vineri, 23 octombrie 2015
Cireșe de mai (12)
Miroase
a iarnă și eu am chef de cireșe, sper să nu fiu singur. Vă invit așadar la
cules, astăzi vă propun un croitor vestit, acesta nu minte, nu ciopârțește și
nu îi este dor... să intre bine asta în capul tuturor. M-am dus la el cu o
bucată verde de postav și l-am rugat să-mi facă optzeci și ceva de bucățele
mici, vi le prezint aici. Dar vi le arăt pe spate căci pe față sunt desenate
trei personaje pe care vă invint să le descoperiți, cine reușește primul să
recunoască toate cele trei personaje se poate apuca de criotorie, uite aici tiparul ;) Pătrățelele le voi întoarce conform listei de mai jos, nu pot să vă
ofer informații exacte despre ritmul întoarcerilor, dar încerc să mă țin de una
pe zi.
marți, 6 octombrie 2015
Albă-ca-Zăpada
E
ceva timp de când îmi dă târcoale un gând, l-am îmbrăcat în fel şi chip, l-am
sucit pe toate părţile, l-am prezentat pe ici pe colo(ro) :P şi cătinel,
cătinel a început să stea pe picioarele lui. La ce m-am gândit? Ei bine, am
intenţia de a scrie despre prezenţa unor personaje celebre în cărţile
româneşti. Ideea aceasta de a face istorie din destinul personajelor livreşti
şi celebre pe deasupra nu este nouă, poate fi însă surprinzătoare maniera în
care este realizată. Îndrăznesc să visez la antren şi voie bună, la distracţie
şi amuzament, la a descoperi mici nestemate şi a stârni curiozităţi.
Încep
cu Albă-ca-Zăpada şi sigur vorbim de un personaj celebru deoarece de la
apariţia ei în culegerea Fraţilor Grimm prin 1812 şi până astăzi, nu cred să
fie vreun adult cititor sau copil, posesor de adult cititor, care să nu fi
auzit de această copilă cu părul negru ca abanosul, pielea albă ca zăpada, iar
de culoarea sângelui, ce era? obrajii?, buzele? Da, deja încep discuţiile!
Înainte
de a continua vă propun un chestionar, redactat cu respectarea tuturor
rigorilor impuse pentru un asemenea instrument. Avem eşantion reprezentativ (eu
şi fii-mea), avem analiză de item (realizată cu rigoare germană folosind metoda
Beck's), avem validitate şi fidelitate la praguri nebănuite (mai bine nu
întrebaţi).
Interpretarea
rezultatelor obţinute:
majoritatea răspunsurilor este de tipul A: Felicitări, eşti un
adevărat păstrător al poveştilor, o comoară pentru culegătorii de folclor.
majoritatea răspunsurilor este de tipul B: Se vede treaba că ai citit mai multe ediţii,
ai văzut şi desenele animate, ai şi fantezie pe care nu o laşi să doarmă, fapt
pentru care eşti deţinătorul unei variante noi a poveştii, care a rezultat din
amestecul lucrurilor vechi. Copiii se vor bucura să-ţi pună memoria la
încercare.
majoritatea răspunsurilor este de tipul C: Astăzi nu te urca la
volan, ai de pus pe hârtie o variantă originală a poveştii.
Nu
voi urmări să prezint asemănările şi deosebirile întâlnite în ediţiile
consultate, nu voi face o analiză a basmului din perspectiva semnificaţiilor
care ar putea fi decelate şi corelarea lor cu un anumit context istoric sau
altul, nu voi face o comparaţie între carte şi filmul de desene animate ci le
voi face pe toate la un loc şi cum există riscul de a mă întinde prea mult, voi
lua câte ceva din fiecare şi voi face un ghiveci.
Din
ce am constatat, deosebirile dintre ediţii ţin în primul rând de faptul dacă
avem de a face cu o traducere sau o repovestire. În acest din urmă caz trebuie
ţinut cont de filmul de desene animate realizat de Walt Disney în 1937 şi care
a devenit un reper fundamental în memoria colectivă atunci când vorbim de
Albă-ca-Zăpada.
O
primă deosebire este dovada pe care o cere maştera vânătorului, dacă iniţial ea
avea nevoie de plămânii şi ficatul fetei, ulterior ea cere inima fetei. În
varianta iniţială maştera, după ce primea dovada, o dădea bucătarului să o
pregătească cu sare şi diferite mirodenii „şi atât de neagră era la suflet, că
nu se dădu îndărăt să le mănânce”(12). Urmează o altă deosebire şi anume felul
în care obţine vânătorul dovada, în variantele mai vechi, acesta înjunghie un
pui de mistreţ, în cele mai noi el omoară un cerb. Tot legat de această scena
mai apare o diferenţă şi anume în unele variante Albă-ca-Zăpada îl roagă pe
vânător să o cruţe, pe când în alte variante, vânătorul o cruţă fără să fie
rugat, o face din proprie iniţiativă. Ar fi interesant de determinat ce anume
îl face pe vânător să ia o asemenea decizie. Răspunsul cred că ţine de
frumuseţea fetei şi de faptul că îşi imaginează că poate scăpa nepedepsit.
Oricum, povestea nu merge în direcţia aceasta, dar este o pistă demnă de
urmărit dacă vedem în povestea Albei-ca-Zăpada, o poveste a vanităţii, aşa cum
o face Sheldon Cashdan.
Diferenţele
care urmează pot fi sesizate doar dacă se compară varianta scrisă şi filmul de
desene animate, de aceea nu voi insista asupra lor, le voi aminti doar în
treacăt. Avem următoarele: în varianta scrisă, casa piticilor este ordonată şi
sclipind de curăţenie, în varianta desenului animat, aici găsim dezordine şi o
mare debandadă; drumul până la casa piticilor este făcut de Albă-ca-Zăpada pe
cont propriu în varianta scrisă, pe când în desenul animat, ea este condusă de
animalele pădurii; trezirea Albei-ca-Zăpada din racla de cleştar ca urmare a
faptului că unul din slujitorii prinţului se împiedică de o buturugă sau aşa
cum este ea imaginată de Walt Disney, în urma sărutului dat de prinţ; ar mai fi
sfârşitul maşterei, dar despre aceasta vreau să detaliez un pic.
Sfârşitul
maşterei este ceva care mă intrigă. Las la o parte felul cum este el conceput
în filmul de desene animate (vrăjitoarea cade de pe stâncă în timpul unei
furtuni cu fulgere şi tunete) şi fac o comparaţie între varianta tradusă de Dan
Faur şi cea menţionată de Sheldon Cashdan.
Dan
Faur foloseşte o ediţie din 1954 Die
Kinder – und Hausmärchen în care, după ce a recunoscut-o pe Albă-ca-Zăpada,
maştera, „înlemni de spaimă şi rămase ţeapănă ca o momâie […] împărăteasa se
urâţea văzând cu ochii. Şi atât de pocită se făcu, că nici ea singură nu mai
cuteza să se privească în oglindă. Îşi luă lumea în cap şi o ţinu tot într-o
goană, până se pierdu în adâncul pădurii sălbatice…”(4,5,8,12,14) Sheldon
Cashdan nu menţionează exact ediţia pe care o foloseşte, dar ne spune „mama vitregă
se umplu de furie şi groază şi rămase locului. Însă pantofii de fier fuseseră
deja puşi pe foc şi fuseră aduşi în cleşti şi aşezaţi dinaintea ei. Apoi i se
porunci să încalţe pantofii înroşiţi şi forţată să danseze în ei până ce căzu
moartă.”(18) Pe de altă parte, varianta aceasta cu pantofii înroşiţi este
imortalizată şi într-un diafilm reeditat în 1984, la studioul cinematografic
Animafilm (metodist: prof. Elisabeta Vescu; redactor: Mariana Geamănu; desene:
Sorin Vasilescu; montaj: Anca Grigorescu). Oare ce ar putea motiva o asemenea
schimbare?
Dar
suficientă vorbărie, zic să ne mai uităm şi la poze!
Am
încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa!
Referinţe bibliografice
1. Poveşti alese, ed. Remus Cioflec, Bucureşti, traducere Dan
Petraşincu. Statut: neconsultată.
2. Poveşti alese, Fraţii Grimm, ed. Tineretului, 1954, il. Helmut Arz.
Statut: neconsultată.
3. Albă-ca-Zăpada, ed. Tineretului 1956, traducere J. Popper, il. N.
Popescu. Statut: neconsultată.
4. Poveşti alese, Fraţii Grimm, ed. Tineretului, 1960 ediţia a III-a,
traducere Dan Faur, vol. I, il. Ligia Macovei. Statut: consultată.
5. Poveşti, Fraţii Grimm, ed. Tineretului, 1965, traducere Dan Faur,
il. Angi Petrescu-Tipărescu. Statut: consultată.
6. Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici, ed. Tineretului, 1966. Statut:
consultată.
7. Albă ca Zăpada, ed. Tineretului, 1967, il. Iacob Desideriu. Statut:
consultată.
8. Comoara cu poveşti, ed. Tineretului, 1968, il. Felicia Avram şi
Livia Rusz. Statut: consultată.
9. Albă-ca-Zăpada, teatru pentru copii cu scene, decoruri şi personaje
de Val Munteanu, ed. Ceres, Bucureşti 1971. Statut: neconsultată.
10. Albă-ca-Zăpada, ed. Ion Creangă, Bucureşti 1973, il. Iacob
Desideriu. Statut: neconsultată.
11. ABC-ul poveştilor, ed.
Junimea, Iaşi 1978, repovestire Alexandru Mitru, il. Gabriela Buhoiu şi Mihai
Gheorghe, 1 mapă = 30 volume, vol. 1 Statut: consultată.
12. Poveşti, Fraţii Grimm, ed. Ion Creangă, Bucureşti 1978, traducere
Dan Faur, il. Livia Rusz, colecţia BPTC nr.62. Statut: consultată.
13. Albă-ca Zăpada, Fraţii Grimm, ed. Ion Creangă, Bucureşti 1982,
traducere Dan Faur, il. Iacob Desideriu. Statut: neconsultată
14. Poveşti, Fraţii Grimm, ed. Ion Creangă, Bucureşti 1982, traducere
Dan Faur, il. cop. Vasile Olac, colecţia Biblioteca Şcolarului nr. 118. Ediţie
ulterioară în 1985. Statut: consultată.
15. Basmele zăpezii (mică antologie), ed. Europartner, 1991?, il.
Valentin Tănase. Statut: consultată.
16. Poveşti cu zâne, ed. Girasol, Bucureşti, 2008, il. Carmen Guerra.
Statut: consultată.
17. Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici, ed. Adevărul Holding în
colaborare cu Egmont România, 2009, colecţia Disney Clasic, vol. 10. Statut:
consultată.
18. Vrăjitoarea trebuie să moară, Sheldon Cashdan, ed. Trei, Bucureşti
2009, traducere Alice Popescu.
duminică, 27 septembrie 2015
set de 8 titluri
E
ceva vreme de când mă dau în vânt după cărţile acestea pentru copii. Sunt
câteva întâmplări de povestit, dar mai mult decât atât, cu timpul, pe canavaua
acestor întâmplări, a început să se brodeze o teorie. Ei bine, despre această
teorie aş vrea să vă zic câte ceva. Dar mai înainte de toate ţin să atrag
atenţia asupra faptului că această teorie, nu e o teorie în adevăratul sens al
cuvântului, e mai mult un soi de poveste, care îşi are din plin naivităţile ei,
care nu-şi are nicio fundamentare ştiinţifică deşi pleacă de la nişte
întâmplări reale, care una peste alta e mai mult o joacă. Vă invit aşadar să
citiţi povestea Bibliotecarului Universal.
Mulţi
ar spune că povestea a început odată cu Johannes Gensfleisch zur Laden zum
Gutenberg, dar nu-i adevărat, povestea a început mult mai târziu, cam pe vremea
când a apărut primul colecţionar de cărţi. Şi nici acest moment nu-i sigur, dar
este un element important al teoriei deoarece colecţionarii sunt cei care îşi
doresc anumite lucruri pentru colecţia lor – în cazul de faţă cărţi – or aceste
lucruri încep să se găsească din ce în ce mai greu altfel spus, cererea
depăşeşte oferta. Ei bine, acesta este momentul în care intră în scenă
Bibliotecarul Universal, el înregistrează fiecare dorinţă a colecţionarului de
cărţi şi începe să facă demersurile necesare pentru a-i aduce cartea
solicitată. Cert este că aceste demersuri pot dura şi ani de zile, de aceea
este bine, ba mai mult, este indicat ca interesul colecţionarului să fie ţinut
treaz, pentru că fiecare aducere aminte, fiecare răscolire funcţionează ca un reminder pentru Bibliotecarul Universal.
În felul acesta el ştie că are de rezolvat o sarcină şi nu se lasă pe tânjeală,
caută, scotoceşte, răsfoieşte, răscoleşte, face schimburi astfel încât la un
moment dat colecţionarul îşi întâlneşte cartea dorită, el o poate achiziţiona
chiar acum. Nimic mai simplu, scoate portofelul, achită suma cerută şi este
fericit pentru o perioadă de timp. Acum intervine un mecanism subtil, ale cărui
resorturi fine sunt perfect cunoscute de Bibliotecarul Universal, astfel încât
acesta ştie, are siguranţa că această carte va ajunge la solicitantul potrivit.
Se
poate întâmpla ca mai mulţi colecţionari să îşi dorească aceeaşi carte, dar
este evident că la nivelul la care vorbim nu pot exista două cereri
înregistrate în acelaşi timp, aşadar colecţionarii care îşi doresc o aceeaşi
carte se află pe o listă de aşteptare. Bibliotecarul Universal ştie exact cât
îşi poate permite fiecare colecţionar astfel încât, în momentul în care o
aceeaşi carte dorită de doi colecţionari este văzută în acelaşi timp de cei
doi, prin acest mecanism al preţului, cartea ajunge exact la cel care trebuie.
Şi
uite aşa toată lumea este fericită şi la fel şi eu căci am reuşit să întregesc
o serie de 8 titluri. Au fost câţiva ani în care din această serie am avut doar
trei titluri, pe urmă am mai găsit patru şi m-am oprit aici, cel de-al optulea
titlu nu l-am putut găsi nicăieri. L-am căutat pe unde m-am priceput şi eu, am
scotocit, am răscolit, am scorbolit, nici măcar titlul nu îl ştiam. Şi uite aşa
am ajuns pe lista Bibliotecarului Universal, care a făcut ce a ştiut el mai
bine şi pot acum să vă arăt seria completă.
Mulţumesc!
Autor: OCTAV PANCU-IAŞI (14
aprilie 1929 – 16/17 aprilie 1975)
Copertă şi ilustraţii: PUIU MANU
Editura: Ion Creangă
sâmbătă, 19 septembrie 2015
Fredi Voie-Bună şi căsuţa lui cea nouă
O
poveste care funcţionează impecabil şi la mai bine de 50 de ani de la apariţie…
deh, chestie nemţească. Nu, nu este o simplă repetiţie a unei expresii
îndeobşte cunoscută şi care apare atunci când se vorbeşte despre germani.
Argumentul meu se află chiar la începutul textului, nu mai departe de al
patrulea rând, unde putem citi următoarele „Îi îngheţaseră mugurii într-o
noapte geroasă.”
Este
o explicaţie perfectă care reuşeşte să dea veridicitate întregii poveşti. Fără
această explicaţie, povestea Augustei – o sperietoare de păsări – ar rămâne
doar o poveste, dar aşa ea trece dincolo de acest prag şi face un pas hotărât
înspre a deveni un fapt exemplar. Ce se întâmplă?
Augusta
constată într-o dimineaţă când „primăvara izbucnise pretutindeni” că cireşul pe
care îl avea în grijă nu dă semne că ar înflori, era încremenit, parcă era
îngheţat în timp…în timpul unei nopţi geroase. Ochii Augustei devin trişti,
foarte trişti „nici o corolă nu se mai putea deschide, nici o cireaşă nu mai
putea creşte.” Păsările nu vor mai avea motiv să-i facă vizite şi în realitate
nici nu veneau la ea căci aşa cum spun graurii care se lăsară pe firele de
telegraf „toate sperietoarele sunt primejdioase şi rele. Nu ne lasă la cireşe!”
Augusta oftează, sigur, graurii au dreptate, dar vremurile se mai schimbă şi
cum anul acesta cireşe nu sunt Augusta le strigă „Rămâneţi aici! Eu nu vă
alung!”
Numai
singur Fredi Voie-Bună, un graur îndrăzneţ foc, rămase pe loc. Voia să
cerceteze un pic, să se convingă că are de ce să-i fie frică. „Ţiriu, ţiriu!
Dliuo, dliu, dliuo!” cânta graurul nostru şi „fracul lui frumos bătea în vedre
şi purpuriu” şi pălăria mare a sperietorii care îi căzuse pe ochi se ridică
puţintel când auzi aşa cântecel. Nu-i greu de anticipat că cei doi se vor
împrieteni şi Fredi Voie-Bună îşi va aduce consoarta să locuiască în buzunarul
de la şorţul Augustei… şi „Augusta era fericită şi pălăria îi flutura veselă în
bătaia vântului.”
Nu
după mult timp şase ouă de culoarea cerului fură clocite şi păzite de cei doi
grauri şi asta până într-o zi în care şase pui sparseră cojile ouălor şi îşi
întindeau piuind cioculeţele în văzduh şi graurii cărau neobosiţi viermişori
graşi…şi „Augusta se bucura împreună cu graurii.”
Şi
au trecut prin furtuni şi zile cu soare şi lumea din curte se minuna chiar de
deasupra pompei de la cişmea. Cum se putea ca o sperietoare să-şi uite menirea
şi să devină amică c-o pasăre care, ar fi trebuit să bată din aripe tare, când
Augusta la ea se strâmba, s-o facă să-şi ia gândul şi zborul şi prin pom să
nu-i calce piciorul. Şi uite că lucrurile se întâmplau, Augusta şi graurul
echipă făceau!
„Duduzaladela!
E pisica Izabela!”… nu, nu e greu de ghicit care îi erau gândurile acestei
pisici, care se apropia uşor de cuibul graurilor şi se lingea pe botic cu
ochiul aţintit la un graur mic. Dar stai! ştie Augusta cum s-o sperie pe
această musafiră nepoftită „sperietoarea strălucea de bucurie. Acum avea în
sfârşit din nou prieteni, cărora le putea fi de folos.”
Temă: Descrieţi comportamentul
Augustei dacă mugurii cireşului nu ar fi îngheţat.
Autor: ANNE GEELHAAR (5 aprilie
1914 – 12 aprilie 1998, Berlin)
Copertă şi ilustraţii: INGEBORG
MEYER-REY
Traducere: NORA IUGA
Titlu original: Hans Fröhlich und
das Vogelhaus (1961)
Editura: Ion Creangă (1981)
Lector: CARMEN PAŢAC
Tipărit în R.D.G.
sâmbătă, 29 august 2015
Mica Vrăjitoare
Ştiu,
o să sune ciudat, dar aşa s-a întâmplat… am fost la vrăjitoare. Să nu credeţi
că am avut vreo clipă intenţia de a face un astfel de drum, pur şi simplu
întâlnirea s-a produs de la sine. Nu mă dezic de această întâmplare, vreau doar
să prezint faptele aşa cum s-au petrecut, nu am ochi format critic, nu am ochi
format ştiinţific, nu am ochi format tabloid, privirea mea este vie şi atunci
când surprinde povestea încearcă să nu scape nimic.
Eram
pe la Obor ,
simţeam că mă topesc, privirea rătăcea printre cărţile lui nea Gică, anticarul
de pe scările pasajului, nu căutam ceva anume, nu aşteptam pe nimeni, veneam de
la serviciu. Mă simt atins pe mână şi tresar, în jurul meu destulă lume, dar
nimeni atât de apropiat. Caut contactul şi privirea ajunge pe bordura înaltă a
rondului de flori, unde o tânără de o sută douăzeci şi şapte de ani mă cheamă
lângă ea. Nu, nu este nicio contradicţie, pentru vrăjitoare, vârsta de o sută
douăzeci şi şapte de ani indică o persoană tânăra, aşa mi-a spus şi mi-a pus un
zâmbet în colţul gurii care a rămas acolo tot timpul cât mi-a povestit ce i s-a
întâmplat.
Să
vedeţi…era în apropiere de noaptea Valpurgiei şi îşi dorea să meargă pe muntele
Blocksberg să se bucure de această noapte a vrăjitoarelor, să danseze şi să fie
alături de celelalte surate ale ei, din păcate nu avea vârsta necesară pentru a
fi primită la această petrecere. Corbul Abraxas, animalul ei de casă, a
sfătuit-o să mai aştepte, să nu se ducă căci va fi prinsă şi va fi pedepsită.
Am putea spune că Abraxas a corbit,
dar nu-i adevărat, el doar a avut dreptate căci Mica Vrăjitoare va fi prinsă de
către mătuşa Rumpumpel şi adusă în faţa consiliului vrăjitoresc unde îşi va
primi pedeapsa pentru că a încălcat consemnul şi în ciuda vârstei nepotrivite a
venit la această petrecere.
Pedeapsa
e cruntă, Mica Vrăjitoare va trebui să devină o bună vrăjitoare până la anul, dar celelalte vrăjitoare erau
întărâtate, erau aţâţate, instigate de mătuşa Rumpumpel şi voiau o pedeapsă şi
mai mare, cum ar fi: să o pună niţeluş la fript sau s-o bage până la gât într-o
groapă cu nămol sau să-i zgârie faţa sau măcar o bătaie cu nuiele. Marea
Vrăjitoare le-a ascultat şi a hotărât să suplimenteze pedeapsa luându-i micii
vrăjitoare mătura şi lăsând-o să se ducă acasă pe jos.
Dar
cartea cu vrăji este groasă şi Mica Vrăjitoare abia ajunsese la pagina două
sute treisprezece şi vraja nu este o treabă prea simplă. Noroc cu Abraxas că îi
tălmăceşte sensul vorbelor bună
vrăjitoare şi aşa începe o sumedenie de peripeţii prin care mica noastră
vrăjitoare o ia pe calea cea bună.
Şi
iată că anul a trecut, Mica Vrăjitoare este din nou în faţa consiliului dar
nu-şi face probleme căci ştie că a făcut totul bine. Totuşi, când aude că
raportorul ei este mătuşa Rumpumpel se gândeşte o clipă că aceasta va îndruga
cine ştie ce minciuni gogonate, dar se linişteşte când aude doar adevărul
despre „cum a ajutat bătrânele să adune vreascuri şi cum l-a vindecat de
răutate pe pădurar [am râs cu gura până la urechi când am auzit episodul
acesta]; povestea fetiţei cu florile de hârtie, a căruţaşului, a omului cu
maroane; povestea cu boul Korbinian, căruia i-a salvat viaţa; povestea cu omul
de zăpadă; povestea cu hoţii de ouă; povestea şindrilarului, căruia i-a băgat
minţile în cap.”
Vă
daţi seama că cele auzite şi confirmate de Mica Vrăjitoare ca fiind adevărate
nu le-a încântat auzul vrăjitoarelor rele care s-au năpustit cu urlete
sălbatice asupra sărmanei fiinţe şi i-au tras o mamă de bătaie, mamă ce bătaie,
cu coada de mătură! Ba mai mult, au pedepsit-o din nou punând-o să adune de una
singură lemne pentru focul ce urmau să-l aprindă în noaptea Valpurgiei.
Dar
povestea nu se termină aici deoarece Mica Vrăjitoare urzeşte un plan… un
aeroplan vrăjitoresc capotează în creştetul capului meu, tresar… sunt în
continuare pe bordura înaltă a rondului de flori dar lângă mine nu este nimeni.
Închid cartea şi hotărăsc că o cumpăr cu 8 lei de la nea Gică, anticarul de pe
scările pasajului Obor.
Răspuns: K.J., ştiu de ce Mica
Vrăjitoare nu a reuşit să te ajute, vraja ta a fost făcută de un vrăjitor, nu
de o vrăjitoare.
Autor: OTFRIED PREUSSLER (20
octombrie 1923, Reichenberg – 18 februarie 2013, Prien am Chiemsee)
Copertă şi ilustraţii: DONE STAN
Traducere: IORDAN CHIMET şi
CHRISTA RICHTER
Titlu original: Die kleine Hexe
(1957)
Editura: Ion Creangă
Lector: ECATERINA
ŞIŞMANIAN
Tehnoredactor: AURICA
IORDACHE
Dat la cules 1.VII.1981; Bun
de tipar 4.XII.1981; Apărut
1981; Comanda nr. 1897; Coli
de tipar: 8 ½.
duminică, 23 august 2015
Cireşe de mai (11)
Ziua bună se cunoaşte după cireşe
– asta spune un vechi proverb românesc. Dar acest proverb este atât de vechi
încât astăzi este prea puţin cunoscut şi în situaţia asta sunt mai multe
proverbe. Vă propun să le descoperiţi şi pe acestea, să le aduceţi la lumină şi
să ne bucurăm de ele. Există însă o mic impediment, cuvintele sunt amestecate
şi nu ştiu exact care este ordinea lor. Vă invit la o joacă cu aceste cuvinte,
cine construieşte cele mai nostime proverbe va avea posibilitatea de a-l învăţa
pe acest lup cum stă treaba cu înţelepciunea populară. Iată cuvintele:
uituc, covrigi, călăuză, pus,
învăţătură, are, om, ciopleşti, saturi, laudă, este, prieten, meşter, omenia,
dai, unire, de, măsea, nebună, mămăligă, mai, bine, trage, prăpădeşte,
doctorie, stafidă, dezlegat, petic, uscat, căldare, fereşte-te, făgăduială, urechea,
nas, strică, ştii, corabie, că, să, fie, crapă, merge, jugul, iarba, rabdă,
boier, fără, să vrea, şi, cu, puţină, cât, chirie, de, pentru, decât, la, pe,
cum, se.
Fereşte-te de uituc pentru că are
învăţătură de mămăligă.
Călăuza nebună trage pe nas
covrigi de iarbă.
Ciopleşti corabie că să ştii cum
se rabdă pe uscat.
Îmi
dau seama că este posibil să fi omis câteva cuvinte, dar sigur! nu mai multe de
trei.
sâmbătă, 8 august 2015
Münchhausen
Domnilor,
în seara aceasta avem o societate aleasă şi după această cină grozavă vă propun
un vin de Tokai şi un divan moale numai bun de înfundat. Vă rog, lăsaţi la o
parte criteriile ştiinţifice de abordare a realităţii, în seara aceasta vom
vorbi despre vânătoare şi peripeţiile din timpul ei, vom vorbi despre acte de
iscusită vitejie arătată în aprige lupte, vom vorbi despre călătorii şi
surprizele lor… amfitrion, baronul von Münchhausen.
Nici
prin gând nu-mi trece să rup povestea de la gura baronului, vă invit doar să
daţi crezare şi să nu vă îndoiţi nicio clipă de cele auzite, altfel farmecul
acestor întâmplări vi se va părea forţat pe alocuri.
După
ce baronul povesti cum şi-a arătat iscusinţa în a prinde un stol de raţe cu
ajutorul unei bucăţele de slănină şi o frânghie suficient de lungă cât să le
înşire pe toate, cum a reuşit el să se descurce când şi-au luat zborul cu aţă
cu tot – între noi fie vorba de aici şi expresia „ a zburat puiul cu aţa şi
baronul cu raţa” – cum şi-a folosit el pulpanele hainei pentru a cârmi cârdul
în direcţia locuinţei sale, ce gând năstruşnic a avut pentru a le face să
aterizeze,ei bine, după toate acestea, a venit şi rândul meu să povestesc o
întâmplare vânătorească.
Sigur,
trebuia să mă gândesc la altceva deoarece baronul o povestise şi pe aceea cu
mistreţul orb, şi pe aceea cu stolul de găinuşe făcute direct frigare pe vergeaua
puştii, o zisese şi pe aceea cu iepuroaica şi căţeaua care fătaseră în goana
urmăririi astfel încât partida de vânătoare s-a încheiat cu şase iepuri şi şase
câini, „deşi începuse cu câte unul din fiecare neam”, a zis-o şi pe cea cu
cerbul căruia îi crescuse o mândreţe de cireş între coarne deoarece cu ceva
vreme înainte trăsese în el cu sâmburi de cireşe, cea cu lupul întors pe dos o
ştia toată lumea… ştiu! am să povestesc prima mea vânătoare, asta nu se uită
niciodată.
Nu
are rost să insist asupra adevărului celor ce aveam să povestesc deoarece
veneau în urma celor povestite de baron, el este garanţia mea. În după amiaza
aceea căldura apăsa toate lucrurile şi fiinţele făcându-le leneşe, eu nu făceam
excepţie, fizic eram toropit, dar gândul era treaz şi mă îndemna să pornesc la
vânătoare, să profit de lenevia aceasta şi să dau marea lovitură. Cum nu aveam
un bidiviu lituanian ca al baronului şi mă bizuiam doar pe forţele picioarelor
mele, am hotărât ca este un moment prielnic pe care nu trebuie să-l ratez. Am
încărcat cele două puşti, mi-am luat banduliera, am umplut toate lăcaşurile cu
muniţie, cuţitul de vânătoare l-am tras o dată pe tocilă şi am pornit-o din
loc. Am găsit uşor urma fiarelor, în dreapta mea fără să-i pese de ceva stătea
tolănit cel mai semeţ leu pe care-l văzusem vreodată, se apăra cu coada de muştele
sâcâitoare şi nu mi-a acordat nicio importanţă, m-am simţit vexat şi am luat-o
personal, m-am hotărât să nu folosesc puşca deoarece lupta mi s-ar fi părut
nedreaptă, fapt pentru care m-am aruncat asupra lui numai cu cuţitul, ştiut
fiind faptul că leul are gheare şi colţi asemenea unor cuţite, deci eram la
egalitate. A urmat o încleştare teribilă, l-am strâns atât de tare pe leu între
picioare încât răgetul lui nu mai ştiai dacă-i de durere sau de furie. Aveam
sorţi de izbândă, dar cred că mai înainte cu vreo câteva zile, leul s-a
împrietenit cu un porc spinos, care auzindu-i răgetul a venit iute în
ajutorul lui. Eu călare pe leu, în faţa mea porcul spinos mă luase azimut
pentru ploaia de ace, ce puteam face? Nu am avut inspiraţia să-mi iau armura de
broască ţestoasă, dăruită de tatăl meu în urma unei expediţii în Galapagos,
nu-mi rămânea de făcut decât să îndur pătrunderea acelor în piele. M-am
încordat grozav, leul a început să ragă, clar de durere! porcul a eliberat
miile de suliţe înspre mine, care surpriză, au ricoşat din muşchii mei super
încordaţi în atacator fâsâindu-i imediat atacul. Surpriza cea mare a fost când
am ridicat leul de jos, îl strânsesem aşa de tare încât acum arăta ce desenat
pe o foaie de hârtie, chiar îl mai am pe undeva pe acasă, data viitoare vi-l
aduc să vedeţi. Aproape că răsuflam uşurat când o namilă de urs polar se
năpusti cu furie asupra mea, puşca era departe, cuţitul îl rătăcisem în
strânsoarea luptei de mai devreme, nu aveam nicio armă, sigur, mă puteam
încorda ca o stâncă şi să las ursul să se izbească de mine, dar într-o luptă
dreaptă nu se face să foloseşti acelaşi şiretlic de două ori la rând, devii
rizibil. Am scos la iuţeală patru cartuşe din bandulieră le-am încărcat în gură
şi am ţintit ursul înspre cele patru labe ale sale. Am ţintit perfect, ursul
era acum prins de trunchiul baobabului din faţa mea, gata să fie jupuit. Îmi
răceam gura de foc când în spatele meu încep să se audă bubuituri, probabil o
turmă de elefanţi venea să salveze onoarea animalelor sălbatice… dar nu! era
mama care-mi bătea în geam şi mă chema la masă.
Temă: Aprofundaţi subiectul în
cauză citind şi această postare.
Autor: GOTTFRIED AUGUST BÜRGER
(31 decembrie 1747 Molmerswende, Germania – 8 iunie 1794 Göttingen, Germania)
Copertă şi ilustraţii: EUGEN TARU
Titlu original: Wunderbare Reisen
zu Wasser und zu Lande – Feldzüge und lustige Abenteuer des Freiherrn von
Münchhausen (septembrie 1786)
Traducere: ION MARIN SADOVEANU
Editura: Tineretului
Dat la cules 28.04.1967. Bun
de tipar 20.11.1967. Apărut 1967.
Comanda nr. 7440. Tiraj 95200.
Broşate 90100 + legate 5100
Hârtie ofset A. de 100g/m2
540 x 840/8. Coli editoriale 7,86.
Coli de tipar 14,5. A. 15505. C .Z. pentru
bibliotecile mici 83 – 93 – R.
miercuri, 15 iulie 2015
Fridolin
Fiecare
dintre noi poate povesti o întâmplare cu un căţel, fac ei ce fac şi sunt eroii
unor peripeţii cum nici unui patruped nu-i este dat să trăiască. Nu, nu ignor
pisicile, au şi ele aventurile lor, oho! şi ce mai aventuri sunt în stare ele
să înfăptuiască, dar parcă aventurile pisiceşti au un alt specific decât cele
al căror protagonist este un căţel… sau poate sunt eu setat să văd lucrurile în
felul acesta. Cert este că apropierea de om le oferă posibilitatea de a avea
atitudini şi comportamente pe care nu le-ar avea dacă ar trăi în sălbăticie,
poate şi pentru simplu motiv că în sălbăticie nu vor întâlni prea uşor o
pereche de papuci sau o perdea.
Fac
animalele acestea nişte mutre când sunt vinovate, au diferite trăiri care nu
scapă ochiului iubitor, nu poţi fi indiferent când le vezi că ţopăie sau se
împletesc printre picioarele tale, dar nu-mi dau seama dacă ele preiau din
felul oamenilor de a fi sau oamenii le împrumută, proiectează asupra lor
propriile lor trăiri.
Uite,
povestea lui Fridolin, un câine şoricar care ducea o viaţă fericită. Avea un
stăpân – Willy – care îl iubea, trăia într-o căsuţă frumoasă, dimineaţa, la
prânz şi seara farfuria era plină cu mâncare, de plimbări în natură avea parte,
ba prin pădurea învecinată, ba pe marginea râului, iar noapte şi-o petrecea în
bucătărie în coşuleţul lui cel călduros. Şi zilele aveau pentru Fridolin, eroul
nostru, această rutină şi nu este nimic nepotrivit aici, Fridolin era cât se
poate de mulţumit. Dovadă stă discuţia pe care o are cu Willy în care îi spune
că de ziua lui el nu are nevoie de nimic deoarece lui nu-i lipseşte nimic, dar
tânărul stăpân are alte planuri, pentru că nu-i aşa, inima bună se dovedeşte.
Willy îi spune lui Fridolin că va primi un cadou straşnic, chiar a vorbit cu
tatăl său şi acesta i-a dat voie să umble la puşculiţă şi să ia de acolo oricât
ar fi nevoie. Nu contează că pe puşculiţa rotundă şi galbenă scrie „Strânge
bani albi, pentru zile negre” sau pe scurt, patine, când este vorba de
prietenie baierele inimii slăbesc pe cele ale pungii… şi în plus, Willy ştie că
va primi patine de la tatăl său, nu degeaba învaţă el aşa bine.
După
ce Willy aranjează toate monedele pe masă, Fridolin se minunează cât de mult
poate să coste un cârnat şi dă să îl însoţească pe Willy, dar acesta îi refuză
plimbarea…na! surpriza are meşteşugul ei. Dar cadoul nu miroase a cârnat ci
parcă a pantofi noi, mirosul acesta îl face foarte nerăbdător şi tot dă
târcoale pachetului, dar abia mâine este ziua lui, aşa că pentru prima dată în
viaţa lui Fridolin avu o noapte neliniştită. După un aşa zbucium Fridolin, a
fost cuprins înspre dimineaţă de un somn greu, astfel încât atunci când a
deschis ochii l-a văzut pe Willy cum stătea lângă coşuleţ, arătându-i cadoul.
Nu era nici o urmă de îndoială, a pantofi noi miroase pachetul, numai că nu
sunt pantofi noi ci o zgardă de toată frumuseţea, roşie, bătută în ţinte aurii…
o minunăţie.
Şi
ziua lui Fridolin a început bine, l-a condus la şcoală pe Willy, iar pe drumul
de întoarcere a trecut pe la băcan, pe la măcelar, pe la brutar şi de la toţi a
primit bunătaţi deoarece l-a spus că este ziua lui de naştere. Ba chiar pisica
cea neagră a vecinului, nesuferita aia care se cocoşa şi zbârlea la el ori de
câte ori îl vedea, ba o dată l-a şi scuipat, de data aceasta a fost prietenoasă
cu el… ce să mai, zgarda cea nouă făcea minuni. Fridolin se gândeşte la Clementina o
fetiţă-şoricar, oare ce efect va avea zgarda asupra ei, oare de data aceasta va
reuşi să stea de vorbă cu ea.
Succese
pe toată linia, of! ce bun a fost stăpânul Willy să-mi ofere o zgardă aşa
frumoasă, cum a renunţat el la toate economiile sale pentru mine, aşa gândea
Fridolin în drumul său spre casă.
Dar
uneori frumuseţea atrage invidia şi o haită de câini mai mari, dulăi în toată
regula, încep să-l urmărească pe Fridolin cu gândul de a-l pune la punct, prea
se poartă ca un domnişor de oraş. Şi începe o goană nebună pe străzi, prin
magazine, printre picioarele trecătorilor, până la urmă Fridolin îşi găseşte
scăparea într-un vagon de tren în care se urcau nişte vaci, ba chiar se
împrieteneşte cu una dintre ele, cu Lisa mai precis căruia începe să-i
povestească aventura lui… şi trenul se pune în mişcare. Fridolin intră în
panică şi încearcă să părăsească vagonul, până la urmă reuşeşte să sară din
mers şi se întoarce în oraş, dar acum nu mai este şoricarul de dimineaţă, acum
este tăvălit, murdar, miroase a grajd şi nimeni nu-l mai bagă în seamă, pisica
neagră a vecinilor îl stucheşte din nou, Clementina îl face vagabond, iar haita
de dulăi îl ignoră cu desăvârşire şi colac peste pupăză şi-a pierdut şi zgarda.
Un
sentiment de vinovăţie şi unul de responsabilitate îl fac pe Fridolin să
pornească în căutarea zgărzii pierdute. Şi să ştiţi că Fridolin nu este deloc
un şoricar fricos, va avea parte de o mulţime de aventuri şi de fiecare dată
când în calea lui apare un personaj nou el îi povesteşte tot ceea ce i s-a
întâmplat… şi s-a întâlnit cu vulturi, cu oi, cu portarul unui hotel, cu
ajutorul de văcar, cu un flaşnetar bătrân, a primit şi decoraţie, a stat şi la
închisoare, s-a bătut şi cu un şpiţ alb, a demascat răutăţi, a prins hoţi, a
căpătat de pomană, a găsit şi a pierdut din nou zgarda, îşi rupe coada… dar
ştiţi ce! toate lucrurile acestea el este gata să vi le povestească aşa cum
s-au petrecut şi vă rog fiţi convinşi că nu există nicio urmă de înfloritură
căci Fridolin este un căţel credincios… adevărului şi lui Willy, tânărul lui
stăpân.
Temă: Fără temă, doar suntem în
vacanţă!
Autor: FRANZ CASPAR (17
septembrie 1916, Rapperswil, Elveţia – 13 aprilie 1977, Strobl- St. Wolfgang,
Austria)
Copertă şi ilustraţii: HANS P.
SCHAAD
Traducere: JEAN GROSU
Titlu original: Fridolin (1959)
Editura: Ion Creangă
Redactor ŞIŞMANIAN
ECATERINA
Tehnoredactor STANCU
PETRE
Dat la cules 12 VI 1980 Bun de
tipar 10 XI 1980
Apărut 1980 Comanda nr. 1829
Coli de tipar 9 ½
luni, 22 iunie 2015
Croitorul de poveşti
Sunt
ceva zile de când mă tot învârt pe lângă aceste poveşti. Au o frumuseţe a lor
care mă lasă mut, în mintea mea e linişte, gândurile sunt aşezate şi nu umblă
răzleţe prin te miri ce coclauri, ascultă şi ele alte ritmuri, se racordează la
un alt fel de a trăi realitatea.
Lucruri
rele ni se întâmplă tuturor, efectul lor rugos ne determină să reacţionăm şi
îmi imaginez în funcţie de această reacţie pe oamenii tub, sunt cei prin care se scurge realitatea, sunt
traversaţi în continuu de evenimente şi fapte, ei nu reţin nimic şi totul
depinde de lungimea tubului. Se întâmplă uneori ca tranzitul să se blocheze cu
un eveniment care este peste capacitatea de preluare şi oamenii tub se
transformă pentru o vreme în oamenii
recipient. Aceştia sunt cei care conţin, care strâng realitatea, care o
păstrează, în cazul lor totul depinde de volum, punctul lor maxim este dat de
picătura care umple paharul. Şi mai sunt oamenii
scoică sunt cei care învelesc lucrul rău, care transformă efectul rugos al
faptelor rele într-o perlă, nimeni nu va şti atunci când se va uita la o perlă
că ea ascunde o traumă.
Cred
că oamenii scoică îşi folosesc din plin imaginaţia nu pentru a fugi de
realitate ci pentru a transforma bucăţica aceea râcâitoare care poate să apară
în calea oricăruia dintre noi în ceva care nu poate să ne facă rău. Ne putem
întâlni şi de o mie de ori cu o perlă fără să ne simţim ameninţaţi şi oamenii
scoică ştiu că nu purtatul perlelor este benefic ci dăruirea lor.
A
alege să dăruieşti o poveste când ştii că „din caravanele pe care le porneşti
n-ai să afli niciodată care pe unde ajung” înseamnă a alege să-l înveţi pe
celălalt cum să se poarte cu lucrul rău, cum să reacţioneze la grunjii durerii.
Puterea
exemplului este uriaşă, el ne arată tuturor nu cum să fim ci că există şi un
alt mod de a fiinţa. Se ştie şi se acceptă, chiar dacă uneori doar la nivel
teoretic, că putem alege, dar lucrurile nu sunt concrete, ele se plimbă într-o
lume a conceptelor şi într-un astfel de moment vine exemplul, care îmbracă
conceptul în hainele acţiunii, ajustează faptele până într-acolo încât să se
potrivească mănuşă. Uite, în povestea "Oameni fără durere" ale căror trupuri
„mari şi puternice nu le dădeau prilejuri de lacrimi sau de întristare. Dar nu
erau fiinţe fără de moarte. Sfârşeau şi ei ca semenii lor, în molime şi
încăierări, numai că, până în clipa din urmă, nu simţeau nici un dram de
suferinţă. Treceau dintr-o dată de la nedurere la nefiinţă.” era un băiat pe
nume Pimen, care a prins drag de o „fată bălaie, cu ochii ca două izvoare”
Copila aceasta avea o grădină cu flori parfumate, care se prăpădeşte toată în
urma unei furtuni când „din cer se năpustiră puhoaie de apă” Prin grădina
jefuită de furtună, Pimen, o zăreşte pe copila bălaie „cum umbla din floare în
floare, le ridica trupurile din ţărână, le netezea petalele, iar pe obraji îi
lunecau lin două izvoare” Deşi nu înţelegea prea bine vorbele şi acţiunile
fetei, Pimen începe să umble alături de ea, ridicând şi el lujerele căzute la
pământ, legând crengile rupte. Întâmplarea face ca într-o zi, rătăcind prin
pădure, să dea peste o ciută albă prinsă într-un hăţiş de mărăcini. Plivind cu
palmele mărăcinii eliberează animalul deşi nu-i înţelege durerea şi tânguirea,
dar gândul la copila cu părul bălai îl face să descopere leacul durerii… şi
povestea continuă.
Citind
aceste poveşti nicio clipă nu simţim spectrul degetului ridicat ameninţător
asupra noastră, nu resimţim nici urmă de apostrofare, nu este genul de carte
moralizatoare, gen destul de răspândit în scrierile pentru copii, din contră,
este o carte prieten adevărat, care te acceptă aşa cum eşti, dar îţi spune
atunci când greşeşti… tu alegi dacă vrei sau nu să-i mai fi prieten în
continuare.
Mi-ar
fi plăcut ca Marta Cozmin să fie bunica mea.
Temă: Desluşiţi bucuria unui brad.
Autor: MARTA COZMIN (31 ianuarie
1930, Bucureşti – 25 ianuarie 2006)
Copertă şi ilustraţii: GYÖRGY
MIHAIL
Editura: Ion Creangă
Lector: RICUS OANA
Tehnoredactor: ELENA
GĂRĂJĂU
Bun
de tipar 28.05.1980. Apărut 1980. Coli de tipar 15
Abonați-vă la:
Postări (Atom)