpul jocurilor

            Înainte de a ajunge în lumea aceasta să ne imaginăm că facem o oprire la librărie. Aici, librarul cel mare ne citeşte din cap şi până în picioare şi ne face un cadou, unii primesc o agrafă, alţii primesc un vocabular sau poate chiar un maculator cu foaie velină… se mai poate primi: caiet tip I sau tip II, caiet matematică, caiet geografie sau biologie, caiet muzică, caietul poate fi încopciat sau legat, lucrul asta are importanţă atunci când rupi foi din el. Se mai primesc diferite instrumente de scris, cum ar fi: creioane, ascuţite sau nu, stilouri, cu rezervor sau cu rezervă, pixuri, ascuţitori, penare, radiere, rigle, echere, raportoare, cineva strălucit poate primi chiar un calculator ştiinţific, se mai pot primi cărţi, unele sunt în limba germană şi tu te naşti în România, ce să faci?... cauţi un dicţionar/traducător pentru a-ţi înţelege povestea. Te poţi trezi chiar cu o cutiuţă de ceai sau chiar cu un borcan de dulceaţă… deh, librăria-i dintr-aia modernă.

            Zsuzsanna Vadas este în posesia unui maculator, este jurnalul ei. Prima însemnare este datată 21 martie 1959 – Legământul Toboşarului… atunci s-a hotărât pentru prima dată să înceapă o viaţă nouă, o viaţă în care vrea să fie de folos celor din jur, n-o să se mai certe cu Éva – sora ei – iar cei din jur nu o să-i mai spună „micuţo” sau  „Zsuzsika”.  Trebuie să aibă grijă să nu se întâmple ca-n jocul inventat de ea, în care păpuşa-erou o dădea până la urmă în bară, cu toate intenţiile ei bune… în timpul jocului, la un anumit moment dat, Eroul era pe cont propriu, nu-l mai putea controla şi lucrurile ieşeau total anapoda. Zsuzsa l-a iertat de multe ori, asta până când s-a dedat la furt şi s-a luat la bătaie, acesta a fost momentul în care jocul s-a sfârşit, iar păpuşa-erou a fost aprig pedepsită.

            Situaţiile în care Zsuzsa poate fi de folos nu întârzie să apară. Abătându-se prin pădure din drumul ei spre casă, ajunge la nişte bordeie de ţigani părăsite şi aici o întâlneşte pe mătuşa Mari, o ţigancă bătrână care se aciuase acolo şi avea grijă de Juli şi Lali, mama celor doi murind la naşterea lui Lali, iar tatăl lor i-a părăsit de câţiva ani. Lali este un băieţel de patru ani căruia Zsuzsa îi va aduce lapte fără ştirea părinţilor… căci de când a dispărut fierăstrăul din curte mama nu mai vrea să ştie nimic de ţigani. Nu este singura familie în care o femeie are grijă de copii, mai este şi mătuşa Otti, care o creşte pe Katica. Ar însemna să recurgem la stereotipie dacă am compara educaţia dată copiilor în cele doua familii, aşa cum este prezentată în carte, mai interesant de menţionat mi se pare efortul de a surprinde diferite tipuri de familie şi modul în care atmosfera influenţează felul de a fi al copilului. Uite, de exemplu Gizi, o fetiţă rotofeie, trăieşte într-o familie în care accentul cade pe latura materială a realităţii, este un soi de egoism combinat cu dorinţa de a parveni pe spinarea altora şi lucrul acesta se vede… atunci  când vrea să facă un cadou, înclină spre o cutie de bomboane, dar începe să mănânce din ea şi nu o mai poate oferi. În privinţa asta, a relaţiilor sociale dintre părinţi şi copii, dintre vecini, dintre oameni şi autorităţi, cartea surprinde multe subtilităţi pe care le face cunoscute şi pe marginea cărora se poate discuta cu argumente pro şi contra, dar asta depinde de felul nostru de a fi. Întâmplările prin care Zsuzsa trece şi dovedeşte că este folositoare altora se termină aproape de fiecare dată cu iertarea acordată de către părinţi, ba uneori chiar şi cu o pedeapsă… pagina din maculator este înlăturată şi jurământul este reluat, de data asta sigur va ieşi bine.

            Povestea are doza ei de tristeţe, dată de moartea mătuşii Mari şi a Juliei, de moartea mătuşii Otti. Am fost intrigat de moartea bătrânei ţigănci şi a unei fetiţe de zece ani, am înţeles rolul ei în economia poveştii (îi creează Zsuzsei posibilitatea de a interveni în favoarea lui Lali, va reuşi să-i facă pe părinţi să-l adopte) şi am fost curios cum se va rezolva situaţia… ei bine, totul a fost lăsat pe seama timpului, trecerea lui nivelează orice urmă.

            Povestea are şi un înger păzitor, bun, mare, blând şi… blănos, este vorba de Bari, un Saint-Bernard care înţelege totul şi care ştie precis ce are de făcut, din păcate el nu poate interveni pentru toată lumea… oricum, nu putem lăsa chiar totul pe seama lui.

Temă: Răspundeţi sincer, preferaţi un maculator cu file numerotate sau nu?

Autor: SZINNYEI JÚLIA (3 mai 1914, Kispest – 20 august 1986, Budapesta)

Ilustraţii: ROGÁN ÁGNÉS

Coperta: KALAB FRANCISC

Traducere: EUGENIA TUDOR şi GH. BIANU

Titlu original: Erdészház (1964)

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: ALEXANDRA ŢIMPĂU

Tehnoredactor: ŞTEFANIA MIHAI

Dat la cules 31.01.1967. Bun de tipar 06.05.1967.

Apărut 1967. Comanda nr. 7171. Tiraj 20120.

Hârtie tipar înalt B de 63 g/m² 540x840/16. Coli

editoriale 14,33. Coli de tipar 19. A. T. 20820

C.Z. pentru bibliotecile mici 8 M. – 31 =R.

Sindbad Marinarul

            

            Sindbad, Aladin, Ali Baba, Şeherezada  sunt personaje care amorsează instantaneu în memoria noastră, chiar dacă ne aflăm în miezul zilei, 1001 de nopţi. Este vorba de celebra culegere de povestiri arabe, care la începuturile ei conţinea doar un număr mic de povestiri, ulterior acest număr a fost luat în sensul lui direct şi a fost necesar să se completeze până la împlinirea totală a lui. Uite, povestea lui Sindbad şi a călătoriilor sale era o poveste de sine stătătoare, dar Jean Antoine Galland (1646 – 1715) a fost cel care a decupat-o în mai multe nopţi şi a tradus-o pentru prima dată alături de celelalte povestiri, făcând cunoscută europenilor savoarea orientală. Prima ediţie apare în anul 1704 iar în 1706 erau deja apărute şapte volume. Volumul opt apare în 1709, iar nouă şi zece la doi ani după moartea lui Galland. O altă traducere celebră este cea făcută de Richard Francis Burton (1821 – 1890) care, în plină epocă victoriană, în care şi picioarele pianelor erau îmbrăcate, descria cu lux de amănunte în note de subsol abundente delicii orientale. Aşa îşi încep aceste poveşti aventurile prin curţile europene.

            Tind să cred că Aladin este mai cunoscut decât Sindbad Marinarul deoarece predispune la împlinirea dorinţelor, cu lampa lui fermecată ne îndeamnă să-l ţinem aproape, e bine de ştiut că există şi o asemenea posibilitate, chiar dacă pe moment este doar o poveste. În timpul ăsta Sindbad ce face? Ne propune aventuri pe mare, naufragii şi întâlniri cu peşti enormi, cu păsări gigantice, cu şerpi monstruoşi, cu harapi dornici de carne de om, cu maimuţe zburătoare, cu nişte căpcăuni hulpavi, cu bătrâni dornici să fie ajutaţi. Multe din treburile astea s-au mai văzut, auzit, citit. În cazul acesta care să fie atuul lui Sindbad? În mod cert acesta este aventura şi transmiterea unor informaţii concrete despre atitudinea pe care este bine să o ai în caz că naufragiezi. Informaţiile transmise pot fi privite şi ca o mărturie a ştiinţei de a naviga pe apele din acea parte a lumii unde se desfăşoară acţiunea, respectiv Oceanul Indian, arhipelagul Indonezian şi bineînţeles Bagdad (Golful Persic), unde Sindbad îşi avea reşedinţa şi care reprezenta un centru comercial important în vremurile acelea.

            Povestea lui Sindbad Marinarul începe cu întâlnirea dintre acesta şi omonimul său, Sindbad Hamalul, care istovit de truda unei zile foarte încărcate se opreşte pe o bancă, la umbra unei porţi din spatele căreia se auzeau sunetele unui zaiafet. Soarta crudă şi nedreaptă este invocată de Sindbad Hamalul, când îşi dă seama că el, cel de aici, de pe bancă şi stăpânul seraiului, unde chiolhanul era în toi, pot fi asemuiţi doar prin faptul că sunt oameni… şi începe să-şi cânte durerea. Sindbad Marinarul îl aude şi îl pofteşte să judece singur dacă are dreptate sau nu, atunci când dă vina pe soartă, dar mai întâi îl invită să-i asculte întâmplările de-o viaţă.

            Şapte poveşti, şapte călătorii, şapte naufragii, şapte lupte cu adversari de temut, şapte reîntoarceri, de fiecare dată mai bogat decât la plecare. Sindbad Marinarul ne învaţă că într-o călătorie vor fi probleme tot timpul – debarcă pe spinarea unui monstru marin, care retrăgându-se în adâncuri provoacă scufundarea corăbiei; în altă călătorie este uitat pe o insulă, unde poposiseră pentru relaxare. Sindbad Marinarul ne învaţă că nu trebuie să disperăm, trebuie să ne păstrăm înţelepciunea şi sângele rece – se salvează din cuibul păsării Rok legându-se cu turbanul de piciorul ei; se salvează de şerpii uriaşi încropindu-şi un bordei în care aceştia nu pot pătrunde; atunci când tovarăşii de drum încep să fie mâncaţi rând, pe rând de către Spaimodivă, propune să-l omoare, dar nu înainte de a construi o plută cu care să fugă, în caz că lucrurile nu ies aşa cum au plănuit. Sindbad Marinarul ne învaţă  să nu omorâm speranţa şi de fiecare dată când acţionăm să o facem fiind convinşi că aceea este cea mai bună soluţie – atunci când este îngropat de viu, conform unor tradiţii locale reuşeşte să iasă la lumină, dar ajunge pe un versant foarte abrupt, până la urmă un loc mai bun de murit, reuşeşte să se salveze şi de aici, dar nu pleacă cu mâna goală, oamenii de prin locurile acelea fiind îngropaţi în adamante, olmazuri şi safire; în cea de-a şasea călătorie naufragiază pe o insulă unde întâlneşte un râu care curgea invers, dinspre mare înspre munte, îşi întocmeşte o plută şi dus a fost pe sforul apei, unde?… înspre salvarea sa.

            Cei doi Sindbad pot fi priviţi ca feţele unei aceleaşi monede, spune-i hazard, destin sau soartă, dar nimeni nu-ţi poate spune dinainte cum va cădea moneda atunci când va fi aruncată în lume… ideea e dacă avem curaj să jucăm în continuare rişca.

Temă: Sunteţi în faţa unei oglinzi care vă poate arăta ce ar fi fost dacă… ce moment alegeţi să revedeţi?

Autor: de origine indiană

Repovestire: HARALAMBIE GRĂMESCU

Copertă şi ilustraţii: PETRE VULCĂNESCU

Editura: Ion Creangă

Lector: MIHAI CAZIMIR

Tehnoredactor: ELENA GĂRĂJĂU

Dat la cules 19 Aug. 1976. Bun de tipar 11 Febr. 1977.

Apărut 1977. Comanda nr. 1308. Tiraj 64500.

Broşate 58500 + legate 6000. Coli de tipar 10.

Racheta Albă

            Timpul a trecut asemeni vântului stârnit din senin care te ia pe sus de pe planeta copilăriei şi te trânteşte dintr-o dată, puterile-i sunt secătuite, nu mai poate duce în spinare un om mare. După această trezire bruscă, oamenii mari îşi fac mâna streaşină la ochi şi se uită care înainte, care înapoi... bine, mai sunt şi unii care se uită la televizor. Dacă acum la televizor sunt multe lucruri la care te poţi uita, atunci – prin 1980 – erau aşa de puţine. Ţin minte serialul Racheta Albă, ţin minte duminica dimineaţă, ţin minte bucuria aventurilor care începeau cu un cântec al cărui refren mă urmăreşte de vreo câteva zile. Căci sunt vreo câteva zile de când am terminat de citit – pentru prima dată – cartea care a stat la baza filmului. Am văzut că părerile sunt împărţite în ceea ce priveşte filmul, bine că nu vreau să vorbesc despre el, eu despre carte vreau să scriu câte ceva.

            Racheta Albă de Ludovic Roman îmi pare a fi genul de carte care cere vârsta potrivită pentru a fi citită, nici mai devreme, rişti să nu-ţi placă, nici prea târziu, rişti s-o găseşti neverosimilă în destul de multe aspecte. Aşadar, dacă ai 12 ani, eşti băiat şi vacanţa mare a început de vreo trei saptămâni, este timpul aventurii. Eu am trecut peste provocarea creată de momentul nepotrivit citind repede şi imaginându-mi o căruţă plină cu trifoi proaspăt cosit  în care stau pe spate şi privesc joaca mirosului cu norii pufoşi ce se aleargă pe albastrul cerului propunându-mi aventuri interpretative.

            Aventura povestită este cuprinsă între prologul şi epilogul cărţii. În prolog ni se spune că Viorel, un băieţel de 12 ani a lipsit o săptămână de la şcoală, este săptămâna de dinaintea vacanţei mari, când ştim cu toţii că nu prea se face şcoală, deci nu putem vorbi de o pierdere majoră. În epilog, Viorel are aproape 13 ani, iarna a venit, la uşă ciocăne prima iubire... nimic nu mai poate sta în calea strângerii de mână. Corpul cărţii, care poate fi interpretat în partea sa de început ca o explicaţie dată de Viorel chiulului de o săptămână, se sprijină pe două coloane. Prima este transmiterea de informaţii de ordin ştiinţific, aici reprezentantul este un bătrânel simpatic, pe nume Axinte, dar nu numai. Cea de a doua coloană este acţiunea de demascare a unui grup de răfăcători, care urmăreşte să intre în posesia unei comori dacice şi îi are ca reprezentanţi pe Viorel şi Dan, care îşi vor găsi colaboratori în echipajul Rachetei Albe. Racheta Albă este o clădire abandonată – probabil un turn de apă – pe care un grup de copii pasionaţi de astronautică au transformat-o într-un adevărat laborator, aici ştiinţa este la ea acasă, iată-l pe Codrin explicând cum produc energia necesară tuturor instalaţiilor existente...”între două foi bune conducătoare de electricitate, dintre care una este de zinc şi joacă rolul unui anod consumabil, se află o coală de hârtie sugativă obişnuită, îmbibată cu grafit şi cu un depolarizant... dacă aţi auzit de persulfatul de potasiu.” Replica lui Dan restabileşte echilibrul dizolvat şi pulverizat al cititorului, căci întreabă despre ce fel de persiflat este vorba. Georgiana, Nicolo, Codrin, Stejara împreună cu Viorel şi Dan, toţi radioamatori încercaţi vor încerca şi vor reuşi la capătul unor investigaţii detectiviste să descifreze enigma mesajelor emise constant pe o anumită lungime de undă. La capătul acestor investigaţii nu numai că se vor putea lăuda cu descoperirea comorii, dar şi cu realizări inginereşti de mare precizie, cum ar fi arcocicleta (bicicleta cu arc), ştergătorul mecanic, procesul agrotehnic de aplicare a îngrăşămintelor chimice direct pe seminţe şi câteva idei care implică folosirea laserelor. Toate acesta sunt catalizate de moş Axinte, un bătrânel multilateral dezvoltat, nu sunt răutăcios, omul chiar aşa este. Totuşi, toate aceste calităţi nu-l vor salva de suspiciunile tinerilor detectivi, va fi bănuit, va fi testat, va fi aproape scalpat, barba-i va fi bine scărmănată, va fi legat şi chestionat căci prea de multe ori pare a fi piesa lipsă dintr-un puzzle căruia îi lipseşte imaginea de control. Moşul fiind hâtru intră în jocul copiilor, ba chiar îi provoacă, stimulându-le în felul acesta imaginaţia şi va profita de ocazie pentru a oferi informaţii, care pe să le deschidă copiilor apetitul pentru ştiinţă. M-am gandit pentru o clipă ca numele Axinte nu este ales întâmplător, eu îl asociam cu ax, cuvânt care vine din latinescul axis – axa imaginară în jurul căreia se mişcă totul, se pare ca numele vine pe filiera grecească auxano – a se înmulţi, a se înălţa, mă rog, nu poţi avea de fiecare dreptate.

            Norii se schimbă la înfăţişare, căruţa se hurducă, calul ştie drumul către casă şi nu-i pasă că la început am fost copil, pe drum tânăr, iar când ajungem sunt bătrân... Lucian Blaga, Trei feţe. Partea cu iubirea vă las să o descoperiţi pe cont propriu... nu va spun pe cine îndrăgeşte Viorel, poate lucrurile sunt mai clare în continuarea acestei cărţi, care se numeşte Stejara.

Prima ediţie a acestei cărţi a apărut în anul 1975.

Temă: Fiţi din nou copil.

Autor: LUDOVIC ROMAN (31 mai 1935, Sighetul Marmaţiei – 27 decembrie 1993, Bucureşti)

Copertă:

Editură: Ion Creangă

Lector GH. ZARAFU

Tehnoredactor ŞTEFANIA MIHAI

Bun de tipar 27.IV.1980. Apărut 1980

Coli de tipar 21.

Întâmplări cu Alexandra

            Pritocesc de ceva vreme un gând, încerc să-mi dau seama ce anume susţine un demers de tip jurnal de familie. Ce nevoie împinge mâna să încondeieze foaia de hârtie cu întâmplări, pozne, ziceri şi alte tipuri de fapte, pe care de cele mai multe ori le trecem în uitare destul de repede. Nu, nu poate fi vorba de limita memoriei noastre căci înregistrarea nu se face în totalitate, se operează o selecţie, sunt astfel reţinute doar un anumit soi de fapte care au o naturaleţe aparte, cărora le este presupusă o putere aparte asupra adultului viitor. Cert este că această nevoie a existat şi înainte de era internetului, dar a fost facilitată (în satisfacerea ei) de apariţia unor produse specifice cum ar fi forumul sau blogul. Dacă pe forumuri ne întâlnim cu un tip de competitivitate de genul stai să vezi ce a făcut al meu, blogul este aplecat spre poveste, la fel şi cartea.

            Energia acestei activităţi de povestire poate fi furnizată de plăcerea de a retrăi anumite evenimente odată cu recitirea lor, mai putem avea în vedere şi o tendinţă de atenuare a sentimentelor de vină care se conjugă cu o înlesnire a receptării căci povestea nu face altceva decât să (re)deschidă un moment trecut, făcându-l accesibil înţelegerii prezente, cu alte cuvinte putem să ne explicăm un comportament întreprins sau o atitudine avută faţă de un anumit lucru… şi putem vorbi şi de sclipiri care sintetizează fără efort o realitate, devenind în felul acesta mici perle de înţelepciune.

            Copiii sunt plini de poveşti, reacţiile, răspunsurile, întrebările lor merită uneori păstrate sub formă de poveste deoarece această spontaneitate, curiozitate curată, libertate în asociere se estompează sub presiunea regulilor sociale, care se cer integrate odată cu înaintarea în vârstă... era odată un tată care se juca cu fiică-sa şi cu un trenuleţ de lemn, trenuleţ nărăvaş care a deraiat, punându-l pe tată să explice de ce trenul a făcut ca pantalonii! Na de explică tu că trenul a deraiat şi pantalonii sunt de reiat, când pentru copil este important timpul de joacă petrecut cu tatăl său. Sunt astfel de momente în cartea aceasta pline de savoare, de duioşie, de candoare. Atunci când vezi ca universul tatălui renunţă la preocupările sale pentru a întâlni universul fetiţei Alexandra, te gândeşti că deşi va încăpea pe mâna lu` ta-su, această mână va fi blândă şi gata oricând să ofere ajutor, ba mai mult, se lasă pe mâna Alexandrei, ca în povestea În „aier” liber, în care tatăl se pregăteşte pentru o partidă de pescuit şi Alexandra îl bârâie insistent când la o ureche, când la cealaltă să nu o lase acasă, s-o ia şi pe ea, poate chiar ea să se ocupe de tot, pachetele cu mâncare, apa minerală, totul, să nu ai nici o grijă repetă Alexandra cu importanţă. După gălăgie şi linişte pe baltă, după căţei care hăpăie mămăliga de nadă, după plecarea undiţei în larg trasă de vreun biban viguros, gâtul se usucă şi aşa rămâne căci în sacoşă „era cu aproximaţie cam asta: una coardă cu mânere roz, un borcan cu gem de căpşune, un borcan cu dulceaţă de vişine, o minge dezumflată, o pungă cu 4 (patru) roşii storcite, 2 (două) felii de chec învelite în foiţă albă.” Nu există resentiment, există doar o colecţie de amintiri frumoase, cu atât mai mult cu cât se pare că multe din întâmplări chiar s-au petrecut în realitate. E ca atunci când te duci în concediu şi ţi se întâmplă lucruri sâcâitoare, dar după un timp constaţi că tocmai aceste lucruri au făcut concediul de neuitat. Să montezi un cort cu două dormitoare, cu spaţiu pentru bagaje, cu bucătărie, cu prelată suplimentară, pe care dacă o întinzi obţii aşa un fel de hol, care poate fi, după dorinţă garaj sau sală de dans… nu-i uşor, cu atât mai mult dacă sunt sustrase pe furiş vreo două piese bune de a îndeplini diferite roluri în joaca copiilor.  Cum nu-i uşor nici să rezolvi probleme complicate, în care ciorile şi copacii nu sunt niciodată suficienţi şi oricum s-ar aşeza păsările în copac, constaţi că şi tu eşti în pom. Povestea asta O problemă…complicată îmi aduce de un teatru radiofonic „Tema pentru acasă” de Mile Poposki… savuroasă bucată.

            Pentru cei care n-au chef de citit, dar vor ceva curat şi simplu le spun că s-a făcut şi un film după această carte, film care poate fi văzut pe net fără prea mari dificultăţi, în film rolul tatălui este jucat de Mircea Diaconu, iar Alexandra este jucată chiar de fiica acestuia Ana Diaconu.

            Cartea a fost reeditată de curând de Alexandra şi mama acesteia, ca un cadou pentru domnul Alexandru Chiriacescu.

Temă: Ce aţi lăsa pe mai târziu pentru ca acum să treceţi valvârtej printr-o grămadă de frunze?

Autor: ALEXANDRU CHIRIACESCU

Copertă şi ilustraţii: CORNELIA MANEA RUSU

Editura: Ion Creangă

Lector: MARIETA NICOLAU PLĂMĂDEALĂ

Tehnoredactor: AURICA IORDACHE

Bun de tipar: 21.XI.1986

Apărut: 1987. Coli de tipar: 7

Incredibilul băieţel mâncător de carţi

            Parafrazând un celebru test destinat creativităţii, cel în care ţi se cere să găseşti cât mai multe întrebuinţări unei simple agrafe de birou (se zice că oamenii tare creativi ajung să găsească şi 200 de întrebuinţări, media fiind undeva de 10-15), mi-am propus să găsesc cât mai multe completări pentru propoziţia O carte este bună… pe post de treaptă, pe post de perete pentru o casă de păpuşi, pe post de platoşă, pe post de prinzător de muşte (asta doar dacă este bine unsă cu dulceaţă), pe post de pasăre înfoiată, pe post de cifru, pe post de prieten, pe post de monedă de schimb, pe post de opritor de uşă, pe post de clasic în viaţă, pe post de suport (se ştie doar, hârtia suportă orice), pe post de cârjă morală, pe post de combustibil, pe post de aspirator de praf, pe post de martor al acuzării, pe post de nutriment…

                        -… nutriment? Nici Word-ul nu-l are în dicţionar.

            Da, este cazul lui Henry, un băieţel care descoperă că îi plac cărţile, dar nu aşa cum ne-am aştepta noi, nu! El le devorează literalmente, prima dată a fost un cuvânt care tare i-a plăcut, mai apoi o propoziţie, un paragraf, un capitol, o carte… mai ales cele roşii, îi plac foarte mult. Nu e deloc mofturos la citit, a pardon, mâncat… mănâncă cu aceeaşi plăcere cărţi de aventuri, de matematică, dicţionare, enciclopedii, tratate… cu sos sau fără… ca ele să poată lansă vreun SOS. Hrana este digerată şi asimilată, efectele încep să se observe repede, Henry devine un băieţel tare deştept. Ambiţiile sunt pe măsură, Henry vrea să fie cel mai inteligent băieţel de pe planetă, fapt pentru care se transformă într-un livrovor convins. Numai că lucrurile scapă de sub control, deh! se întâmplă ca în viaţa reală, atunci când mănânci prea mult încep problemele. Problemele lui Henry nu sunt legate de masa corporală ci de greutatea de a găsi răspunsuri corecte la întrebări simple, de exemplu pentru el unu plus unu egal, nici mai mult nici mai puţin, decât un elefant. Este firesc să se întâmple aşa, căci devoratul cărţilor este mai rapid decât asimilatul lor, toată informaţia se amestecă, se suprapune, nu se mai produce înţelegerea… acel aha, înţeleg! este înlocuit de mmm, ce gustos!.

            Din fericire Henry găseşte un remediu care-i asigură aceeaşi plăcere atunci când se întâlneşte cu o carte şi  mai mult decât atât, îi asigură susţinerea pentru a-şi îndeplini visul său de a ajunge cel mai isteţ băieţel… astfel el pătrunde într-o lume corectă din punct de vedere al desfăşurării evenimentelor, în care lucrurile se fac pas cu pas, unde efortul nu este eludat. Astăzi de cele mai multe ori ne trezim în faţa unor personaje care deja ştiu să cânte, deja ştiu să danseze, deja ştiu să deseneze, deja ştiu să impresioneze prin ceea ce fac… efortul depus pentru a ajunge la acest deja este plictisitor, nu este spectaculos deci nu va fi niciodată arătat, poate doar cel mult amintit cu ajutorul unei glume bine plasate. Povestea lui Henry, incredibilul băieţel mâncător de cărţi are puterea de a ne învăţa că lucrurile au o desfăşurare naturală, care deşi este omisă în discursurile unora sau altora, ea se întâmplă şi nici nu se poate altfel. Suntem nevoiţi  - asta dacă vrem să facem treabă bună – să nu ardem etapele, să nu căutăm succesele obţinute miraculos căci  productivitatea rezultatelor va fi de scurtă durată şi va ieşi la iveală scurtătura păcătoasă.

            Cartea este delicios ilustrată, poate cam prea mult maro, fapt care creează o apăsare şi la un moment dat nevoia de lumină… ei, dar să facem jocul culorii şi să ne gândim la o tabletă de ciocolată, pe care o ronţăim începând dintr-un colţ.

Temă: Concepeţi trei contexte diferite în care să folosiţi expresia a culege o carte.

Autor: OLIVER JEFFERS (1977 – Australia)

Titlu: Incredibilul băieţel mâncător de cărţi

Traducere: SIMONA RĂUŢĂ

Copertă şi ilustraţii: OLIVER JEFFERS

Titlu original: The Incredible Book Eating Boy (2006)

ISBN: 978-973-1984-02-5

Editura: Vellant

Unchiul Peio

            Prostia a rămas aceeaşi de-a lungul timpului în schimb s-au rafinat mijloacele prin care ne-o afirmăm. Ce facem atunci când o constatăm? Păi, cel mai la îndemână lucru în ziua de astăzi este să o punem pe youtube. Dacă însă ne-am fi născut înainte de era internetului trebuia să imaginăm o altă modalitate de a o face cunoscută, soluţia găsită este povestea cu tâlc, spusă sau scrisă. Această nevoie de a face cunoscută prostia este susţinută pe de o parte de puterea exemplului negativ, în urma căruia se trage o concluzie de tipul copii, voi nu faceţi ca ei! iar pe de altă parte de hăhăiala care apare după ce auzi/citeşti/vezi drăcăriile făcute de alţii. Trebuie să precizez că astăzi a rămas valabilă doar partea cu hăhăiala cealaltă transformându-se în: copii, voi faceţi ca ei!

            Pentru a râde de prostiile de astăzi ne este suficientă o conexiune la net, pentru a râde de cele de ieri, ne trebuie o altfel de conexiune… cel mai probabil cu o carte, da merge şi cu un bătrân pus pe aduceri aminte. Câştigurile sunt de mai multe feluri şi pot fi contabilizate sub formă de vizualizări ale diferitelor postări, pe care le mângâiem cu privirea înainte de a le da drumul în lumea virtuală.

            Fiecare din noi deţinem paternitatea sau după caz, maternitatea unei tâmpenii… ehei, dacă-am fi avut cap, altfel ar fi stat lucrurile, uite de exemplu deşteptul de Ghiuro şi deştepţii lui tovarăşi s-au hotărât să scape satul de o ursoaică prădalnică care se aciuase prin împrejurimi şi „mâncase fetele de pe la fântâni, babele de pe lângă vetre, bătrânii de prin cârciumi, copiii de pe uliţi.” Cum ursoaica refuză să iasă din bârlog, Ghiuro se leagă de mijloc cu o funie si intră după ea, rugându-şi tovarăşii să-l tragă afară la momentul potrivit. Se aude un mormăit zdravăn şi tovarăşii încep să tragă de funie şi trage, şi trage, până ce în dreptul lor pe iarbă stă întins Ghiuro, fără cap, căci îl mâncase ursoaica. Firesc se naşte întrebarea Ghiuro a avut cap sau nu? Unii hăis, alţii cea şi uite aşa vitejii noştri începură cearta, la urmă s-au dus s-o întrebe pe nevastă-sa, pe Ghiuroviţa, care-i luminează cu o întâmplare ce s-a petrecut în primăvară, atunci când Ghiuro s-a dus la târg.

            Nu încap dubii cu privire la necesitatea capului pe umeri, însă în ceea ce priveşte gura, aci  ar fi ceva lucruri de spus. Să ţi-o ia gura pe dinainte şi gata ai dat drumul la porumbel, aşa i s-a întâmplat şi unei fete din povestea Nebunul vorbeşte neîntrebat sau chiar unchiului Peio, care culegea cireşe, stând în picioare pe spinarea calului.

            Gura trădează gândul ascuns, fapta trădează caracterul, în povestea Cei trei proşti, voinicii noştri ajung să se certe a cui secure este mai ascuţită. Primul se laudă că dintr-o lovitură doboară o sută de copaci, cel de-al doilea jumătate din pădure, iar al treilea le râse în nas spunându-le că el poate doborî toată pădurea dintr-o singură lovitură. Un ţăran, trecând pe acolo călare pe o iapă cu un mânz, hotărî să le facă dreptate păcălindu-i şi luându-le securile, drept răzbunare cei trei prinseră mânzul şi ziseră: „…fraţilor, daţi-vă hainele jos. Să le punem pe mânz, să-l împovărăm până ce i-or plesni vinele.” Goi-puşcă, cei trei proşti, porniră mai departe, nu şi-au terminat drumul, mai aveau ceva de arătat lumii.

            Cea din urmă poveste Trei capete luminate,

mi-a adus aminte de o glumă pe care mi-a spus-o bunica, cică doi zidari într-o ureche s-au apucat de treabă, la un moment dat unul, sus pe scară, dădea cu bidineaua, celălalt având nevoie de scară îi spune să se ţină de bidinea că îi ia scara.

            E, aşa se întâmplă cu poveştile astea cu tâlc se leagă unele de altele şi dacă te apuci nu mai termini până la ziua, căci multe lucruri sunt de povestit.

Temă: Care sunt riscurile recunoaşterii neştiinţei proprii?

Autor: ELIN PELIN (pseudonimul lui Dimitar Ivanov Stoianov  8 iulie 1877, Bailovo – 3 decembrie 1949, Sofia)

Copertă şi ilustraţii: STOIAN ANASTASOV

Traducere: PAULINA CORBU

Titlu original: Чичо Пейо (1973)

Editura: Ion Creangă / Hudojnik, Sofia

Beţişorul năzdrăvan

            Acum câţiva ani, când se discuta fervent despre cărţile copilăriei, această carte era amintită destul de des. Pentru mine acela a fost momentul în care am auzit pentru prima dată de ea, ulterior o întâmplare fericită mi-a făcut-o cadou împreună cu o dilemă… sunt adult, de unde ochi de copil pentru a-i deschide asupra poveştilor necitite la timpul lor? Rapid, memoria mi-a livrat o stare ce poate fi încapsulată în expresii de genul toate la timpul lor, nimic nu este întâmplător fără a fi mai întâi semnificativ… n-am marşat în direcţia asta, am înghiţit în sec şi am deschis cartea…

            O poiană de un verde crud îmi invită privirea înspre adâncul pădurii de mesteceni, îi recunosc cu uşurinţă după scoarţa lor albă, mai văd o familie de iepuri preocupaţi de flori, un arici încălţat cu nişte ciubote roşii peticite, care stă cu degetul în gură şi se întreabă dacă să mai ia sau nu ciuperci pentru acasă, o veveriţă adevărată şi două păsări de un alt verde care se gâlcevesc. Închid pentru un moment cartea… un câine cu limba scoasă vrea să înveţe de la o albină cum să culeagă nectarul florilor, o răsucesc şi mâna se odihneşte peste coperta pânzată, degetele apucă marginea cartonată, muşchii îşi fac treaba şi mă aflu din nou în poiana de un verde crud, unde o familie de iepuri sunt preocupaţi de flori, unde un arici încălţat cu ciubote roşii peticite stă cu degetul în gură şi se întreabă dacă să mai ia sau nu ciuperci pentru acasă, unde o veveriţă stă pe un trunchi de copac, unde două păsări verzi se gâlcevesc…îmi dau seama că dacă un lucru ar fi putut să te bucure atunci când erai copil poate să te bucure şi când eşti om mare, numai să mai ai tu inima ta bună.

            Acest lucru face cartea aceasta, îţi resuscitează inima ta bună. Poveştile sunt simple, clare, cu morală, oferă clipe de reflecţie astfel încât în momentul în care încerci o explicaţie te trezeşti… spectator la un film despre comportarea proprie. Doar două exemple, în povestea Puiul şi Bobocul spiritul acesta competitiv în care suntem educaţi îşi arată limitele finale astfel, un Pui ieşit din găoace în urma unui Boboc, îşi propune să facă tot ce face acesta şi reuşeşte până la partea cu înotatul… acum lucrurile au intrat serios la apă, noroc cu Bobocul care nu-i ranchiunos şi-l salvează pe Pui, dându-i posibilitatea de a-şi continua plimbarea pe malul lacului. Ce pasăre mai e şi asta? ne arată că dorinţa de a fi altcineva alimentată de invidie şi susţinută şi de un complex de inferioritate nu poate fi temelia unei transformări cu efecte benefice. Un gâscan cu o foarte mare putere de convingere îşi schimbă rând pe rând diferite părţi ale corpului, de la o lebădă ia mlădierea gâtului, de la un pelican guşa lui cea încăpătoare, de la un cocor, supleţea picioarelor, de la o cioară, aripile ei mici şi negre, de la păun frumoasa-i coadă, de la cocoş creasta şi bărbia cu tot cu „cucurigu”. Gâscanul simte nevoia să fie admirat şi se întoarce la cârdul său şi pleacă împreună la pajişte, unde îşi dă seama că nu se mai poate comporta ca o gâscă, nu că n-ar vrea dar îl împiedică noile accesorii. Gâştele dau un ţipăt şi îşi iau zborul… vulpea este în apropiere, gâscanul încearcă fuga căci zborul cu aripile mici de cioară nu-i iese, se încurcă în picioare şi gâtul lung îi este piedică… norocul lui va fi cârdul de gâşte, care vor forma o escadrilă ce o va ataca pe vulpe. Mă mănâncă degetele şi tare aş vrea să mă scarpin de taste scriind despre idealul de frumuseţe propus… dar ştiu din proprie experienţă, că mâncărimea trece de la sine dacă nu e cronică.

            Două vorbe despre ilustraţiile care aparţin autorului: sunt minunate. În fapt Suteev a fost printre promotorii desenului animat în Uniunea Sovietică. A ilustrat – pentru ediţiile ruseşti – cu mult farmec poeziile lui K. Ciukovski, cu celebrul Doctor Aumădoare, Spăl-de-rup, Spală- tot, traduse şi la noi. A ilustrat Aventurile lui Cepelică de Gianni Rodari, se pare că aceste ilustraţii au plăcut atât de mult încât au devenit jucării pentru copiii acelor vremuri.

            Beţişorul năzdrăvan în ediţia de faţă se găseşte destul de greu, dar nu-i bai căci a fost reeditată păstrându-se ilustraţiile originale, coperta este alta.

Temă: Precizaţi uitându-vă în oglinda sufletului unde se află bunătatea dumneavoastră.

Autor: VLADIMIR SUTEEV (5 iulie 1903, Moscova – 10 martie 1993, Moscova)

Copertă şi ilustraţii: VLADIMIR SUTEEV

Traducere: CONSTANTIN IONESCU

Titlu original: Сказки и картинки

Editura: Ion Creangă

Fratele mai mare

            O carte de atmosferă. Despre ce fel de atmosferă poate fi vorba dacă acţiunea se petrece spre finalul celui de-al doilea război mondial, când Dictatul de la Viena este încă în vigoare şi liderul Partidului Crucilor cu Săgeţi, Ferenc Szálasi adept al principiilor fascismului, creează pe plan local divizarea opiniilor în ceea ce priveşte solidaritatea oamenilor pentru un regim sau altul. Dacă szálasişti au libertatea de a-şi exprima liber părerile, comuniştii trebuie să trăiască în ilegalitate, este un alt război căruia trebuie să-i facă faţă populaţia. Prinşi în acest război al adulţilor vor fi copiii familiei Kiss, Ádám, Zsuzsánna, Áron,  Ödön, ei vor trebui să facă faţă arestării părinţiilor lor.

            Se apropie cea de-a 12-a aniversare a lui  Ádám, fratele cel mai mare. Mama printr-o minune reuşeşte să pregătească un tort, care se topeşte sub privirile pofticioase ale copiilor, limbile acestora plescăie în gura care înghite-n sec şi îşi exersează răbdarea. Totul pare a fi povestea unei copilării sănătoase în care restricţiile vremurilor sunt compensate de iubirea părinţilor. Nu va fi aşa, povestea ne anunţă subtil, prin cuvinte bine plasate că lucrurile se vor schimba şi zilele fericite se vor face praf sub influenţa experienţelor ce vor urma să vie… va fi prima aniversare celebrată cu un tort amar. Liniştea dimineţii, în care tatăl se întoarce de la tipografie unde lucrase în schimbul de noapte şi îşi urmăreşte copiii pregătindu-se de şcoală este spartă de bătăile care dărâmă uşa de la intrare… o percheziţie năprasnică îi aruncă pe copii în cămară, împreună cu geanta pe care Ádám o primeşte de la tatăl său cu ordinul de a o ascunde cât poate el mai bine. Agenţii nu se sfiiesc să facă glume tari pe seama copiilor care plâng, spunându-le că dacă nu încetează cu plânsul vor fi împuşcaţi. Casa este răscolită, copiii sunt închişi în cămară, tatăl este dus în arest, este timpul ca liniştea să devină de nesuportat şi să fie alungată de strigătele disperate ale copiilor captivi în întunericul cămării. Vecina familiei Kiss, o româncă, care arată că omenia vorbeşte aceeaşi limbă peste tot îi va lua sub aripa sa şi va încerca să-i protejeze cum o putea mai bine, va avea grijă de cei patru copii aşa cum are grijă şi de cei doi ai săi. Ea află de la Ádám despre geantă, i-o cere şi-l învaţă să nu aibă încredere în nimeni şi că orice i s-ar întâmpla să vorbească mai întâi cu ea şi pe urmă or vedea cum este mai bine. Şi ziua abia a început…

            Ádám, mergând la tipografie în căutarea mamei lui, află că şi aceasta a fost reţinută, este momentul în care realizează că el va fi Şeful pe bune, dacă până acum aceasta era doar o poreclă între fraţi, de acum încolo această poreclă se cere tratată cu responsabilitate… şi responsabilităţi sunt multe, trebuie să procure lapte, pâine, să aibă grijă ca fraţii lui să ajungă la şcoală şi grădiniţă, să se îngrijească de casa răvăşită şi acestea sunt doar gândurile lui. Realitatea le acceptă ca pe un bun început şi-i ridică în faţă altele, şicanele colegilor, care şi aceştia se vor împărţi în două tabere în funcţie de orientarea părinţilor; şicanele adulţilor, fie că este vorba de nenea Fellegvári, care îl tratează ca pe un răufăcător, fie că este vorba de profesorul Galócási, care-l va desfigura din bătaie pe Ádám; Ödi va fi dat afară de la grădiniţă; alarmele aeriene; întrebările din ce în ce mai insistente ale fraţilor mai mici, cu privire la reîntoarcerea părinţilor acasă; încercările agenţilor de a obţine informaţii şi pe alte căi; percheziţia care are loc acasă la prietenul său cel mai bun; spectrul morţii acestui prieten într-un bombardament aerian; fuga lui Ödi; plasarea copiilor într-un cămin de orfani; ameninţarea cu exmatricularea. Cât de puternici să fie umerii unui băiat de 12 ani? Suficient şi capătă putere când văd că în acest delir, omenia nu s-a rătăcit căci alături de Ádám vor fi destui profesori, oameni, colegi care într-un fel sau altul se vor opune îngropării de viu a unui suflet de copil.

            Tensiunea poveştii este temperată subtil prin cuvinte care ne liniştesc şi ne asigură că lucrurile se vor termina cu bine, chiar dacă nu pentru toată lumea, căci tatăl nu se va mai întoarce acasă… ostoirea sufletească – pentru acel moment – este aceea că sacrificiul nu a fost făcut în van.

            Temă: Descrieţi mecanismul şi resorturile responsabilităţii prin care aceasta contribuie la transformarea copilului în adult.

Autor: MÉHES GYÖRGY (14 mai 1916, Odorheiu Secuiesc – 10 aprilie 2007, Budapesta)

Copertă şi ilustraţii: SOÖ ZÖLD MARGIT

Traducere: ALEXANDRU COVACI

Titlu original: A tizenkét éves felnőtt (1979)

Editura: Ion Creangă

Lector: DELIA DAMIRESCU

Tehnoredactor: GOSAV CONSTANTIN

Bun de tipar: 29.04.1982. Apărut: 1982. Coli de

tipar: 17,5