Două jocuri

            Să fii de piatră şi tot îţi va înflori un zâmbet în steiul buzelor, zâmbetul ţi se va transforma repede într-o cascadă de hohote când citeşti întâmplările, poznele, drăcăriile şi jocurile întreprinse de Traian.

                        - Cine este Traian?

            Este copilăria perfectă trăită cu melancolia adultului, este viul care nu te lasă să treci indiferent pe lângă o creangă în formă de Y, este prietenia adevărată, este curiozitatea lipsită de interese clevetitoare, este imaginaţia ce stârneşte spiritul de aventură şi te face să pui la cale expediţii năstruşnice. Este copilăria îndeajuns de mult vorbită pe forumuri pentru a nu te întreba cât din ceea ce se scrie a fost trăit şi cât imaginat… ca un răspuns pertinent la o întrebare generatoare de topic.

            Nu ne putem opune timpului în care trăim şi să avem pretenţia că suntem adaptaţi, avem totuşi posibilitatea de a alege, de a opta, de a decide ce este important. Râsul unui copil este acelaşi dintotdeauna, nu s-a schimbat şi nu se va schimba; dorinţa de asemenea este aceeaşi – mă rog, se poate discuta despre obiectul ei – nimeni nu cere unui copil să inventeze roata, este suficient să ştie că ea se poate învârti.

            Întâmplările povestite în carte te fac să-ţi doreşti o vacanţă adevărată, există o naturaleţe şi un autentic al reacţiilor care te împing, care scutură adultul din tine dând la iveală nevoia de a pune la cale o şotie. Adulţii nu mai ştiu să se joace fără să recurgă la reguli acceptate social, copil fiind, dacă eşti suficient de isteţ poţi schimba regulile jocului.

            Traian este un copil care pune la încercare spiritul pedagogic al părinţilor. Cum să struneşti un copil care-ţi trage pe furiş, din pod, toate scândurile de nuc, scânduri pe care tu le vedeai transformate în mobilă, iar el în barcă? Cum să faci când vezi atâta talent la un copil, talent actoricesc, îl laşi să pună în scenă diferite poveşti, asta până când dintr-o sfârâială iese un fum înecăcios care umple mansarda şi pune pe fugă actorii şi spectatorii într-o direcţie, adulţii în cealaltă. Atunci când nea Andrei poliţistul pică taman la masă, îl inviţi la un păhărel de ţuică, el îl bea şi pe al doilea şi pe al treilea şi întreabă aşa dacă nu cumva mai zilele trecute ai avut treabă pe la cavoul din cimitir? Simţi o crispare căci ştie toată lumea cum a rămas el închis în cavou şi te gândeşti ca fi-tu să nu aibă vreo implicare, da-i isteţ băiatul… o întoarce iute, spunând că ce să caute el în cimitir, arătând că nu ştie el unde este cavoul, unde se dusese cu ceilalţi copii să caute generalul cu sabie de aur şi au dat peste nea Andrei, pe care l-au închis speriaţi de atâtea poveşti cu strigoi auzite. Lucrul rău nu e rău de la început, ajunge să fie aşa doar pentru că nu iese cum plănuieşti tu, ce vină să aibă copilul că toate potăile nu sunt capabile să înveţe să sară la şotron. Se cere aplicată o corecţie, dar până să vină ideea, dai cu piciorul într-o tinichea care se rostogoleşte mai încolo… şi parcă nu sună rău, cu siguranţă mai multe vor suna şi mai bine, asta dacă sunt înşirate pe o sfoară şi prinse de locul potrivit.

            O aventură deosebită este şi cea de doctor… de doctor al unui astfel de copil. Te întrebi cum este posibil ca vata ta sterilă, pusă peste fundul făcut arşice să predispună la coptură. Nu ai de unde să ştii peripeţiile acestui ghemotoc şi prin câte a trecut el până să găsească purceluşul pierdut, oricum între noi fie vorba nici nu l-a găsit ci l-a substituit cu cel al coanei Manda…

                        „Deci, purceii erau fraţi. Atunci, ce importanţă avea care din ei e cel pierdut. Aplicarea în practică a planului a fost mult mai uşoară decât credeam. Am sărit gardul prin dosul curţii, am înşfăcat purcelul şi, ca să nu guiţe, am scos tamponul de vată din buzunar [ în goana după purcel, tamponul s-a mişcat de la locul lui şi a pornit-o în jos pe crac, ajungând în ţărână şi mai apoi în buzunar ] şi i l-am îndesat în gură. Totul a mers bine, nimeni nu m-a văzut. După ce l-am băgat în noul său coteţ, am scos vata dintre colţii purcelului, am scuturat-o cât am putut, am suflat mai puternic peste ea şi, cu simţul datoriei împlinite, am băgat-o înapoi în buzunar. Mulţumit, am isprăvit repede şi celelalte trebi lăsate în grija mea, m-am întins pe preşul tras la umbră, am aranjat pansamentul „sterilizat” peste rănile care începuseră să se mai ostoiască şi m-am cufundat în nemaipomenitele aventuri ale unui submarin rătăcitor prin oceanele pământului.”… substituirea ar fi fost perfectă dacă purcelul nu era purcică.

            Mic sfat de la doctorul Bobuleanu, dacă aveţi de vindecat râie căprească iar alifiile din trusă nu-şi fac efectul, încercaţi leacul băbesc al Boacăi… frecţie cu zeamă de varză, cu gaz şi cu tot felul de lichide, pe urmă spălat bine cu leşie de săpun şi apoi ungem cu urină de vacă. „Multă vreme m-am întrebat în gând: cu ce s-o fi vindecat tizul meu? Că el nu ştia leacul descoperit de Boaca. Şi la Bucureşti, mi se pare, nici vacă n-aveau.”

            Nici ca profesor nu-i mai bine, eşti pus să dai dovada cunoştinţelor tale după ce următoarea compunere face turul satului…

            „Lucrare scrisă la Ştiinţele naturii:

Musca

            Musca este un animal. Ea este o fiinţă necuvântătoare dar bâzâitoare. Musca se înmulţeşte prin pui mici, pe care îi numim musculiţe. Ea are cap şi aripi şi zboară unde are treabă. Musca are mai multe picioare decât omul, ca să poată sta pe pereţi. Musca trăieşte pe lângă casa omului în grădină şi la grajd. Este folositoare că poate să zboare. Iarna când la noi e frig ea pleacă în ţările calde. Eu cunosc mai multe feluri de muşte: de casă, de câmp şi bărzăunele.”

            Traian este un suflet sensibil, întâmplarea cu nea Ilie cizmarul sau cu armăsarul Costică, dovedesc o duioşie deloc gratuită. Toate acestea îl pregătesc pe Traian pentru momentul jocului cel mare, jocul de-a viaţa în care principala provocare este aceea de a ne asuma consecinţele acţiunilor noastre…

            - Hai mă, pe unde umbli, vino odată acasă şi lasă visarea…

Temă: Precizaţi – cu exactitate – unde se duce mâncărimea după ce o scarpini?

Autor: CORNELIU TAMAŞ ( 14 februarie 1933, Câmpulung-Muscel – 19 februarie 2008, Râmnicu Vâlcea )

Copertă şi ilustraţii: EUGEN TARU

Editură: Ion Creangă

Lector: SANDU SINGER

Tehnoredactor: CONSTANTIN GOSAV

Dat la cules 19.XI.1984. Bun de tipar: 18.VI.1985.

Apărut 1985. Comanda nr. 2395

Coli de tipar 5 ¼

           

Să nu afle Aladin

            Nu m-am întrebat niciodată dacă există povestiri ştiinţifico-fantastice pentru copii. În fapt nu prea mă îndeletnicesc cu SF-ul, prin urmare o astfel de întrebare nu avea de unde să vină. Totuşi, basmul, povestea, SF-ul au ceva în comun şi anume născocirea. Dacă în basm / poveste avem de a face cu fiinţe supranaturale, care populează locuri comune, specifice timpurilor din poveste, în povestea SF avem fiinţe comune, care populează locuri viitoare, asta aşa, în linii mari. Nu intrăm în amanunt, dacă o facem vom constata că sunt posibile toate combinaţiile.

            Spre deosebire de SF-ul pentru adulţi, cel pentru copii are un imperativ şi anume trebuie sa fie încărcat de sensibilitate, de dorinţa de a trăi pentru a prinde vremurile despre care se vorbeşte, trebuie sa fie motivant. Un copil trebuie să aibă repere valide, să aibă la îndemână cărămizi frumoase, atât pentru a construi cât şi pentru... a arunca în adulţii nebuni şi urâţi, care-l împovărează cu diferite sarcini care nu-i aparţin...

            ... şi ce zbor frumos trebuie să aibă o cărămidă frumoasă zvârlită de un copil frumos în capul unui adult nebun şi urât.

            Să nu afle Aladin este o colecţie de patru poveşti SF, scrise pentru juniori,  în care sunt abordate mai multe teme – întâlnirea cu civilizaţiile extraterestre, evoluţia tehnologiei, creaţia, explorarea – într-un fel plin de aventură, ce îţi ţine sufletul la gură. Lumea propusă este mai bună, nu ştiu în ce fel, căci şi acolo este prezentă moartea, accidentul, neîncrederea, dar clar este mai bună. De cele mai multe ori se poate vorbi de doua chei care deschid sensul acţiunilor întreprinse de personaje. Prima este la îndemâna tuturor, căci acţiunea este cât se poate de banală, cealaltă este accesibilă doar celor iniţiaţi şi celor care au încredere să meargă până la capăt, cu riscul de a fi catalogaţi uşor sonaţi. Să te duci în pădure pentru a căuta o pafta din secolul XV, sub îndrumarea unui băiat de 15 ani, care pretinde ca vorbeşte cu câinele împuşcat mortal în ochiul stâng, în timpul unei urmăriri, câine care apare după acest accident viu şi nevătămat, nu e tocmai la îndemâna oricui.

            Să vezi cum arată Agigea lui 2014 – NB, carte a fost scrisă prin 1980 – este ceva ce merită tot efortul imaginativ.  Avem delfini care pot vorbi şi care se dau în vânt după piersici, avem pontoane dotate cu videofoane, avem bazine experimentale unde au loc teste, avem roboţi, avem sirene care zăpăcesc minţile a doi adolescenţi. În fapt nu este corect să folosim pluralul, căci avem doar o singură sirenă, dar cum prototipul există şi funcţionează, pluralul nu poate fi departe. Avem o lume demnă de celebrul cântec Noi în anul 2000, cântec pentru mine trist şi melancolic, dar care te îndeamnă să reflectezi la bunătate şi la faptul că realitatea poate fi şi altfel… a! şi să nu uit, avem borviz, mai avem borviz în 2014. Dacă nici asta nu e fantezie, atunci nimic nu e.

            Lumea fără poveşti e lipsită de farmec…

                        - Şi la ce e bun farmecul?

                        - Dar Mării, la ce-i foloseşte farmecul ei?

            Acesta carte a fost premiată la Concursul European de Literatură pentru Copii, Padova 1982 precum şi de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti.

Temă: Desenaţi un nor pufos.

Autor: GEORGINA VIORICA ROGOZ ( 15 aprilie 1927, Timişoara)

Copertă: DAMIAN PETRESCU

Editură: Ion Creangă.

Lector: VINICIU GAFIŢA

Tehnoredactor: ELENA GĂRĂJĂU

Bun de tipar: 23. II. 1981. Apărut: 1981.

Coli de tipar: 12,5.

           

Felician cel năzdrăvan

            Iată o poveste care îi învaţă pe copii să ia notiţe, să facă fişe de lectură pe capitole, altfel este dificil de urmărit cursul aventurilor lui Felician. Aventurile acestui şoricel sunt povestite în cuvinte, numai ca avem de a face cu nişte cuvinte grele asemenea unor blocuri enorme de piatra. Or se ştie că puterea copiilor în ridicarea greutăţilor este puţină.

            Înţelegerea episoadelor reprezintă o provocare deoarece personajele nu au nume, iar apariţia lor într-un episod sau altul se produce pur şi simplu fără prea multe detalii. Dacă iniţial avem un Căpitan, pe parcursul poveştii mai apar şi alţii şi într-un final te trezeşti întrebat cu cine-i acum Felician pe insula piraţilor căci aici era ţinută prizonieră Cecilia, fata celebrului căpitan Chiţchiţan – nu, acesta este un alt căpitan, care a ajuns ca şi Felician la curtea regală a lui Mirnix-Dirnix al II-lea cu ajutorul unui ciclon, după ce mai înainte stătuse pe o insulă, unde de asemenea ajunge Felician în urma naufragiului şi a despărţirii lui de primul Căpitan, care ulterior avea să fie regăsit la curtea acestui Mirnix-Dirnix al II-lea (atenţie, tipul ţine la titulatură) şi de acum încolo va fi numit Căpitanul de vapor crezut, nu de mult, pierdut. A, nu este asta tot, mai există un expert în cămări, un adevărat savant Pavel-Pană-Roade, care apare cu expediţia sa şi-l salvează pe Felician din mâna indienilor şi trădătorilor, care voiau să pună mâna pe colierul de uraniu…Treaba devine şi mai serioasă când după ceva aventuri la curtea lui Cotoi Cotoşman, Felician trece pe la vulcanul Popocatepetl şi sfârşeşte într-o capcană… matematică „dacă un indian aruncă într-o secundă opt litri şi doi decilitri de apă într-un bazin de doi metri cubi şi un sfert, în cât timp vor umple bazinul trei indieni, dacă prin peretele bazinului se scurg în fiecare jumătate de minut nouă litri şi un sfert de apă?” Tot Pavel-Pană-Roade îl ajută dându-i răspunsul corect… trei mere şi jumătate. Poate aşa cum spunea cineva este vorba de timpul necesar unui şoricel de a mânca trei mere şi jumătate. Şi continuăm expediţia spre Polul Sud, unde şoriceii noştri sunt încercaţi de o foame cumplită, fapt pentru care se duc şi vânează o balenă, pe care o iau în spate şi o duc la vapor, dar nu mai înainte de a descoperi Polul Sud şi de a-l scoate de la locul lui, urmând să producă o furtună magnetică… şi lucrurile se complică, căci sunt găsiţi trei cilindri de metal, care conţin nişte încercări de cartografiere a unei insule… da! insula pe care este ţinută în captivitate Cecilia şi cu ajutorul unui alt căpitan, de poliţie marină de data aceasta este reţinut un vas de piraţi… povestea împreună cu nava unde erau ţinuţi robi – la galere – Felician şi Căpitanul intră pentru mine într-o ceaţă densă, cert este că într-un final ajung pe această insulă a Paştelui, după nişte deducţii laborioase, unde i se trimite Ceciliei un săpun recomandat, după deghizări succesive şi reîntâlnirea Cârmaciului de pe primul vapor, care se va dovedi a fi – nu vaporul, ci cârmaciul – eternul iubit, plecat în căutarea sirenei cu ochi albaştri, adică a Ceciliei, că-i promisese tatălui ei – adică lui Chiţchiţan – că el cârmaciul nu va avea linişte până nu o va şti în siguranţă, pe fiica, respectiv iubita lui, povestea se termină cu reuşita celor trei.

            Povestea de faţă se constituie într-un adevărat obiect de studiu, putem vorbi de matematică, geografie, fizică, chimie chiar de logică deoarece putem fi puşi în situaţia de a explica un pasaj de genul „eroii se îngroziră foarte când recunoscură în persoana şefului piraţilor pe acela care îi puseseră pe ei, nu de mult, la galere. Avură măcar atât noroc, că şeful piraţilor stătea pe tronul său în plină gală piraterească, adică fusese legat la amândoi ochii. În acest fel, nici unul cu ochiul drept legat nu-l putea acuza că ar fi părtaş cu altul legat la ochiul stâng.”

            Sper doar ca tema să fie ceva mai uşoară decât răspunsul la întrebarea de ce atunci când Felician aflat fix în Polul Sud şi voind să plece spre nord la prietenii săi nu ştie pe care din cele nouăzeci de drumuri să o apuce.

        

            Temă: Imaginaţi numele şi prenumele unei familii de şoricei.

Autor: BAJOR ANDOR (30 septembrie 1927, Oradea – 14(?) ianuarie 1991, Cluj-Napoca)

Copertă şi ilustraţii: HELGA UNIPAN

Traducere: ALEXANDRU PEZDERKA

Titlu original: Egy bátor egér viszontagságai (1960)

Editura: Ion Creangă

Lector: SANDU SINGER

Tehnoredactor: CONSTANTIN GOSAV

Bun de tipar: 24. 04. 1984

Apărut: 1984

Coli de tipar: 6

             

Degetarul de ceaţă

            Stau la birou şi mă uit la mâna mea care-i întoarsă cu faţa palmară către mine. Degetele sunt uşor arcuite şi tensiunea joasă a gândurilor le face furnici în vârfurile lor. Aşteaptă cuvântul trăgaci, care aduce după sine deschiderea porţilor şi invitaţia de a pofti în regatul poveştilor. Astăzi sunt povestitorul întâlnirii mele cu poveştile doamnei Marta Cozmin.

            Acum vreo doi ani m-am întâlnit cu un anticar adevărat. Un anticar cu principii în ceea ce priveşte cărţile redate ochiului cititor. Îmi amintesc de motanul lui negru, de camerele lui pline de cărţi, de locul acela de pe balcon, în care unele peste altele erau rânduite cărţi scrise pentru copii. Acolo, în locul acela s-a întâmplat contactul cu o altfel de lume, lumea poveştilor Martei Cozmin. În această lume ghid mi-a fost Sora păpădiilor.

            Am început să citesc Marta Cozmin şi despre Marta Cozmin, am descoperit că este autoarea mai multor cărţi, dar unde să le găseşti? M-a amuzat umorul teribil din Tandem sau Să vorbim despre palmieri, m-am întristat citind Supravieţuitorii. Voiam să mai citesc, dar nu mai aveam ce… asta până într-o dimineaţă, când în drum spre serviciu, la un colţ de stradă, o doamnă controloare de trafic la RATB răscolea în câţiva saci cu cărţi aruncaţi acolo într-un exces de curăţenie. Am început să vorbim şi să cotrobăim în acelaşi timp prin sacii plini de cărţi. Ne-am făcut recomandări reciproce şi fiecare spera să găsească – sau poate doar eu – comoara cea mai de preţ. Şi am găsit, eu am găsit, o carte dezbrăcată de coperta ei originală. Am învăţat de ceva vreme să deschid cărţile care nu sunt anunţate de un titlu pe copertă – SURPRIZĂ ! ţineam în mâini Câinele şi Gramofonul. M-am gândit, nu aveam cum să nu mă gândesc, care sunt şansele să poţi găsi la colţ de stradă, într-o dimineaţă oarecare, în câţiva saci cu cărţi, o carte pe care ti-o doreai? Nu vreau un răspuns, am mulţumit atunci, o fac şi acum şi am rămas încântat de poveştile în care suntem eroi. După aceea am mai găsit cărţi, chiar Câinele şi Gramofonul, cu hainele lui originale, l-am făcut cadou, iar feed-back-ul primit a fost unul straşnic, un nou fan.

            Poveştile Martei Cozmin sunt construite cu bunătate, acesta este elementul esenţial, poate ca o contrabalansare a lucrurilor rele din realitate. Suferinţa este prezentă, dar ea nu împiedică decizia înţeleaptă, care presupune şi binele celui de lângă tine. Gândul egoist nu poate fi benefic pe termen lung. Atunci când vorbim despre bunătate trebuie să avem în vedere doua aspecte, gândul cel bun şi fapta cea bună. Sunt mai multe situaţii: uneori gândul nu este urmat de faptă, alteori fapta bună este precedată de un gând rău şi bineînţeles gândul bun urmat de fapta bună. O parte din mine cere să-mi definesc termenii folosiţi, spun doar că în cazul bunătăţii inima ştie cel mai bine să decidă.

            Să scrii despre astfel de poveşti înseamnă să arăţi că în ciuda lucrurilor neplăcute care ţi se întâmplă, ai întotdeauna un loc liniştit, cald şi primitor în care poţi regăsi un paradis uitat de toţi şi acel loc este inima ta.

Temă: Precizaţi legătura dintre umorul negru şi bunătate.

Autor: MARTA COZMIN (pseudonim al MARTEI POP 31 ianuarie 1930, Bucureşti – 25 ianuarie 2006)

Copertă şi ilustraţii: GYÖRGY MIHAIL

Editură: Ion Creangă

LECTOR: IOANA RICUS

Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU

Dat la cules 29.IV.76. Bun de tipar 30.VI.76. Apărut 1976. Comanda nr. 1240.

Tiraj 58000 Broşate 50000 + legate 3000. Coli de tipar 7 ½

Ultimul om de zăpadă

       

            Există un univers mare şi unul mic? Universul mare poate fi înţeles ca un adult şi universul mic ca un copil? Aceste doua universuri se pot întâlni, ba mai mult, este de dorit întâlnirea lor? Universul mic creşte? Cel mare are posibilitatea de a muri? Cum ne dăm seama unde ne situăm? Unde ne place să fiinţăm? Ce culoare au cele doua universuri? La ce predispune existenţa într-unul, dar în celălalt? Unde există mai mult bun simţ? Sunt posibile alegerile libere sau avem de a face cu un determinism mascat…

      - Dar eu nu am mască! De ce nu mi-ai spus ca mergem la carnaval?

      - Nu ai nevoie de mască. Asta este marea provocare, să fii tu însuţi!

            Poveştile lui Titel Constantinescu se construiesc pentru a lega doua lumi diferite. Drumul este creat, accesul însă nu îi este permis oricui. Este surprinzător faptul că nu există concret cineva care să ne împiedice accesul pe acest drum, el este deschis oricui are ochi să vadă emoţia dintr-un fir de iarbă, culoarea unei flori de cais, freamătul derdeluşului sub tălpicile lucioase ale săniilor frumos lunecătoare, roşul bujor din obrazul copilului dornic de zbenguială. Toate acestea sunt emoţii care predispun la visare, la a te sprijini de gard, fără să-ţi pese de vecinul care trece grăbit prin jocul fulgilor nea. Clar, nu te mai poţi juca leapşa pe culori sau pe cocoţate sau gardiana zece – zece, poţi însă să fii conştient, să rezonezi într-adevăr la ceea ce ţi se întâmplă.

      - Şi dacă ţi se-ntâmplă să ai chef de-o leapşa?

      - Închizi ochii şi te visezi mânz alergând după un fluture!

            Îmi place Titel Constantinescu pentru că mă provoacă la un schimb de amintiri. Mă completez pentru câteva zile, îmi simt pentru un timp părţi amorţite pe care am uitat să le mai mişc, nu se produc escare sau atrofieri sunt doar încremeniri în timpi de mult trecuţi. Este cazul ceasului de plastic verde, care arăta mereu aceeaşi oră… este vorba de povestea Fetiţa cu ceas la mână. E vorba de ceasul ăla pe care ţi-l cumpărau ai tăi de la mare, ceasul acela care avea cadran de hârtie şi arăta întotdeauna aceeaşi oră, ceasul acela care avea curea din plastic şi nu stătea prea bine pe încheietura mică a mâini… şi totuşi aşa de împlinit mă simţeam. De asta mi-a amintit Titel Constantinescu, de cum era când eram copil. Datorită acestui lucru îmi plac poveştile din această carte, căci îmi arată ca încă mai pot rezona la emoţia dintr-un fir de iarbă, la culoarea unei flori de cais, la freamătul derdeluşului sub tălpicile lucioase ale săniilor frumos lunecătoare, la roşul bujor din obrazul copilului dornic de zbenguială.

Temă: De cât timp este necesar pentru a rezona la clinchetul unui clopoţel?

Autor: TITEL CONSTANTINESCU (17 februarie 1927, Râmnicu Sărat – 13 mai 1999, Bucureşti)

Copertă şi ilustraţii: CLELIA OTTONE

Editura: Ion Creangă.

Lector: IOANA RICUS

Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU

Dat la cules: 6. VII. 1975. Bun de tipar: 6. XII. 75.

Apărut: 1975. Comanda nr.: 1091. Tiraj: 17500. Bro-

şat: 16500 + legate 1000. Coli de tipar: 5 1/3

Răzbunarea lui Ionuţ

           Cartea a apărut pentru prima data în 1968 la editura Tineretului, sub titlul de Johnny Boambă. Regulile de aur ale epocii au impus pentru reeditare schimbarea titlului, prea capitalist pentru vremurile acelea. Pentru mine, boambă îi spui cuiva, care este naiv, care face lucruri prosteşti, care sfârşeşte rău pentru că se încrede prea mult în oameni şi acţionează în defavoarea lui... pentru dicţionarul limbii române, aceasta explicaţie nu există, nici pe net nu am găsit pe cineva care să aibă acelaşi punct de vedere. Habar nu am de unde am eu în cap o astfel de explicaţie pentru cuvântul boambă, dar cert este că se potriveşte la fix cu personajul povestirii noastre. Ba mai mult alaturarea cu Johnny, face ca titlul să se transforme într-un reuşit oximoron. Să mă explic, numele Johnny are ceva de rock`n roll, ceva şmecheresc, Johnny este cineva care nu se lasă dus de nas, care are replicile la el, care este stăpân pe picioarele lui, care poate lua decizii de orice fel. Pe de altă parte Johnny Boambă ar putea fi tradus şi printr-o expresie neaoşă şi anume brânză bună în burduf de câine.

            Acesta este Ionuţ, eroul nostru, care trece dintr-o extremă în alta, atunci când părinţii lui hotărăsc să divorţeze. El este pus să aleagă între mamă şi tată, ba mai mult, are posibilitatea să verifice dacă a făcut alegerea corectă, fără însă a putea s-o schimbe. Ionuţ are o viaţă interioară vie, care-l arde la foc mic, consumându-l. Pentru Ionuţ cuvintele „unchiului” Mitru – noul tată – sunt ca piesele unui joc, care creează dependenţă, nu poţi trece de nivelul asta. În relaţia cu noul lui tată îl vedem pe Johnny. Acest fel de a fi îl va face să ajungă acolo, acolo unde ajungeau copiii scăpaţi din mână pe vremea aceea, astazi nu cred să mai existe centre de reeducare a minorilor.

            Povestea se construieşte cu ajutorul (uneori cam forţat) al diverselor elemente exterioare, care actionează ca nişte mediatori mnezici pentru memoria lui Ionuţ. Sunt episoade aduse la suprafaţă de te miri ce (un pahar cu lapte care se sparge, un câine, citirea portretului doamnei Havisham din romanul Marile Speranţe), din ele aflam istoria de viaţă a lui Ionuţ, felul în care el analizează ceea ce i se întâmplă... şi se pricepe la analiză! Sunt pagini de răspunsuri, de joacă de-a cuvintele, de filosofie şi sens de viaţă, de descrieri exterioare, de întâlniri cu personaje şi lumea lor apusă (vezi episodul cu miss Eulalie sau episodul cu doctor Faust), de îndoieli şi încredere în oameni, de întâlniri aşteptate de mult timp, sunt pagini de dorinţe, de răzbunări... sunt pagini care se dau, pentru a ajunge la un nou capitol.

            Viaţa ca o carte, anii ca nişte capitole, zilele ca nişte pagini, întâmplările ca nişte rânduri, gândurile ca nişte fraze, cuvintele... cuvintele sunt cuvinte, oriunde ne-am situa. Cuvintele sunt cele pe care le rulează Ionuţ, cu ajutorul lor el poartă discuţii imaginare căci doar aici – în imaginar – persoanele au ştiinţa de a pune întrebările esenţiale. Răspunzând la aceste întrebări Ionuţ se hotărăşte cum să acţioneze în viaţa reală.

Temă: Tocmai vi s-a pus o întrebare esenţială, cum răspundeţi?

Autor: THEODOR CONSTANTIN (21 noiembrie 1910, Brăila – 29 august 1975, Bucureşti)

Copertă: DUMITRU RISTEA

Editura: Ion Creangă

Lector: GH. ZARAFU

Tehnoredactor: ELENA GĂRĂJĂU

Bun de tipar: 14 decembrie 1980

Apărut: 1980

Coli tipo: 14,5

Ghiduş Arcăduş

            Sunt un copil care a auzit cuvântul chiabur din gura bunicii. Am reîntâlnit acest cuvât şi în povestea de faţă. Taberele sunt opuse. Oricum, povestea nu este despre rechiziţionări,  doar m-am încântat la acest cuvânt şi la imaginea verde-albastrui-mucegăită a cheagului atârnat la streaşină, pentru a nu ajunge şoarecii şi pisicile... m-am încântat pentru că mi-am amintit de bunica, de gogoşile ei tare bune, de vacanţele de vara petrecute la ţară.

            Ghiduş Arcăduş a făcut el ce a făcut şi mi-a amintit şi despre Mihai Gruia Sandu, cu al său Arlechino... avea el o poveste – pică-mă cu ceară şi sunt bun picat căci de amintit titlul ei nu-s în stare – în care juca un prinţ mâncău cotropit de vecinul său dornic de extindere. Sfetnicul îi spunea că i-au fost luate pajiştile, prinţul nimic. Sfetnicul îi spunea că i-au fost luate palatele, prinţul nimic. Sfetnicul îi spunea că i-au fost luate pădurile, prinţul nimic. Sfetnicul îi spune că i s-au luat porcii şi prinţul sare ca ars, cum adică să i se ia lui porcii?

            Fiecare avem propriul nostru stimul care ne face să reacţionăm, pentru unii este vorba de porci, pentru alţii, aşa cum este Arcăduş, este vorba de prune. El este copilul erou, care salvează recolta de prune de o brumă timpurie. Cine să-l asculte pe el? Nu găseşte sprijin la Primărie, ba chiar este luat peste picior. Se îndârjeşte şi-şi propune să salveze împreună cu detaşamantul de pionieri... magiunul, căci d-asta se cultivă prunele...

            - Tare, nu?

            - Bună mă, hai să mai lingem o felie.

            Pentru cea de-a doua poveste punem fantezia la treabă şi ne închipuim un gard vopsit jumătate verde, jumătate alb, ne închipuim un câine tăiat imaginar de o linie longitudinală şi tuns chilug pe jumătate..., ne închipuim o mulţime de cărţi care aveau toate înăuntru câte un semn, pe la pagina 20, ne închipuim un insectar cu doi gândaci, unul verde şi unul negru… ni-l închipuim pe Vasile Clăbuş, care o mulţime de idei, duse doar până la jumătatea materializării. Cu ajutorul unei undiţe fără cârlig, cu ajutorul unei plătici fripte doar pe jumătate, cu ajutorul unei fotografii doar pe jumătate prelucrate, Vasile Clăbuş îşi va învăţa lecţia până la capăt.

Temă: Descrieţi crâmpeie din filmul „Primul meu borcan cu magiun”

Autor: SONIA LARIAN (pseudonim al ARIANEI LEWENSTEIN, 15 mai 1931, Bucureşti)

Copertă şi ilustraţii: A. SIRIN

Editură: Tineretului

Redactor de carte: I. Uto

Tehnoredactor: S. Malcaş

Corector: Ani Riza

Dat la cules 13.VIII.1953. Bun de tipar 12.X.1953.

Tirajul 20000+160. Hârtie S. Velină de 65 gr/mp.

Coli de tipar 2,5. Preţul pe ex. 55 bani. Ft. 135x210.

Coli de editură 1,29. Ediţia I. Com. editurii 870.

A. 04083 Pentru bibliotecile mici indicele de clasi-

ficare (8 R)

Sufletul soldaţilor de plumb

            Tolănit pe spate, cu ochii înfipţi în albastrul cerului, nu mă implic în efortul norilor de a crea forme pe potriva imaginaţiei mele. Mirosul trifoiului se înşurubează în bulbul olfactiv şi îmi propune o călătorie într-un timp care nu este al meu, într-un timp în care povestea îşi avea rostul ei. M-am întrebat citind poveştile din carte de ce omul are nevoie de pilde? Omul în esenţă este bun sau rău? Sunt tot felul de teorii, mie îmi place cea a polarităţii cu posibilitatea ei de a alege la un anumit moment dat între cele doua stări de la capetele axei. În acest context povestea este necesară deoarece creează premisele sensibilizării, prin identificarea cu personajele ei. În orice poveste nu este vorba de tine – cititorule, dar poate fi!

            Uneori, oamenii au nevoie să fie opriţi din goana lor nebună şi cea mai bună soluţie pare a fi un pic de dramatism. Povestea te prinde în mrejele ei oferindu-ţi la final izbăvirea prin aceea ca răsufli uşurat spunându-ţi în sinea ta „Bine că nu mi s-a întâmplat mie!” Povestea te face să fii atent, să recunoşti anumite contexte, să devii conştient de anumite atitudini şi comportamente.

            Povestea este destinată copiilor pentru că adulţii nu prea citesc poveşti, pentru că se pleacă de la premisa că este mai eficient să construieşti bine de la bun început, decât să modifici ulterior, pentru că ingenuitatea copiilor îi face tare receptivi la aspecte dramatice punând astfel bazele unui Supraeu puternic, pentru că atitudinile şi comportamentele copiilor au tendinţa de a încălca ceea ce este considerat acceptabil şi pot fi mult mai uşor supuse judecăţilor de valoare.

            În sensul celor de mai sus sunt construite şi poveştile din carte. Fiecare în parte încearcă să ofere o  modalitate acceptabilă de comportament. Prima poveste (Sufletul soldaţilor de plumb) se construieşte în jurul relaţiei pe care copilul o are cu jucăriile lui şi se închide / deschide cu fraza soldatului de plumb „Noi nu trăim cu adevărat decât în visurile voastre…” Cea de a doua (Lacrima unui fir de iarbă), mult mai directă şi mai dramatică (dar se poate mai mult, veţi vedea) este centrată pe cuminţenia copiilor, în sensul că cei care sunt neascultători o sfârşesc destul de prost, fie sub roata unei căruţe, fie aşa cum povesteşte un câine bătrân, dându-i o pildă unui firicel de iarbă dornic de zburdălnicii…

            „ – Într-o zi eram dus cu stăpânul, să-i fiu pază. Seara, la întoarcere – eram aproape de casă – am auzit larmă. Mi se părea că aud şi ţipătul odraslei mele. Mă apropiam, mă apropiam îngândurat şi auzeam limpede. Cuţu mă chema în ajutor. Am ajuns prea târziu. Abia mai răsufla… Un dulău îi rupsese beregata.”

            Cea de-a treia poveste (Ciocârlia şi Boul) temperează dramatismul şi este o exemplificare a zicerii „fiecare cu rostul şi cu puterile lui.”

            A patra poveste (Mama) este legată tot de cuminţenie şi ascultare, dar şoricelul nostru îşi învaţă lecţia în urma unui mare sacrificiu, făcut nu de el! Este o scenă terifiantă pe care şoricelul nostru o trăieşte… şi trăieşte doar pentru că mama lui…

            „…închise ochii şi îngână fericită: A scăpat, puiul meu a scăpat…”

            Aceste patru poveşti apar, alături de o a cincea şi în 1982 în cartea Isprava duhului roşcovan.

            Cea de-a cincea poveste (Sfarmă-Pietre) este o reluare a mitului răpirii frumoasei de către un căpcăun, cu accent pe voinţa părintelui de a-şi salva copila cu orice preţ, chiar şi când s-a rătăcit în căutările lui.

            Cert este că avem a citi nişte poveşti, care te lasă oricum, numai indiferent nu.

            Temă: Descrieţi pe scurt antonimul sufletului.

Autor: George Mihail Zamfirescu (13 octombrie 1898, Bucureşti – 8 octombrie 1939, Bucureşti)

Copertă şi ilustraţii: TRAIAN VASAI

Editura: Tineretului

Redactor de carte: Ani Costin

Tehnoredactor: C. Guluţă

Corector: Al. Vasile

Dat la cules 13. XI. 956. Bun de tipar 8. I. 957. Tiraj 24110.

Hârtie Semi Velină de 80 gr. m. p. Coli de tipar 2. Coli de

editură 1. Ft. 16/70x92. Com. editurii 2193. Ediţia I. A. 02293.

Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare (8 R)