Mai tare ca Sfântul

            Sunt tare mândru de noua mea achiziţie. Mi-am cumpărat perechea asta de ochelari de la magazinul cu produse neinventate încă. Sunt nişte ochelari speciali care te ajută să vezi lucrurile cu ochi diferiţi de ai tăi. Nu vezi pădurea din cauza copacilor, setezi ochelarii pe modul ţapinar; nu vezi legătura dintre actul ratat şi problema ta, setezi ochelarii pe modul Freud; nu vezi teorema lui Pitagora, îţi pui ochelarii, alegi din meniu Pitagora şi din acel moment orice triunghi dreptunghic îţi face cu ochiul; nu vezi să citeşti… lasă prostiile şi mergi la oftalmolog.

            Eu văd să citesc şi ochii mi-au căzut pe următorul titlu Mai tare ca Sfântul, nici o clipă nu m-am gândit la călugări, sfinţi părinţi & co. ştiam că voi avea parte de aventuri şi nici nu citisem subtitlul „roman de aventuri pentru copii”. Instantaneu imaginea lui Roger Moore cu nimbul apărând deasupra capului său s-a amorsat în memoria mea.

            Nu am fost dezamăgit nici o clipă, tensiune, adrenalină, aventură toate se năpustesc asupra cititorului, imediat ce acesta trece peste intro-ul poveştii. Suntem în preajma Crăciunului şi Ţucurel colindă împreună cu părinţii săi magazinele cu jucării, ajung la „Magazinul Copiilor” din Calea Victoriei (acela de pe colţ pe care-l ştim sub numele de Romarta, mai era unul şi la Bucur Obor) unde, după lungi ezitări, deliberări, reveniri şi răzgândiri, se hotărăşte asupra unei camionete. Toate bune şi frumoase, numai că şoferul camionetei îl roagă pe Ţucurel să renunţe la dorinţa sa de a se juca tocmai cu această camionetă. Îi spune că nu poate părăsi magazinul deoarece prietena lui a fost răpită şi el trebuie să plece să o salveze. Prea târziu, Ţucurel nu mai poate face nimic, părinţii fie nu l-au auzit, fie l-au ignorat, considerând că este o noua hachiţă de-a puştiului. Camioneta este ambalată, iar hârtia lucioasă ascunde disperarea şi tristeţea lui Tom, şoferul camionetei.

            Ajuns acasă, Ţucurel se năpusteşte în camera sa unde află toată povestea lui Tom, îşi dă seama că nu are cum să-l ducă înapoi la magazin… dar este chemat la masă şi se ştie, copiii nu pot lipsi de la masă. Tom profită de această plecare şi demarează în trombă. Gonind pe străzi cu peste 150 km/h ajunge la timp, exact înainte de închiderea magazinului, se strecoară cu dibăcie printre picioarele angajaţilor şi se duce direct la raftul cu detectivi pentru a-l căuta de Edgar Fogg, un vestit detectiv şi prieten de-al său. Decepţie, acesta fusese cumpărat! Totuşi, se poate lua legătura cu el, folosind un aparat de emisie-recepţie. Ne aşteaptă o noapte lungă care începe cu o investigaţie făcută ca la carte de către Edgar Fogg în apartamentul de unde a dispărut Lili, prietena lui Tom. Se ştie că o dispariţie nu vine niciodată singură, astfel încât la plecarea din clădire se constată şi dispariţia portăresei, se pare că aceasta fusese luată de ambulanţa cu numărul 12040, chemată pentru un schimb de focuri la barul „Simon Templar”… alarmă falsă, la acest bar nu a avut loc nici un incident. Cu ajutorul staţiei de emisie-recepţie Edgar Fogg, află că ambulanţa cu numărul 12040 a suferit un accident în apropierea gării Duratino. Tom accelerează în noapte, este descoperită doamna Durand, portăreasa, dar echilibrul este repede refăcut deoarece este răpit Tom. Edgar continuă investigaţiile şi raţionamentul în conduce înspre oraşul Colinax. Aici lucrurile se precipită sub forma unei intervenţii brutale asupra lui Edgar, dar nu înainte ca acesta să îşi pregătească un plan de rezervă, care lasă impresia că va eşua. Nu ne conducem nici o clipă după aparenţe, ele sunt tot timpul la dispoziţia noastră, jocul lor ne aparţine. Tom, Edgar şi Lili se vor reîntâlni în burta Delfinului, un iaht ce turează motoarele în noapte îndreptându-se spre insula „Steaua Singuratică” a fabricantului de jucării cibernetice B.B… aici are loc deznodământul şi epilogul poveştii.

            Dar stai, mă ia cu vertij şi-o ameţeală îmi vine, genunchii mi-s moi şi nu mă pot ţine, încerc să-mă-ntind, de hulă să scap şi ochelarii îmi cad de pe cap. Acum văd lucrurile ca un copil al zilelor noastre, titlul asta nu are nici un cârlig… pare a fi vorba de un om care face într-un timp mai scurt mai multe fapte bune şi folositoare decât un sfânt. Ceea ce, între noi fie vorba, nu este departe de adevăr, căci Edgar Fogg se comportă exemplar, ba mai mult decât atât, el reuşeşte să dea şi sens expresiei încurcate sunt căile Domnului, deoarece nu-i explică lui Tom de fiecare dată scopul acţiunilor sale, lăsându-l pe acesta să creadă că sunt pe un drum greşit.

            Acum c-am prins gustul, comut ochelarii… mă joc de plăcere între diverse puncte de vedere. Eu detectiv rafinat, nu înţeleg cum la un moment dat îmi aprind o ţigară şi urc în camionetă trăgând din pipă şi reflectând la anchetă.

Temă: Daţi-mi de ştire dacă-mi vedeţi ochelarii pe undeva, ca un nătărău ce sunt i-am pierdut.

Autor: PETRU VINTILĂ (12 iunie 1922, Orşova – 7 august 2002, Bucureşti)

Copertă şi ilustraţii: IOANA CONSTANTINESCU

Editura: Tineretului

Redactor: VINICIU GAFIŢA

Tehnoredactor: GEORGHE CHIRU

Dat la cules: 30.01.1969. Bun de tipar 20.06.1969. Apărut 1969. Comanda

nr. 9081. Coli editoriale 2,8. Coli de tipar 4 A 13770. C.Z. pentru bibliotecile

mici 8R – 93

Povestea pescarului şi a peştişorului

            Zic să terminăm repede cu povestirea căci ne aşteaptă o chestiune importantă şi anume cea a peştişorului de aur aşadar povestea aceasta descrie complet şi întocmai zicala „nemulţumitului i se ia darul”… cam despre asta este vorba. Nu intru în detalii căci aş fi tentat să-l suspectez pe moşneag de oareşce cârdăşie cu peştişorul pentru a comite crima perfectă şi a scăpa în felul acesta de o babă cam vitregă la suflet.

            În acest moment mi se pare mai interesantă chestiunea peştişorului de aur. Să începem prin a pune întrebările cuvenite şi să vedem ce răspunsuri primim…

            a) Cum a apărut peştişorul de aur? Acest peştişor răspunde unei nevoi de miracol… existente în fiecare leneş. Poate fi ceva imaginat ca fiind mai plăcut decât o viaţă de huzur obţinută prin rostirea / îndeplinirea unei dorinţe… în dimineaţa aceea soarele poleia coama valurilor aducând sclipiri de vis unui pescar atins de plictis.

            b) Există doar un peştişor sau mai mulţi? Clar, doar unul singur! Dacă ar fi mai mulţi ar creşte şansele să fie găsiţi mai curând, plus că dac-ar fi mai mulţi s-ar putea isca ceva lupte pentru supremaţie, or având la dispoziţie puteri supranaturale…

            c) Peştişorul trăieşte doar într-un singur loc? Dacă da, cum explicăm poveştile care ne atestă că el a fost prins în locuri diferite deci întrebarea care se pune este aceea cum călătoreşte el dintr-un loc în altul? Cel mai la îndemână răspuns ar fi acela care invocă puterile lui supranaturale. Ne întrebăm mai apoi de ce ar călători dintr-un loc în altul? Mânat probabil de treburi specifice, peşteşti… dar ţinând cont de puterile lui supranaturale, ne întrebăm de ce nu-şi rezolvă chestiunile apelând la ele, fără să mai fie nevoie să se deplaseze? Prin urmare deplasarea trebuie să aibă un alt scop, probabil acela de a se ascunde cât mai bine. Sigur, ne putem întreba de ce să se ascundă dacă tot are puteri supranaturale. Conchidem că această deplasare are rolul de a îngreuna prinderea sa. Deducem din acest punct c, că rolul peştişorului nu este acela de a îndeplini dorinţe ci acela de a fi prins.

            d) De ce este aşa greu de prins acest peştişor? Ar trebui să-i fi cel puţin egal în puteri dacă nu cumva superior… or aşa stând lucrurile, de ce ai mai dori să-l prinzi?

            e) De ce peştişorul nu îşi foloseşte puterile supranaturale pentru a scăpa? Răspunsul se sprijină pe punctul d şi anume, peştişorul îşi face următorul calcul: dacă am fost prins asta înseamnă că cel care m-a prins îmi este superior deci nu sunt decât un peşte obişnuit în undiţa unui pescar, dar dacă hazardul s-a hotărât să-mi joace un renghi, atunci cel care m-a prins se poate lăsa momit cu îndeplinirea a trei dorinţe… şi iată-mă-s scăpat.

          f) De ce peştişorul în zilele noastre nu mai prezintă interes, el fiind mai mult subiect de bancuri, unele chiar răutăcioase? Răspunsul e cât se poate de simplu, a fost inventat loto 6 din 49.

            Pe final, revenim la poveste şi în speţă la acest volum deoarece el poartă semnele cenzurii acelor vremuri, foarfecele a desprins partea de început şi a lăsat-o să se piardă. Nu se putea risca o interpretare care l-ar fi adus în gând pe Hristos… şi totul ar fi putut porni de la numărul 33. Sigur, povestea te poate pune pe un astfel de drum, în care decriptarea simbolurilor să se facă în acord cu pildele biblice, dar lipsită de elementul care ar determina aceste asocieri, ea rămâne o exemplificare curată a zicalei „nemulţumitului i se ia darul”.

Temă: Sunteţi prins asemenea unui peştişor de aur, cu ce vă răscumpăraţi libertatea?

Autor: A. S. PUŞKIN (6 iunie 1799 – 10 februarie 1837)

Copertă şi ilustraţii: GYÖRGY MIHAIL

Traducere: AL. PHILIPPIDE

Titlu original: СКАЗКА О РЬІБАКЕ И РЬІБКЕ (1833)

Redactor responsabil: V. GAFIŢA

Tehnoredactor: Şt. MIHAI

Dat la cules 26.10.1962. Bun de tipar 1.03.1963.

Apărut 1963. Comanda nr. 5424. Tiraj 50175. Broşate

49100 + legate 1075. Hârtie offset A de 100 g/m²

700x1000/16. Coli editoriale 1. Coli de tipar 1.

A. 07070. C.Z. pentru bibliotecile mici 8 (A) (R)

Fii bun până la moarte

            Un titlu fertil, întrebările apar foarte uşor citindu-l, gândul tău aleargă pe loc până când oboseşte, nu este antrenat să răspundă la întrebări fără răspuns. Ce diferă de la om la om este timpul cât aleargă pe loc. Sunt unii care au spaţiu de manevră mare, care abordează problema într-o manieră artistică, euristică, sunt alţii care rezolvă problema rapid, scot sabia şi gata!... nodul se desface, mai sunt şi cei pentru care contează mai mult gura lumii şi să nu-i uităm pe aceia nu îşi pun întrebări, cert este, că toţi reuşesc în felul lor să trăiască o viaţă.

            Chestiunea care mi se pare interesantă este aceea că toţi pot veni în contact unii cu alţii, avem în felul acesta – dacă ne situăm pe poziţia de spectator – posibilitatea de a asista la spectacol. Ce fel de spectacol? Asta depinde foarte mult de ceea ce-ţi place să vezi, în general, viaţa ni le poate oferi pe toate. Sigur, surprizele nu lipsesc niciodată.

            O carte poate fi socotită un spectacol? Eu cred că da, ea livrează cititorului toate elementele care-i sunt necesare pentru a participa activ la desfăşurarea acţiunii, ba mai mult decât atât, fiind foarte sigură pe ea, îşi permite luxul de a oferi pauze atunci când cititorul le cere.

            Spectacolul oferit de această carte este de la bun început creator de dileme prin faptul că te determină să îţi pui întrebări, ai nevoie de o pauză pentru a găsi răspunsul tău personal, dar în acelaşi timp nu-ţi vine să opreşti acţiunea, cum procedăm mai departe ţine de fiecare dintre noi, eu am ales să ţin minte întrebările apărute, iar ulterior să suprapun peste acţiunea cărţii felul meu posibil de-a fi fost.

            Clopoţelul a sunat a treia oară, Nyilas Mihály este elev scutit de taxe al colegiului din Debreţin în anul 1892. Această scutire de taxe se datorează bunului său unchi Géza, care s-a făcut luntre şi punte pentru a reuşi acest lucru, unchi care-i spune într-o scrisoare „Aş fi tare mâhnit să aflu că înveţi pentru că trebuie să ştii carte şi nu pentru frumuseţea şi bucuria învăţăturii”, iar Nyilas Mihály va deveni un elev eminent, va avea numai note de 1 (pe vremea aceea sistemul de notare folosea note de la 1 al 5, cea mai mare fiind 1). Dar râvna lui Nyilas nu este susţinută de îndemnul unchiului său ci de un puternic complex de inferioritate, el vine dintr-o familie fără posibilităţi materiale, el are nevoie să arate lumii lui de ce este în stare şi o face, numai că toată acţiunea se desfăşoară în mintea lui. Aici, faptele reale capătă proporţiile unui elefant sub acţiunea impresiei că toată lumea se uită la el, că toată lumea îl judecă, el rulează scenarii de învingător dar acţiunile lui sunt strivite între nicovala conştiinţei morale şi ciocanul dorinţelor inconştiente de răzbunare. Episodul cu briceagul lui Böszörményi, care printr-un joc al evenimentelor rămâne printre lucrurile lui ne arată zbuciumul lăuntric la lui Nyilas. Cu vreo câteva zile înainte Böszörményi îşi însuşeşte carminul lui Nyilas fără drept de apel şi măcar de s-ar fi priceput la desen, dar nu… el doar prăpădea culorile, el doar mânjea hârtia. Aranjându-şi lucrurile în ladă, Nyilas dă peste briceagul cu plăsele în formă de peşte al lui Böszörményi, rămăsese aici de când cu povestea cu pachetul, dar Nyilas nu putea spune că l-a găsit, îi era teamă că va fi acuzat de furt. Pe de altă parte el vede în acest briceag o compensaţie a carminului pierdut. Chestiunea briceagului nu se stinge uşor, Nyilas îşi imaginează controlul ce va urma să vie, este prins între dorinţa de a păstra briceagul şi nevoia de a nu fi arătat cu degetul ca un hoţ, încearcă să-l ascundă în compartimentul secret al lăzii, dar acolo nu încape, plus că ladă ca a lui mai are un coleg dintr-o altă cameră, nu! sigur va fi descoperit, mai bine să scape de el. Nici vorbă să i-l dea înapoi lui Böszörményi. Până la urmă îl va arunca în spatele lăzii de gunoi, un loc greu accesibil.

            Cartea este densă, compactă, complexă, profundă, Móricz Zsigmond ne arată o personalitate în formare, care sunt jaloanele care devin pietre de hotar pentru adultul de mai târziu. El sondează şi aduce la suprafaţă elemente pe care nu le-ai bănui cu uşurinţă ca fiind posibile în sufletul unui copil. Sigur, nu este orice fel de copil, dar păstrând proporţiile (atât ale timpurilor, vremurilor expuse în carte, cât şi ale situaţiei particulare descrise) vom identifica la toţi copiii această lipsă de ascultare din partea adulţilor. Pentru un copil este liniştitor să ştie că un adult îl poate auzi, că se poate refugia în braţele ocrotitoare ale unui adult, că un adult îl respectă. Acest adult este unchiul Géza, el va fi cel care va pune capăt supliciului prin care trece Nyilas din cauza unui bilet de loterie.

            La plecarea din colegiu, cu unchiul alături, Nyilas rupse o foaie de hârtie şi scrise ceva, doar câteva cuvinte: „Böszörményi, ia-ţi, te rog, briceagul de după lada cea mare de gunoi de pe scara din dos, de la etajul II. Să nu crezi că ţi l-am furat, a fost cu totul altceva.” La întrebarea unchiului ce înseamnă a fost cu totul altceva, Nyilas răspunde că a rămas din întâmplare la el şi că i-a fost ruşine să i-l dea înapoi. Unchiul ghici cât este de cinstit, îl sărută pe frunte şi-i spuse… să mergem.

Temă: Puteţi alege pentru un an de zile să fiţi copil sau adult. Argumentaţi alegerea făcută în acest moment.

Autor: MÓRICZ ZSIGMOND (29 iunie 1879, Tiszacsécse, Ungaria – 5 septembrie 1942, Budapesta)

Copertă: CONSTANTIN CACIAROVSCKI

Traducere: EMIL GIURGIUCA

Titlu original: Légy jó mindhalálig (1920)

Editura: Tineretului (ediţia a II-a)

Redactor: NATALIA PETRUŢ

Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU

Dat la cules 03.10.1968. Bun de tipar 12.03.1696

Apărut 1969. Comanda nr. 8948. Tiraj 60160. Bro-

şate 56900 + legate 3260. Coli editoriale 13,5. Coli

de tipar 10. A. 16512. C.Z. pentru bibliotecile mici

8R – 31.

Castelul singuratic

            Sunt poveşti care reuşesc să te sustragă realităţii şi să te predea pe de-a-ntregul imaginarului. O experienţă simplă poate fi făcută pentru a verifica această calitate la o carte şi anume citirea ei într-un mijloc de transport în comun. Aici, sunt aşa de mulţi stimuli externi încât cuvintele poveştii trebuie să se articuleze perfect, îmbinarea trebuie să se facă fest, în nici un moment tensiunea creată nu trebuie să scadă sub un anumit prag… focarul de conştiinţă păstrat activ cu privire la staţia unde trebuie să cobori este micşorat la maxim, nu mai există etape intermediare de verificare a traseului, un singur criteriu este păstrat pentru a valida închiderea cărţii şi coborârea cu părere de rău la staţia de destinaţie. Atunci când tresărim surprinşi şi ne uităm dezorientaţi în jur, dar constatăm că nu am ajuns la staţia de destinaţie, înseamnă că am mai păstrat un criteriu intermediar sau în poveste a apărut o sincopă.

            Puterea de sustragere din real a unei cărţi se stabileşte în funcţie de numărul staţiilor care depăşesc staţia de destinaţie, evident cu cât acest număr este mai mare cu atât puterea este mai mare. Există o situaţie care verifică perfecţiunea, această situaţie este doar teoretică, deocamdată ea nu a fost verificată în practică de nici o persoană cunoscută. Avem următoarea schemă:

            Călătorul John Tores (întâmplător acesta este şi numele personajului principal al acestei povestiri, dar absolut întâmplător) de profesie medic psihiatru (ce coincidenţă! este chiar profesia personajului principal) trebuie să fie la cabinet la ora 9:00. El merge în fiecare dimineaţă cu metroul 12 staţii, se urcă la staţia G (7:50) şi coboară la staţia S (8:45), drumul de la staţia S până la cabinet îl parcurge în 10 minute deci, la cabinet ajunge în fiecare dimineaţă la 8:55. Acesta este cadrul în care îşi face apariţia variabila independentă şi anume cartea perfectă. Este ora 7:50, staţia de metrou G, călătorul John Tores se urcă în vagon, uşile se închid, trenul se pune în mişcare, doctorul John Tores îşi găseşte un loc pe care îl ocupă, în timpul călătoriei el va citi cartea perfectă, coboară la staţia de metrou S, parcurge drumul de la această staţie până la cabinet în 10 minute… unde, stupoare! În sala de aşteptare se întâlneşte cu programările orelor 9:00 şi 9:45.

            Dar cum spuneam este doar o situaţie teoretică, ea nu a fost verificată niciodată în practică, iar doctorul John Tores nu a întârziat niciodată la serviciu din cauza unei cărţi perfecte, povestea lui este cu totul alta. Într-o zi primeşte o invitaţie din partea ministrului sănătăţii, pe care o onorează nu fără a-şi pune o serie de întrebări legate de existenţa proprie şi de identitate deci, prilej bun pentru o mică retrospectivă personală.

            Ajuns în biroul ministerial primeşte o propunere de a fi el, cel care va avea în grijă un sanatoriu, în care sunt trataţi nişte oameni speciali, pentru care nu trebuie să manifeste nici un interes deosebit, căci marele producător de armament Max Urbo a consultat pentru ei cei mai buni specialişti. Rolul lui în acest sanatoriu este acela de a asigura o garanţie în bunul mers al clinicii… dar este suficient, căci mâna mea largă ar fi în stare să înşire cuvinte demascatoare ale acţiunii. Mă abţin, dar îl voi cita pe profesor: „Dumneavoastră pentru ce promovaţi suprimarea omului, domnule Urbo? Poate îmi veţi răspunde că aveţi un scop, şi anume creşterea propriului dumneavoastră capital. Frumos răspuns, elegant, sincer. Numai că mă întreb: cum e posibil oare ca dorinţa de îmbogăţire a unui singur om să provoace atâtea drame între popoare, să determine distrugerea atâtor oameni? Noi dorim[care noi?], domnule Urbo, o lume a binelui, a bunei înţelegeri. Iertaţi-mă vă rog. Iertaţi-mi vorbăria. Reţineţi doar atât: mâine, poimâine, când veţi înţelege mai bine aceste lucruri [cum, prin ce miracol se produce această restructurare?], întrerupeţi toate livrările de armament, dispuneţi să se trimită la topit toate tunurile, tancurile, armele ce le depozitaţi şi declaraţi în faţa lumii, domnule Urbo, marea dumneavoastră dragoste pentru oameni.”

            Atenţionez, cartea nu este lipsită de un final neaşteptat, el este cu atât mai surprinzător cu cât lectorul intră în pielea doctorului John Tores, iar acest lucru se întâmplă cu siguranţă, cartea nu te lasă din mână o clipă.

Temă: Definiţi binele omenirii prin raportare la ceea ce este omenesc.

Autor: GEORGE NESTOR (18.05.1921 – 2003)

Copertă şi ilustraţii: GH. MARINESCU

Editură: Ion Creangă

Lector: SANDU SINGER

Tehnoredactor: CONSTANTIN GOSAV

Bun de tipar: 13.02.1984

Apărut: 1984

Coli de tipar: 8 ¼

Cireşe de mai (4)

         Într-o zi stăteam la o parolă cu un spiriduş, vorbeam de una de alta, până când am ajuns la ghicitori. Regulile sunt clare… am stabilit că nu este fairplay să folosim trucul hobbitului. La final am tras concluzia… ghicitorile sunt bune doar de spart capul, dar cine se încumetă poate câştiga asta.

Care este animalul cel mai simplu? 

Update 1:

                        Nici unul dintre cei care şi-au manifestat interesul pentru această carte nu şi l-a mai susţinut în vreun fel. Voi mai aştepta câteva zile, timp în care scotocesc după o nouă provocare.

Update 2:
                        Deorece nu am primit nici un semn, iată noua provocare:

            Aveţi la îndemână o găleată cu apă şi un burete de vase, uscat. Cum se poate proceda pentru a băga buretele în găleata cu apă, a-l ţine acolo 3 minute şi a-l scoate tot uscat?

Azor cel verde

            Un scriitor de reportaje la ziar şi un croitor se aseamănă foarte mult şi unul şi altul lucrează cu materiale, şi unul şi altul fac decupaje în aceste materiale, şi unul şi altul au legătură cu tiparul, şi unuia şi altuia le rămân ştraifuri după ce decupajele sunt realizate, şi unul şi altul sunt cenzuraţi. Ce se întâmplă cu aceste bucăţele de material care cad pentru a reda tiparului piesa potrivită, în cazul croitorului, acesta le poate păstra pentru viitoare momente în care va fi necesară peticirea. În cazul reporterului lucrurile trebuie înţelese în context, ceea ce cade la montaj nu reprezintă de fiecare dată voinţa proprie, ci este impus din exterior, de o cerere care de multe ori nu are legătură cu realitatea investigată, rămân în felul acesta pe dinafară bucăţi care ar da un altfel de suflu reportajului.

            Îmi pare că acest volum, care în 1972 primeşte premiul Cutezătorii, la categoria literatură pentru copii, este construit în mare parte din astfel de piese care nu şi-au găsit locul în reportajul de la ziar. Dintr-un motiv sau altul la montaj au căzut sentimentele şi au rămas doar realizările măreţe ale acelor vremuri în care se clădea socialismul. Printre excavatoare, buldozere şi alte utilaje care duruie şi scormonesc pământul, viaţa propune actorilor ei momente în care să-şi exerseze calităţile de oameni.

            Azor cel verde este o bucată ce a căzut dintr-un reportaj despre construirea noilor locuinţe la bloc. Un câine de pripas, rămas fără adăpost, probabil după demolările excesive, încearcă să-şi găsească un loc în noua orânduială pe verticală. Într-un prim moment adopţia este semnată de copiii din jurul blocului, care nu se pot hotărî asupra numelui, ba Mâncătorul de furnici, ba Cap galben, ba Năpârlilă, numai Rici l-a văzut verde şi pentru a face mai vizibilă această observaţie veni glonţ din casă cu acuarelele lui. Câinele fu luat prin surprindere de această iniţiativă, fapt pentru care reacţionă zgâriindu-l uşor pe Rici. Adulţii se agită, dar încetul cu încetul îl acceptă, ba chiar pornesc o cruciadă împotriva lucrătorilor de la gaze când aceştia ridică cutia în care îşi făcuse culcuş căţelul, cu căţel cu tot bineînţeles…

            Mai sunt câteva bucăţi a căror acţiune se desfăşoară tot prin împrejurul blocurilor nou construite. Copiii îşi pot aduce şi ei aportul, pe potriva puterilor lor şi mai ales în cadrul jocului, căci nici un adult nu va pune lopata în mâna copiilor şi le va cere să niveleze un mal de pământ. Dar dacă din întâmplare în acest mal este găsit un glonţ, o întreagă istorie se ţese în capul lui Topică şi împreună cu Dana şi Nana vor încerca să dezlege misterul acestui glonţ…”adevărul e că Nana, Dana şi Topică descopereau alt mal, total diferit decât cel în care găsiseră glonţul. Poate nici nu mai era cel vechi. Parcă poţi să ştii… Cât despre glonţ, trebuie să vă spun că povestea asta a rămas în suspensie şi nu mai am cum s-o înfăţişez aici.”

            În vremurile acelea reportajele se făceau pe câmpul de sonde, pe şantierul naval, în minele de cărbune şi de fiecare dată un copil visează să devină adult îmbrăcat în salopetă; visează să-i facă bunicului cel mai frumos cadou, chiar cu preţul renunţării la un timbru valoros pentru bunicul, mare dilemă căci tocmai în aceea zi, bunicul doreşte să vadă clasorul; visează să nu se facă de râs în faţa colegilor, atunci când va vorbi de tatăl său, care are un semn urât pe faţă, el nu are de unde să ştie cuvintele potrivite, îi explică profesorul că acesta este un semn al curajului, ca atare nu poate fi vorba de un semn care urâţeşte.

            Şi mai sunt câteva bucăţi care nu au legătură cu reportajele, sunt amintiri despre o inundaţie, despre o zi de vară şi despre o scaldă, e ceva tensiune în povestea asta Într-o vara, pluta, care nu este consumată într-un final tare, e poate o mână divină care vrea ca toţi copiii să se întoarcă în ziua aceea acasă şi de aceea îi ocroteşte. Din păcate nu acelaşi lucru se întâmplă în Anotimpurile s-au amestecat fantastic în care doar o plăcuţă va aminti peste ani de joaca unor copiii şi de nişte adulţi neîndemânatici…

Temă: Explicaţi succint necesitatea unei jertfe pe altarul noului.

Autor: ILIE TĂNĂSACHE (29 aprilie 1931, comuna Independenţa, jud. Galaţi)

Copertă şi ilustraţii: EUGEN TARU

Editura: Junimea

Redactor: VICTOR LEAHU

Tehnoredactor: CONST. FLOREA

Apărut 1972. Format 70x100/16. Coli de tipar 6

Editura JUNIMEA Iaşi

Palatul Culturii

România

Poveşti 1, 2, 3, 4

            Aş fi absurd dacă m-ar apuca nevoia de a povesti despre frumuseţea acestor patru poveşti, dar ce? parcă nevoia te întreabă dacă îţi este momentul potrivit pentru a-şi iţi sprâncenele… nu-mi rămâne decât să negociez. Uite, cadrul poveştilor este unul fix, Josette, o fetiţă care este deja mare acum, are treizeci şi trei de luni, ciocăne dimineaţa în uşa de la dormitorul părinţilor… eh, metehne de copil !

            Cel mai simplu ar fi să considerăm acest fapt ca ţinând de o nevoie a oricărui copil de a-şi regăsi părinţii după o noapte petrecută departe – în dormitorul propriu – de ei. Dar este mai mult decât atât, este punctul de plecare într-o călătorie… creator de lumi este tatăl. O, şi ce-ar mai vrea să doarmă şi tatăl, căci nopţile albe se cer recuperate… de somn nu mai poate fi vorba căci micuţa Josette cere cu insistenţă o poveste… măcar mă-sa să mai doarmă un pic, deci mobilizare! Sigur, nu toţi taţii au această propensiune către sacrificiu, dar aci este vorba de o relaţie deosebită între tată şi fiică, nevoia copilului de a-şi regăsi părinţii îşi găseşte reflectarea fidelă şi în adultul care are nevoie de a-şi şti copilul… fericit.

            Copiii îndrăgesc adulţii cărora nu le este teamă să-şi împrumute vocea jucăriilor, care se dedau jocului într-atât încât imaginează scene, decoruri şi inventează pe loc replici provocatoare. Adultul care se joacă este îndrăgit de copil deoarece el este plin de surprize, relaţia care se stabileşte între jucării este una vie, dinamică, nu mai este doar copilul cel care imaginează şi întrebarea şi răspunsul.

            Cârligul acestor poveşti va prinde în primul rând astfel de familii, altfel rişti să te trezeşti scos din apele tale şi să te usuci pe mal storcându-ţi mintea după ceva sensuri concrete. Sigur, ca adult bine ancorat în realitate tendinţa este de a prinde tu ceva, nu de a te lăsa prins, dar uită pentru un drum de 106 pagini realitatea şi nevoia de a o controla. Urcă-te alături de Josette în avion şi… avionul de înalţă, vrrr, se înalţă, vrrr…, învaţă cu ea că lampa nu e lampă, că telefonul este brânză şi că atunci când laşi uşa deschisă de fapt tu nu închizi peretele.

            Realitatea este pentru copil o lume care se construieşte treptat pe măsură întăririi corespondenţei dintre cuvânt şi obiect. La un moment dat copilul va duce fără să ezite mâna la nas atunci când adultul îi va cere să-i arate nasul, la fel va recunoaşte şi pisica, şi câinele, şi scaunul, îl va deosebi pe bunica de bunicul… provocarea cea mare consta în stabilirea corespondenţei dintre cuvânt şi trăiri, acestea nu prea au contururi fixe şi mai au şi prostul obicei de a se lăsa descrise diferit de persoane diferite sau chiar de aceeaşi persoană în momente de timp diferite, dar asta e ceva ce se perfecţionează cu timpul. Corespondenţa dintre cuvânt şi obiect nu se poate perfecţiona, ea este un dat ce trebuie însuşit ca atare, asta până într-o dimineaţă în care tatăl Josettei se hotărăşte s-o înveţe sensul corect al cuvintelor…”scaunul e o fereastră. Fereastra e un stilou. Perna e pâine. Pâinea e covoraşul de lângă pat. Picioarele sunt urechile. Braţele sunt picioarele. Capul e funduleţul. Funduleţul e capul. Ochii sunt degetele. Degetele sunt ochii.” Pot fi socotit orb dacă îmi folosesc degetele ca să citesc, pot fi socotit indiscret dacă îmi folosesc ochii la pipăit; pot fi socotit naiv dacă gândesc cu funduleţul, pot fi socotit nesimţit dacă excretez prin cap; pot fi socotit infirm dacă merg în mâini; dacă nu aud în picioare asta nu se datorează unor dopuri ci faptului că nu pot să mă aplec; rulează-mi un sandviş te rog; ce pernă pufoasă, taie-mi o felie te rog; acum ştiu de unde au copiii petele albastre pe degete, sunt murdari de cer… clar e o fereastră pentru cei care se ocupă cu examenul coproparazitologic, câte nu văd acolo.

            Amintire: pe covor, trenuleţul de lemn face gară când la mine, când la tine, uite aşa-i un du-te-vino neîncetat până când trenuleţul a deraiat…

                         - …ca pantalonii?

Temă: Croiţi un îndemn în limba pantofilor.

Autor: EUGÈNE IONESCO (26 noiembrie 1909, Slatina – 28 martie 1994, Paris)

Copertă şi ilustraţii: ETIENNE DELESSERT

Titlu original: Contes 1, 2, 3, 4

Traducere: VLAD RUSSO

Editura: ART

ISBN 978-973-88987-3-8

Rapsodii de toamnă

 Această carte poate fi câştigată aici.     

Fără repere nu ne putem reprezenta o perioadă de timp, oricât de scurtă ar fi aceasta. Dificultatea creşte dacă ne referim la o perioadă ce depăşeşte experienţa noastră de viaţă, moment în care apelăm la istorie… constatăm schimbări, încremeniri, dispariţii, involuţii, evoluţii, revoluţii, uitări, avem parte de rememorări, comemorări, înţelegeri tardive şi clarificări, recuperări, surprize. Pe baza înscrisurilor oficiale sau engramate în memoria martorilor oculari sau a celor care au ascultat poveştile acestora putem reconstitui trecutul unor obiecte, fenomene, lucruri şi îl putem compara cu prezentul lor.

            Uite, toamna, de exemplu, pe lângă faptul că poate fi socotită ca o metaforă a timpului apus, poate fi ea însăşi supusă comparaţiei şi unde să găsim o descriere mai potrivită a toamnei de acum aproape 100 de ani, dacă nu în Rapsodii de toamnă. Neavând informaţii şi nici înclinaţii spre meteorologie nu vom îndrepta comparaţia înspre aspectul variaţiilor de temperatură sau al altor factori pertinenţi pentru acest domeniu, de altfel poezia nu ne oferă constatări în această direcţie, poate cel mult, ceva legat de direcţia vântului. Ea surprinde cu abilitate în rimarea cuvintelor panica produsă de apariţia, mai precis, de dispariţia zilelor de vară… o adiere ce începe ca o boare se transformă în mişcare ce cuprinde fără de scăpare toate frunzele ce-o vară întreagă s-au tolănit la soare, făcând fotosinteză fără încetare.

            Toamna e doamnă aprigă şi când le prinde pe frunze cu lecţia neînvăţată, nici nu stă pe gânduri, le pică una, două… bine, sunt şi excepţii, a se vedea bradul şi plantele care-şi fac şcoala în particular pe felurite pervazuri, la căldură şi nu direct în natură. Panica se insinuează cu repeziciune şi ruşinea de a nu şti răspunsurile corecte se vede în obrajii roşii ai frunzelor, nu le rămâne decât să ia drumul de la capăt. Se îndreaptă astfel spre rădăcină într-o cădere uneori mai lină, alteori suflate de vânt în deplină complicitate cu toamna… se creează astfel mormane de frunze ce se cer răscolite de mâini de-a pururi îndrăgostite. Deşi au trecut aproape o sută de ani de la apariţia poeziei, toamna nu şi-a schimbat obiceiurile, rămâne în continuare zâna melopeelor, spaima florilor şi Doamna cucurbitaceelor…

            Totuşi, ceva s-a schimbat în 100 de ani şi anume publicul căruia îi este adresată poezia, dacă la început acesta era cu precădere adult, pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre acesta devine din ce în ce mai tânăr. De la un timp încoace adulţii nu mai au chef de joacă, trec indiferenţi pe lângă o rimă sprinţară, uite, o rimă despre bozie cred că a făcut deliciul multor cititori de la oraş, dar crescuţi la ţară, asta ca să nu-mi imaginez surprinderea unor ţărani când au constatat că bozia poate apărea într-o poezie. Şi ca să demonstrez futilitatea boziei, voi aminti următoarea expresie „ai dat-o-n bozii”, noi foloseam această zicere atunci când pasai mingea aiurea…eh, timp de vară petrecut la ţară!

            Pentru copii poezia surprinde prin ritmurile sonore, este important să fie citită de câteva ori sau de un adult cu ceva dexteritate în rostire, cuvintele se înlănţuie şi cadrele se succed cu viteză numai bună de a crea impresia unui film, acţiunea nu lâncezeşte nici o clipă, din strofă în strofă apar tot mai multe plante si animale, care se precipită la auzul unor veşti aşa potrivnice. Poezia poate deveni cu uşurinţă un prim atlas botanic, căci iată ce de plante întâlnim viţa-de-vie, păpădie, fânul, salcâmul, plopul, răsura, ciulinii, papura, trestia, bozia, sulcina, dalia, petunii, floarea-soarelui, măselariţa, loboda, mătrăguna, brusturele, campanula. Poezia mai are un atu, care o poate face să fie pe placul copiilor şi anume spune lucrurilor pe nume, nu foloseşte simboluri complicate, nu face apel la expresii criptice ce se cer descifrate cu trei dicţionare lângă tine, poezia este sinceră şi dă viaţă unor aspecte pe care le ignorăm în trecerea noastră prea preocupată de altele. Se ştie, copilul personifică cu uşurinţă mediul înconjurător, or odată devenit adult, dacă reuşeşte să-şi păstreze o părticică din această joacă, cu siguranţă va fi un adult cu zâmbetul pe buze, şi cred că nu-i puţin lucru o treabă ca asta.

Temă: Nuanţaţi într-o scurtă reflexie sprijinul pe care toamna îl acordă dragostei.

Autor: GEORGE TOPÎRCEANU (20 martie 1886, Bucureşti – 7 mai 1937 Iaşi)

Copertă şi ilustraţii: ETHEL LUCACI BĂIAŞ

Editura: Ion Creangă

Lector MARIETA NICOLAU-PLĂMĂDEALĂ

Tehnoredactor AURICA IORDACHE

BUN DE TIPAR 9.II.1988

Apărut 1988

Coli de tipar 3

Fetiţa de pe Terra

          Aici o provocare, unde un răspuns corect vă dă posibilitatea de a primi aceasta carte.

       Acţiunea de a deschide o carte ne oferă şansa de a lucra ca doctor pe secţia de primiri urgenţe, avem în faţa noastră un personaj a cărui viaţă depinde de noi, imaginaţia noastră este cea care-l aduce la viaţă. Totuşi, nu de fiecare dată avem în faţă personaje în stare critică, este cazul Alisei Selezneva (Алиса Селезнёва), care a venit în spitalul nostru intergalactic doar pentru a-i face o vizită bunului ei prieten Gromozioka, „care e de două ori mai mare decât un om obişnuit, are zece tentacule, opt ochi, o carapace pe piept şi trei inimi bune, dar cam zănatice.” Alisa este o celebritate, uşile se deschid automat, senzorii şi aşa destul de sensibili sunt daţi peste cap de prezenţa ei, vestea sosirii ei se transmite cu iuţeală şi întreg spitalul prinde viaţă… e bine aşa.

            Alisa apare ca personaj de poveste în 1965, pe atunci se putea imagina un secol XXI, acum îl trăim, în fond aceasta este marea provocare a cărţilor ştiinţifico-fantastice, timpul le ajunge din urmă şi le supune unui examen critic. Grijile nu sunt necesare, Alisa îşi trece cu bine examenele şi astăzi, internetul ne oferă destule articole despre peripeţiile unei alte Alise decât cea imaginată de Lewis Carroll.

            Fiică a unui renumit profesor de cosmobiologie Igor Seleznev, Alisa este o fetiţă de 12 ani cu un lipici special, toţi cei din jurul ei o iubesc, nu-i pot rezista şi nu se pot supăra niciodată pe ea deoarece orice trăsnaie se termină nu doar cu bine, ci cu descoperire epocală, la care nici un cercetător nu visa…”fapt e că voi sunteţi cu toţii nişte oameni mari şi deştepţi. Şi judecaţi cu toţii – aşa cum mi-ai spus cândva – într-un mod logic. Eu nu sunt atât de deşteaptă şi judec aşa cum îmi trăsneşte prin cap.” Uite, cum a fost cu plecarea pe planeta Marte şi dorind să ajungă mai repede în posesia unei scrisori trimise de mama sa (se pare că unele lucruri sentimentale nu-şi vor schimba forma niciodată) Alisa intră într-o rachetă poştală şi se rătăceşte în plin deşert marţian încă neexplorat. Se adăposteşte într-o odăiţă unde este găsită de o echipă de salvare, dar nu este timp de ceartă căci odăiţa cu pricina este veriga lipsă din istoria marţienilor, au fost descoperite locuinţele tutekşilor, ba mai mult decât atât, cercetătorii pot oferi acum pentru prima dată un portret al strămoşilor lor… ciudat cât de mult seamănă strămoşii marţienilor cu omuleţii pe care Alisa îi desenează atunci când se plictiseşte.

            Cartea este structurată în trei părţi, prima ne asigură că nu i se va întâmpla nimic Alisei, nimic rău, căci altfel, ea are parte de o mulţime de peripeţii, se întâlneşte cu o fantomă, ba mai mult, o ajută să se materializeze, moment în care misterul este elucidat, este vorba de profesorul Kuraki, care a fost victima unui experiment nereuşit de transferare a materiei pe distanţe mari. Călătoreşte în timp şi se întâlneşte cu Arkadi Strugaţki, care îi oferă o carte pe care promite că o va citi negreşit, asta dacă nu apar alte ispite sau călătorii neprevăzute. În această aventură Kirill Bulîciov oferă cititorului şi o posibilă explicaţie pentru fenomenul Tunguska. Altădată îşi ajută tatăl să-i găsească pe labucili, nişte extratereştrii care vin pentru prima dată pe Pământ, aceştia reuşesc să comunice ca aterizarea a avut loc într-o pădure, după care comunicarea nu mai poate fi stabilită. Toată lumea răscoleşte pădurile din jurul Moscovei, truda este zadarnică, labucilii nu sunt nicăieri. În ziua aceea Alisa se întoarce acasă cu un coşuleţ plin de fragi şi cu două fiinţe mititele mânjite cu suc şi care călăreau o singură frăguţă. Atât de mici sunt aceşti labucili încât iarba în care au aterizat li s-a părut a fi o pădure în toată regula...

            Partea a II-a este o adevărată aventură în spaţiu, mi-a amintit de un serial de desene animate Aventurierii spaţiului… eh, timpuri trecute, ba nu! este vorba de viitorul îndepărtat, dar oricât de îndepărtat ar fi, va fi vorba tot despre prietenie, onestitate, bunătate, atenţie, grijă, altruism, bun simţ, familie, contrabalansate de trădări şi interese mercantile. Profesorul Seleznev împreună cu fiica sa pleacă într-o călătorie intergalactică cu scopul de a cerceta şi aduce specii noi în grădina zoologică din Moscova acelor ani. Pe drum prind un fir şi reuşesc să desluşească misterul Celor Trei Căpitani, să elimine ultimii piraţi cosmici şi să protejeze formula galactiului, combustibilul absolut.

            Partea a III-a este o aventură despre salvarea unei civilizaţii dispărute, avem o călătorie în timp şi o concluzie trasă de  Gromozioka…”istoria păstrează doar esenţialul. Cât despre amănunte, acestea pot să şi lipsească din memoria oamenilor.”… asta dacă ai ceva de ascuns, altfel poveştii îi lipseşte indicaţia de interpretare.

Temă: Imaginaţi trei calităţi ale unui extraterestru care l-ar face irezistibil.

Autor: KIRILL BULÎCIOV(pseudonimul lui Igor Mazhejka 18 octombrie 1934, Moscova – 5 septembrie 2003, Moscova)

Copertă: GION MIHAIL

Titlu original: ДЕВОЧКА С ЗЕМЛИ

Traducere: MIRCEA AUREL BUICIUC

Editura: Ion Creangă

Lector: Ecaterina Şişmanian

Tehnoredactor: Florica Weidle

Dat la cules: 21.VI. 1977; Bun de tipar:

26. I. 1978; Apărut: 1978; Comanda nr.:

1487; Tiraj: 22500 broşate; Coli de ti-

par: 25 ¼.