Fratele mai mare

            O carte de atmosferă. Despre ce fel de atmosferă poate fi vorba dacă acţiunea se petrece spre finalul celui de-al doilea război mondial, când Dictatul de la Viena este încă în vigoare şi liderul Partidului Crucilor cu Săgeţi, Ferenc Szálasi adept al principiilor fascismului, creează pe plan local divizarea opiniilor în ceea ce priveşte solidaritatea oamenilor pentru un regim sau altul. Dacă szálasişti au libertatea de a-şi exprima liber părerile, comuniştii trebuie să trăiască în ilegalitate, este un alt război căruia trebuie să-i facă faţă populaţia. Prinşi în acest război al adulţilor vor fi copiii familiei Kiss, Ádám, Zsuzsánna, Áron,  Ödön, ei vor trebui să facă faţă arestării părinţiilor lor.

            Se apropie cea de-a 12-a aniversare a lui  Ádám, fratele cel mai mare. Mama printr-o minune reuşeşte să pregătească un tort, care se topeşte sub privirile pofticioase ale copiilor, limbile acestora plescăie în gura care înghite-n sec şi îşi exersează răbdarea. Totul pare a fi povestea unei copilării sănătoase în care restricţiile vremurilor sunt compensate de iubirea părinţilor. Nu va fi aşa, povestea ne anunţă subtil, prin cuvinte bine plasate că lucrurile se vor schimba şi zilele fericite se vor face praf sub influenţa experienţelor ce vor urma să vie… va fi prima aniversare celebrată cu un tort amar. Liniştea dimineţii, în care tatăl se întoarce de la tipografie unde lucrase în schimbul de noapte şi îşi urmăreşte copiii pregătindu-se de şcoală este spartă de bătăile care dărâmă uşa de la intrare… o percheziţie năprasnică îi aruncă pe copii în cămară, împreună cu geanta pe care Ádám o primeşte de la tatăl său cu ordinul de a o ascunde cât poate el mai bine. Agenţii nu se sfiiesc să facă glume tari pe seama copiilor care plâng, spunându-le că dacă nu încetează cu plânsul vor fi împuşcaţi. Casa este răscolită, copiii sunt închişi în cămară, tatăl este dus în arest, este timpul ca liniştea să devină de nesuportat şi să fie alungată de strigătele disperate ale copiilor captivi în întunericul cămării. Vecina familiei Kiss, o româncă, care arată că omenia vorbeşte aceeaşi limbă peste tot îi va lua sub aripa sa şi va încerca să-i protejeze cum o putea mai bine, va avea grijă de cei patru copii aşa cum are grijă şi de cei doi ai săi. Ea află de la Ádám despre geantă, i-o cere şi-l învaţă să nu aibă încredere în nimeni şi că orice i s-ar întâmpla să vorbească mai întâi cu ea şi pe urmă or vedea cum este mai bine. Şi ziua abia a început…

            Ádám, mergând la tipografie în căutarea mamei lui, află că şi aceasta a fost reţinută, este momentul în care realizează că el va fi Şeful pe bune, dacă până acum aceasta era doar o poreclă între fraţi, de acum încolo această poreclă se cere tratată cu responsabilitate… şi responsabilităţi sunt multe, trebuie să procure lapte, pâine, să aibă grijă ca fraţii lui să ajungă la şcoală şi grădiniţă, să se îngrijească de casa răvăşită şi acestea sunt doar gândurile lui. Realitatea le acceptă ca pe un bun început şi-i ridică în faţă altele, şicanele colegilor, care şi aceştia se vor împărţi în două tabere în funcţie de orientarea părinţilor; şicanele adulţilor, fie că este vorba de nenea Fellegvári, care îl tratează ca pe un răufăcător, fie că este vorba de profesorul Galócási, care-l va desfigura din bătaie pe Ádám; Ödi va fi dat afară de la grădiniţă; alarmele aeriene; întrebările din ce în ce mai insistente ale fraţilor mai mici, cu privire la reîntoarcerea părinţilor acasă; încercările agenţilor de a obţine informaţii şi pe alte căi; percheziţia care are loc acasă la prietenul său cel mai bun; spectrul morţii acestui prieten într-un bombardament aerian; fuga lui Ödi; plasarea copiilor într-un cămin de orfani; ameninţarea cu exmatricularea. Cât de puternici să fie umerii unui băiat de 12 ani? Suficient şi capătă putere când văd că în acest delir, omenia nu s-a rătăcit căci alături de Ádám vor fi destui profesori, oameni, colegi care într-un fel sau altul se vor opune îngropării de viu a unui suflet de copil.

            Tensiunea poveştii este temperată subtil prin cuvinte care ne liniştesc şi ne asigură că lucrurile se vor termina cu bine, chiar dacă nu pentru toată lumea, căci tatăl nu se va mai întoarce acasă… ostoirea sufletească – pentru acel moment – este aceea că sacrificiul nu a fost făcut în van.

            Temă: Descrieţi mecanismul şi resorturile responsabilităţii prin care aceasta contribuie la transformarea copilului în adult.

Autor: MÉHES GYÖRGY (14 mai 1916, Odorheiu Secuiesc – 10 aprilie 2007, Budapesta)

Copertă şi ilustraţii: SOÖ ZÖLD MARGIT

Traducere: ALEXANDRU COVACI

Titlu original: A tizenkét éves felnőtt (1979)

Editura: Ion Creangă

Lector: DELIA DAMIRESCU

Tehnoredactor: GOSAV CONSTANTIN

Bun de tipar: 29.04.1982. Apărut: 1982. Coli de

tipar: 17,5

Zâna florilor de gheaţă

            Mai zilele trecute, când ninsoarea era în toi, am fost atins de aripa unui fulg de nea. Am tresărit şi m-am bucurat că sunt băgat în seamă chiar dacă din greşeală, ştiam că oricare fulg de zăpadă poate spune o poveste. Un secret: nu urechea este importantă atunci când fulgul îşi deapănă povestea ci ştiinţa de a citi o hartă cristalizată în şase colţuri, căci da! fulgul de nea este harta care îţi arată drumul spre un tărâm feeric. Nu-i ştiinţă la îndemâna oricui pentru că de obicei harta se ţine în mână, iar mâna are căldura ei… dacă vrei s-o simţi ia pe cineva drag de mână, e! dar asta-i altă poveste, să revenim… or fulgului de zăpadă îi este frică de căldură şi se face nevăzut.

                        - … ş-atunci cum să faci?

            Sunt mai multe posibilităţi dintre care amintim, tehnica propusă de Masaru Emoto, o alta este urmărirea fulgului în zbor, dar cea care îmi place mie cel mai mult este aceea în care te întovărăşeşti cu un om de zăpadă şi îl rogi pe el să ţină fulgul… o! câte aventuri poţi trăi într-o zi în care ninge abundent. Partea frumoasă la Iarnă este că te poţi întâlni cu povestea şi după ce a încetat jocul fulgilor de nea căci acesta este momentul în care începe jocul copiilor, bulgări modelaţi în căuşul palmei zboară prin aer sau se rostogolesc prin zăpadă căpătând forme din ce în ce mai rotunjoare, morcovi, cărbuni, fulare şi mănuşi, roşu-n obraz, gheţuş şi săniuş… şi totul într-o hărmălaie lipsită de griji.

            Roxana, o fetiţă prinsă într-o bulgăreală, observă cum un proiectil alb dărâmă pălăria emailată a omului de zăpadă, care apăruse misterios în dreptul casei ei… pălăria, care nu era altceva decât o oală, sta răsturnată acum, în mijlocul drumului. De obicei, copil fiind, nu ai voie să-ţi pui oalele în cap, ca adult se poate vorbi de câteva excepţii, mai ales dacă oala cu pricina este cu ciorbă… Roxana nu ratează ocazia şi face o probă cu pălăria omului de zăpadă, dar se apreciază ca fiind urâtă, moment în care oala prinde grai şi-i spune că nu este singura care se consideră urâtă pe nedrept. Şi unde nu-ncepe oala a-i turna o poveste Roxanei, cum că omul de zăpadă este Prinţul Ţurţurilor de Gheaţă, transformat de vrăjitoarea cea rea pentru că era cât p-aici să rupă vraja în care este prinsă Zâna Florilor de Gheaţă. Acest prinţ făcându-şi treaba, adică punând ţurţuri pe la streşinile Castelului de Gheaţă, s-a îndrăgostit de zână şi voia să-i declare iubirea, moment în care vraja s-ar fi destrămat pentru că zâna constata că poate fi iubită deşi ea se considera foarte urâtă. Între noi fie vorba, percepţia zânei era distorsionată de oglinzile castelului, care au apele strâmbe, iar zâna… „nu se poate vedea decât aşa cum şi crede că este: nespus de urâtă!” Roxana încalecă mătura omului de zăpadă, care nu era altceva decât un cal năzdrăvan transformat şi ajunge la castelul de gheaţă, unde îi povesteşte zânei despre Prinţul Ţurţurilor. Vrăjitoarea Hu-Hu aude totul şi o face captivă şi pe Roxana luându-i şi mătura năzdrăvană, dar având limbuţie se dă de gol în ceea ce priveşte frumuseţea zânei, dar acum este prea târziu, castelul este ferecat cu lanţuri grele, nici o cale de scăpare nu mai există… sau mai există una, da! Zâna Fulgilor de Nea îl va trimite pe Snowy împreună cu o ninsoare mare, care să amortizeze săritura de la fereastră, făcută de cele două fete. Snowy se rostogoleşte şi creşte, o pune la punct pe vrăjitoarea ce rea, făcând-o să-şi retragă vraja  aruncată asupra prinţului, le duce pe cele două fete în oraş, înlesnind întâlnirea prinţului cu zâna, după care se dă la joacă, antrenând toţi copiii pe un derdeluş improvizat pe spinarea lui.

            Povestea nu se termină aici, ea continuă cu fiecare ninsoare şi cu fiecare fulg pe care îl urmăriţi cu privirea…

Temă:  Un om de zăpadă îşi scoate pălăria în faţa dumneavoastră şi vă roagă să-i visaţi un vis                     feeric.Unde se desfăşoară acţiunea?

Autor: ALINA NOUR (8 noiembrie 1953)

Copertă şi ilustraţii: ALINA NOR

ISBN 937-96498-2-3

Editura: Cariatide

Secvenţe dintr-o margine de lume

            Atenţie se lucrează cu tristeţi! Nu ştiu să se fi inventat vreun costum de protecţie împotriva tristeţii, nu ştiu dacă există norme care să reglementeze o astfel de muncă, ştiu doar că oricare dintre noi se poate califica pentru un astfel de post. Tristeţea nu este un angajator pretenţios, pentru ea importantă este doar calitatea simţirii… fii sensibil şi cu siguranţă Tristeţea te va dori în echipa ei. Odată cooptat nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să suferi – că o faci zgomotos sau în tăcere, asta este o altă discuţie – rostul acestei suferinţe este acela de a avea capacitatea de a aprecia la justa valoare lucrurile bune care urmează să ţi se întâmple – că acestea nu se întâmplă, este de asemenea o altă discuţie.

            Tristeţea face casă bună cu periferia, aici lucrurile nu au sclipici, nu sunt zgomotoase, bucuriile sunt mici şi se desfac greu asemenea unei nuci costelive, întâmplările nu pot fi falsificate purtând ochelarii bunăstării. Se trăieşte greu, de pe o zi pe alta, ajutorul nu este real, este doar de formă… digul din secvenţa O lume, este întărit cu speranţa ca apa ce va veni nu va fi mare, evident că Natura este oarbă şi adună tot, de sus, de pe versanţii munţilor, până jos în vale… totul va fi o apă şi-un pământ, sufletele se refugiază pe culmi şi strigă unele la altele unde-i orbul satului.

            Micimea sufletească te seacă, te împinge la a face doi paşi înapoi, nu pentru a avea o imagine de ansamblu ci pentru a te dezice… imaginea unui câine spânzurat în copac doar pentru că stăpânul aşa şi-a imaginat că-şi va apăra perele de nişte mâini mici şi hoaţe, sparge carapacea simţirii şi lasă emoţia liberă, omorând indiferenţa. Pe un astfel de teren, întâlnirea copilului cu moartea din secvenţa Apa vie, este dificil de suportat, evenimentele nu au nimic nefiresc în curgerea lor… cu copil pleacă spre capătul unui pod unde erau cantonaţi câţiva soldaţi, se simţea bine între ei şi dorind să-i răsplătească se oferă să le aducă apă în bidonul golit de unul dintre ei, în drumul lui spre fântână salvează o broscuţă de arşiţa lunii august şi se întovărăşeşte cu un căţel, ajungând la fântână constată că aceasta a secat, dar îşi aduce aminte de izvorul satului, despre a cărui apă, bunica lui îi spuse că te învie şi simţi cum prinde putere atunci când bău din căuşul palmei apa izvorului… dar văzduhul prinde glas şi începe a bubui şi a tuna, umbra unei păsări negre se abate asupra lui, nu este un nor de furtună căci nu văzul îi păstrează amintirea ci urechea. Ajuns înapoi, constată că podul numai există, iar un cap de soldat îl fixează cu privirea… apa curge şi odată cu ea cuvintele băiatului într-un descântec învăţat de la bunica: „Apă moartă, să te-adune/ Apă vie să te-nvie…”

            Copiii periferiei sunt tot copii şi lor le plac baloanele colorate, şi ei imaginează jocuri, şi ei merg la şcoală, şi ei suferă atunci când nu sunt auziţi, şi ei au cântecele lor, şi ei aşteaptă un alint, o mângâiere, o vorbă bună… doar că toate acestea, se întâmplă sec, fără armonie, vitalitatea este epuizată de nişte adulţi care nu ştiu că există nuanţe, pentru ei totul este alb sau negru. Dana este o fetiţă luată de la orfelinat şi adusă în noua casă unde îi este bine şi se simte iubită, mâna aspră a tatălui ştie să devină duioasă atunci când mângâie creştetul copilei. Într-o zi, Dana participă doar cu prezenţa la o discuţie, pe care o resimte ca privind-o pe ea, adulţii îşi vorbesc scurt, răstit, mai mult bodogănind, de aici încolo ea va fi cea care va avea grijă de raţe, numai că ei îi este frică de apă şi îşi va căuta un loc mai sus pe un dâmb. Raţele ştiu şi singure a se bălăci şi nu au nevoie de grija fetiţei pentru a se întoarce acasă astfel încât somnul ei nu le deranjează. Mama o ţinu într-o fugă atunci când văzu că soarele a asfinţit şi raţele s-au întors singure acasă. Mii de gânduri îi treceau prin cap şi toate au fost înlocuite de o furie oarbă atunci când a văzut somnul lung al fetiţei… băţul a început să lovească în neştire, speriată fetiţa sări în tufa de cătină… şi lumina începe să se scurgă încet, se lasă noaptea, doar pentru Dana, tot restul vieţii va fi întuneric.

            Secvenţe sunt multe, nu toate sunt la fel de tragice, dar toate surprind suferinţa trăită fără a şti dacă acest lucru foloseşte într-adevăr la ceva.

Temă: Cum răspundeţi unei întrebări mute?

Autor: CORNEL[IU] BUZINSCHI (25 februarie 1937, Bacău – 27 mai 2001, Bucureşti)

Copertă şi ilustraţii: BARDOTZ LUDOVIC

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: TUDOR POPESCU

Tehnoredactor: MARIANA PUŞCAŞU

Dat la cules 27.09.1965. Bun de tipar 11.12.1965

Apărut 1965. Comanda nr. 7299. Tiraj 30140. Hârtie

semivelină  de 80 g/m², ft. 610x860/16. Coli edito-

riale 4,53. Coli de tipar 6 A. 12264. C. Z. pentru bi-

bliotecile mici 8R – 93

Emil şi detectivii

            Pana de struţ nu ridică nici o problema struţului, atâta timp cât îi este proprie. Pana de cauciuc, poate reprezenta o provocare, mai ales atunci când câştigi o maşină de 500 cp. Pana de inspiraţie este proprie celor care se îndeletnicesc cu scrisul. Mai este şi pana de despicat lemne, dar nu stăruim asupra ei deoarece în zilele noastre se practică mai mult despicatul firului în patru, pe când despicatul lemnelor este o activitate care începe să cadă în desuetitudine. Dacă ai probleme cu pana există o depanare potrivită de fiecare dată. Să luăm de exemplu pana de inspiraţie, vrei să scrii o poveste, ai o idee, dar lucrurile nu se leagă, căci ai rămas blocat într-o poveste anterioară… ei bine, lucrul acesta i se întâmplă şi lui Erich Kästner.

            Confruntându-se cu o astfel de situaţie, autorul îi propune cititorului o mică excursie pe tărâmul fanteziei, aici, lucrurile nu curg de la bun început, înţelegerea este gripată, întâmplări din scrierile anterioare îl sâcâie şi-l îndeamnă la o ieşire într-un restaurant, unde inspiraţia luând forma unui chelner îi şopteşte să scrie despre lucrurile ştiute şi să lase Mările Sudului pentru altă dată mult mai potrivită, de pildă 35 mai. Ajungând acasă şi urmând acest sfat, autorul începe să împletească amintirile personale (o mamă de meserie coafeză, un nume, Emil şi o meserie de reporter) cu imagini surprinse de prin casă, în felul acesta se naşte Emil Tischbein (picior de masă). Povestea este asemenea unei fiinţe vii, ea se descoperă treptat, este alcătuită din personaje şi locul de joacă al acestor şi cum – în general – nu este bine să stăm de vorbă cu necunoscuţi, autorul, înainte de a începe povestea ne prezintă părţile întregului, elementele şi ideile povestirii. Îl avem pe Emil, un băiat model; doamna Tischbein, mama lui Emil de meserie coafeză; un compartiment de tren, locul unde se va comite o infracţiune; domnul cu pălărie tare, nimeni nu-l cunoaşte deocamdată; Pony Hütchen, verişoara lui Emil; un hotel; o sucursală a unei bănci; Gustav, băiatul cu claxonul; bunica lui Emil şi sala de linotipuri a unui mare ziar. Să împletim…

            Emil urmează să plece la Berlin pentru o săptămână, are în buzunarul de la piept 140 de mărci, pe care trebuie să le depună în mâinile bunicii sale, este micul (sau marele, după caz) ajutor financiar din partea mamei. După o dădăceală bună, îmbrăcarea costumului cel bun şi repetarea, punct cu punct a orarului, Emil se urcă în trenul ca va pleca în câteva minute spre Berlin. Cu mâna la piept salută la intrarea în compartiment, oamenii îi par bine intenţionaţi şi nu are nici un motiv să-şi facă griji, ba mai mult, unul dintre ei îi oferă un baton de ciocolată şi începe să-i îndruge baliverne, asta până este pus la punct de către un alt pasager. Batistele sunt fluturate la geamuri şi pe peron, trenul pufăie şi celebrul cuplu bielă-manivelă se pune pe treabă, călătorii ajung la destinaţie rând pe rând. În compartiment nu mai rămâne decât domnul cu pălărie tare, cel care îi oferise ciocolată lui Emil şi Emil însuşi. O presimţire rea îl năpădeşte pe Emil, care va mai verifica încă o dată banii şi pentru mai multă siguranţă îi va prinde de căptuşeala hainei cu un ac cu gămălie. Domnul Grundeis moţăie de ceva timp într-un colţ al compartimentului, Emil se luptă cu somnul, dar se ştie că lupta oboseşte şi sfârşeşte prin a adormi în colţul opus. Are un coşmar construit pe sentimentul de vinovăţie care-l urmăreşte de la plecare, căci împreună cu alţii copii desenase mustăţi şi un nas roşu unui statui… se trezeşte cu gândul la bani. Constată că aceştia au dispărut şi împreună cu ei şi domnul Grundeis, e clar avem de a face cu un furt calificat. În urma unei deliberări rapide Emil hotărăşte să-l urmărească pe hoţ, fapt pentru care coboară mai devreme din tren, programul este dat peste cap, iar în Gara Friedrichstrasse, bunica şi Pony  Hütchen se vor plictisi să-l tot aştepte pe Emil.

            Principala grijă a lui Emil este să-şi recupereze banii, el acţionează din mers, trebuie să fie rapid în luarea deciziilor, astfel se urcă în tramvaiul 177, fără a avea bani de bilet. Norocul lui va fi un domn generos, pe nume Kästner, care-i va cumpăra unul. Urmează un scurt moment de respiro, hoţul se aşează la o masă pe o terasă şi plasează o comandă de mâncare, iar Emil capătă un moment de reflecţie. Intră în scenă Gustav, băiatul cu claxonul, un soi de lider al puştilor de prin împrejurimi, căruia Emil îi povesteşte ce i s-a întâmplat. Este convocat consiliul de război şi se pune la cale acţiunea de capturare a hoţului. Se ţine cont de toate aspectele, este anunţată bunica, este înfiinţat un post de legătură, se asigură hrană şi o echipă de rezervă, sarcinile sunt distribuite cu precizie, hoţul nu bănuieşte nimic, îşi savurează mâncarea comandată. Evenimentele ulterioare sunt pe gustul cititorului dornic de aventură, o urmărire cu taxiul, un spion pe teritoriul hoţului, deghizări la botul calului, încercuirea domnului Grundeis, tentativa acestuia de a scăpa de corpul delict, rolul acului cu gămălie şi dovedirea furtului, arestarea, identificarea şi recompensarea tuturor, mai puţin a hoţului… totul se încheie cu o morală ghiduşă dacă banii ar fi fost trimişi prin mandat poştal nimic din cele întâmplate nu ar fi avut loc.

            Cartea apare la noi pentru prima dată prin 1945, în traducerea Anei Canarache, ulterior editura Tineretului, pe la sfârşitul anilor `50 şi începutul anilor `60 editează o parte din carţile scrise de Erich Kästner.

Temă: Adevărat sau Fals. Alegând de fiecare dată comportamentul corect, adaptat situaţiei în care ne aflăm, excludem aventura din viaţa noastră.

Autor: ERICH KÄSTNER (23 februarie 1899, Dresda – 29 iulie 1974, München)

Copertă şi ilustraţii: WALTER TRIER

Traducere: ANA CANARACHE şi G. NICOLAE

Titlu original: Emil und die Detektive

ISBN 973-9164-98-6

Editura: Rao

În ţara lecţiilor neînvăţate

            Am citit acu ceva vreme o prezentare a acestei cărţi, mi-a plăcut tare şi cum îmi dau seama că nu am meşteşugul de a face una mai bună, pun un link către aceasta. Prezentările fiind făcute îmi voi îngădui să mă aventurez pe tărâmul interpretărilor cu o escală în Biblioterapie la The School of Life (Alain de Botton).

            Cititul unei cărţi ca modalitate de a face faţă provocărilor reale, provenite din faptul că trăim într-o lume aşa cum este ea, nu reprezintă o noutate. Cartea se poate constitui cu uşurinţă într-un refugiu, universul ei – cel puţin în mod teoretic – ar trebui să fie accesibil oricui ştie să citească. Cititul reprezintă un act de solitudine, această activitate ridică între cititor şi mediul lui înconjurător o barieră temporară. Scopul acestei izolării este anularea influenţelor mediului înconjurător, astfel încât cititorul să fie permisiv doar la universul cărţii. Se urmăreşte în felul acesta interiorizarea diferitelor aspecte descrise în carte, astfel încât la întoarcerea în lumea reală, cititorul dispune de un set îmbunătăţit de atitudini, de perspective, de modalităţi de relaţionare, am putea spune că este upgradat.

            În contextul de mai sus cititul poate fi privit ca dezvoltare personală, totuşi cititul cărţilor va fi mereu o combinaţie de dezvoltare personală, de loisir şi consolare (Robert McCrum). Fiecare dintre cele trei aspecte reuşeşte să fie o motivaţie de sine stătătoare pentru actul cititului, uneori citim din pură plăcere, alteori învăţăm citind şi altădată ne consolăm, văzând că nu suntem singuri/i…Biblioterapeutul, în urma unei discuţii pe marginea unei ceşcuţe cu ceai şi a unui biscuit bun, dar scump, ţinând cont că o astfel de şedinţă costă de la 20 £ până la 70 £, propune o listă de lectură, se presupune că citirea acestor cărţi cuprinse în listă va duce la reorganizări superioare, cu alte cuvinte… dă pagina şi treci mai departe.

            Dar care este mecanismul prin care cititul unei cărţi poate aduce schimbarea în viaţa lectorului? Acest mecanism este reprezentat de identificarea cu personajul principal (bine, aici este de discutat asupra criteriilor în urma cărora se stabileşte un astfel de personaj), acesta trebuie să-l ajute pe cititor să se înţeleagă. Povestea, basmul în cazul nostru, reprezintă scena unde se joacă personajele lumii ficţionale, investite fiind cu aspecte ale Sinelui cititorului, care nu ar putea fi exprimate în lumea reală fără a nu fi sancţionate. Trebuie ţinut cont de faptul că basmul / povestea reprezintă o metaforă ce exprimă în mod convenabil aspiraţiile adulţilor, iată  cum formulează Victor Perestukin aceste aspiraţii: „Tata zicea că orice om poate să-şi făurească o voinţă şi un caracter dârz dacă ştie să lupte împotriva greutăţilor şi să înfrunte orice primejdie. Dar eu împotriva cui să lupt? Tata spune că împotriva lenei.” În psihologie depozitarul regulilor morale este Supraeul, nu mai vorbim de faptul că această prescripţie Victor Perestukin şi-o interiorizează ca venind din partea tatălui. Mergând în aceeaşi direcţie a stabilirii corespondenţelor între diferitele personaje şi instanţele psihice, îl vom identifica pe Victor Perestukin cu Eul şi pe motanul Kuzea cu Sinele. Mie personal mi se pare că personajul principal este motanul Kuzea, el îl reprezintă pe adevăratul Victor Perestukin. Acest motan poate fi identificat cu principiul plăcerii, el de fiecare dată pledează pentru o rezolvare rapidă şi convenabilă a tuturor încercărilor la care este supus Vitea – ce atâta bătaie de cap „Kuzea mă sfătui să scriu la nimereală. Dacă n-o să fie bine, o să îndrept pe urmă.” În ciuda acestor sfaturi practice, de câştig în doi paşi, Kuzea îl va salva pe Victor Perestukin de câteva ori bune, asta demonstrându-ne ca adevărata resursă este în noi înşine.

            În ţara lecţiilor neînvăţate are subtitlul de basm, privind lucrurile din perspectiva lui Sheldon Cashdan, el cuprinde cele patru acte ale unui basm a) travesarea (trecerea eroului într-un tărâm străin), b) întălnirea cu o prezenţă rea (Virgula, Ursul Polar, Biciclistul, Vaca), c) lupta din care eroul iese învingător şi d) sărbătorirea în cazul de faţă nu avem o nuntă ca-n poveşti, ci avem un sărut din partea mamei, fără ca aceasta să ştie de schimbarea în bine a băieţelului ei pe care îl iubeşte.

            Această poveste are trei părţi, la noi a fost tradusă numai prima parte.

Temă: Adaptaţi expresia Omul potrivit la locul potrivit din perspectiva biblioterapiei.

Autor: LIA GHERASKINA (16 octombrie 1910, Novorossiysk – 14 martie 2010)

Copertă şi ilustraţii: V. CIJIKOVA

Traducere: M. SÎNTIMBREANU şi E. NIŢĂ

Editura: Tineretului

Redactor: ALEXANDRINA ŢIMPĂU

Tehnoredactor: MARIANA PUŞCAŞU

Dat la cules 6.03.68. Bun de tipar 5.08. Apărut 1968. Comanda nr. 8296. Tiraj 30140

Hîrtie offset A de 100g/m², 540x840/8. Coli editoriale 7.68. Coli de tipar 7. A. 8R-93

Peter Pan şi Wendy

            Uşa şi fereastra au funcţionalităţi diferite, uşa mai degrabă închide un spaţiu, delimitându-l, pe când fereastra deschide spaţiul, permite trecerea de la interior la exterior şi invers. Omul devine prin închideri şi deschideri succesive, prin trecerea în interior a ceea ce află la exterior. Trebuie să te închizi bine şi să te deschizi la momentul potrivit… să ne imaginăm o casă care are doar uşi, cel de dinlăuntrul casei va putea doar auzi ce se întâmplă afară, oricât de mare i-ar fi acuitatea auzului, el ar fi limitat… şi aşa, au apărut ferestrele, ele satisfac nevoia de închidere (securitate) dar şi nevoia de cunoaştere… ai stat vreodată la fereastră şi ai văzut…

                        … am văzut o mulţime de bunătăţi înăuntru, dar era închis!

           

            O fereastră nu poate fi deschisă de dinafară decât cu forţa, caz în care, avem o pătrundere prin efracţie. Dacă fereastra o găsim deschisă, avem fie neglijenţă, fie invitaţie, cert este că ne putem face intrarea adoima lui Peter Pan, un băieţel cu o imaginaţie debordantă, pus pe hârjoană şi dornic de a face noi recruţi care să-l ajute în jocurile puse la cale de el. Petre Pan creşte aripile imaginaţiei şi ne învaţă să zburăm în Ţara de Nicăieri, adică oriunde se află un copil. Cu toate că vedem voioşie, antren, jovialitate, efervescenţă, spirit de aventură, camaraderie, francheţe, Peter Pan ascunde o melancolie, o tristeţe pe măsură. Refuzul lui de a se maturiza, trebuie privit ca un act pe deplin volitiv, conştient, el simte că nu este complet, el are nevoie să i se spună poveşti căci spusa lor îl încălzeşte asemenea unei păturici dragi, îl face să se simtă ocrotit. În jocul acesta serios el are nevoie de un partener pe măsură şi el va fi Wendy, fetiţa cea mare a familiei Darling. Wendy va şti să se joace de-a mama, fiind la înălţimea aşteptărilor lui Peter pentru că doamna Darling este o mamă model. Lui Peter nu-i rămâne altceva de făcut decât s-o convingă pe Wendy şi fraţii ei să intre în jocul lui. Nimic mai simplu, le va arăta cum pot zbura şi îi va câştiga cu uşurinţă de partea sa. Gata, aventura poate începe! Dar despre ce aventură este vorba? Maturizarea – iată un cuvânt ce poate fi definit mai degrabă din punct de vedere fiziologic decât psihologic, acest proces atât de complex mi se pare a fi cheia de boltă a întregii povestiri.

            Avem o poveste serioasa, cu multe resurse si bogată în posibile interpretări, ca de altfel orice lucru bine făcut, dovadă succesul pe care îl are şi în prezent. Bine, popularizarea personajelor se poate datora în buna parte si companiei Disney, care a făcut din Peter Pan şi Tinker Bell simboluri ale lumii de basm. Asta se poate verifica uşor întrebând orice copil dacă a auzit de cele două personaje, răspunsul va fi prompt si afirmativ. Mi se pare potrivit, ca ori de câte ori avem ocazia să mergem direct la sursă şi să vedem cum stau lucrurile, în cazul de faţă mă gândesc la cum o înfăţişează Disney pe Tinker Bell. Se ştie că în cazul personajelor celebre, cum ar fi Tinker Bell, dar putem vorbi şi de piticii din Albă ca Zăpada, de mica sirenă, transformarea lor în desene animate atrage uneori după sine o edulcorare a trăsăturilor de personalitate, alteori aceste trăsături sunt omise sau chiar inversate, totul pentru a crea un caracter pe potriva aşteptărilor. Viteza de desfăşurare a desenelor animate nu lasă prea mult loc nuanţelor, acestea pot fi descoperite doar mergând direct la sursă, astfel nu vom vedea în desenele animate o Tinker Bell răzbunătoare, invidioasă, geloasă, capabilă de mari sacrificii, la un moment dat (în poveste) ea va bea otrava pregătită de Hook şi astfel îl salvează pe Peter. Povestea are tot timpul pentru a explica, a descrie, a construi, a deschide şi închide ochii asupra unor sensuri şi înţelesuri care nu pot fi prinse într-o imagine în mişcare. Ţinând cont de cele de mai sus se impune o precizare şi anume, textul cărţii de faţă este o adaptare a poveştii pentru o versiune bogat ilustrată.

Temă: Explicaţi de ce zânele se nasc doar la primul râs al copilului.

Autor: JAMES MATTHEW BARRIE (9 mai 1860 – 19 iunie 1937)

Copertă şi ilustraţii: LIVIA RUSZ

Traducere: OVIDIU CONSTANTINESCU şi ANDREI BANTAŞ

Titlu original: Peter and Wendy

Editura: Ion Creangă.

Lector: MARIETA NICOLAU PLĂMĂDEALĂ

Tehnoredactor: KLARA GALIUC

Bun de tipar: 25. X. 1986

Apărut: 1987

Coli de tipar: 15

Furnicel

            Uite o carte ce stârneşte ceva valuri atunci când navighezi pe internet. Corabia ta, trecută prin multe strâmtori, dacă ai apucat să citeşti o astfel de poveste la timpul ei, navighează prin undele memoriei sub auspiciile unui triunghi al Bermudelor, format din Peripeţiile furnicelului Ferda de O. Sekora, Vulpişor de S. Milorian şi Furnicel scrisă tot de S. Milorian, dar îşi găseşte drumul până la urmă. Ce te faci însă cu acele corăbii care nu sunt în posesia unei hărţi autentice a acestui triunghi şi bâjbâie între laturile lui în căutarea unei ieşiri?

                        … oooo, unde era navigatorul lui peşte prăjit… la soare!

            Ce vreau să zic e că uneori se creează o confuzie între cartea scrisă de O. Sekora şi cea scrisă de S. Milorian, asta pe de o parte, iar pe de altă parte Furnicel beneficiază de povestea mult mai reuşită a lui Vulpişor. Plecând de la premisa că avem ce învăţa de la furnici, ele fiind nişte insecte cu o organizare superioară, povestea dă la o parte moviliţa de pământ a furnicilor şi ne arată felul lor de a vieţui. Accentul cade pe atributele definitorii, atunci când vorbim despre o furnica şi anume, hărnicie, putere, curaj, organizare, isteţime, cuminţenie. Onomastica este elocventă în acest sens, o avem pe Dârza, Hărnicuţa, Cuminţica, Viteaz, Grijulia, Trudnica, Ostaşel şi evident Furnicel.

            Ghid în furnicarul de la rădăcina stejarului ne este Furnicel, suntem alături de el, de la naşterea lui asistată de Grijulia, până la venirea iernii. Învăţăm odată cu el tot ceea ce trebuie să ştie o furnică şi Furnicel pune o mulţime de întrebări. Aflăm cum putem deosebi o furnică zidar, aşa cum este Furnicel, de una care este menită să devină soldat, cum este Ostaşel, prietenul lui Furnicel şi anume furnicile soldat au fălcile mai puternice şi capul mai mare. Aflăm cum comunică furnicile între ele, cu ajutorul corniţelor şi că mai mult de două nu pot lua parte la discuţie din cauza acestui fapt. Aflăm că furnicile sunt oarbe. Aflăm cum se pot căţăra ele pe pereţi foarte alunecoşi la prima vedere. Aflăm despre acidul formic, otrava neiertătoare a furnicilor. Aflăm despre roitul furnicilor. Aflăm despre afide, cârcâiaci, măciucari, rădaşte.  Sunt multe lucruri de aflat, că na! esenţele puternice stau sticluţe mici. Viaţa în furnicar deşi presupune o anumită agitaţie, viteză, tensiune, desfăşurându-se după un anumit tipar şi fiind foarte bine organizată, ajunge destul de repede să devină monotonă şi plată, fără vârfuri… dar vai, această linişte şi organizare superioară este distrusă de furnicile sângerii. Nişte hulpave, dornice de prădăciune şi război, nu le interesează decât să facă câţi mai mulţi sclavi, ca ele să poată huzuri bine merci. Sunt pagini care se citesc cu sufletul la gură, scrise într-un ritm alert, liniştea de până acum este sfârtecată şi de peste tot poţi aduna resturi de furnică, trăieşti vitejia alături de Ostaşel, dar moartea lui nu-ţi rămâne decât ţie, tu, cititorule, trebuie să-i faci faţă. Oraşul este o ruină, cu greu mai poate fi refăcută strălucirea lui, dar nu asta este important şi nici victimele războiului nu sunt importante ci faptul că ouăle, larvele, nimfele de furnică au fost scăpate din fălcile furnicilor sângerii. Acestea din urmă se întorc acasă împuţinate şi nemulţumite de prada de război şi cum nemulţumitului i se ia darul, la fel se întâmplă şi cu sângeriile căci un comando îndârjit de Cuminţica recuperează prada de război a sângeriilor şi le ucid până la ultima. Soarele fiind un tipicar continuă să răsară şi să apună.

            O bucată delicioasă este şi întâlnirea dintre Furnicel şi fratele sau vărul greierului din vestita baladă Greierele şi Furnica. Acest neam vine în furnicar pentru a pune lucrurile la punct şi a răzbuna moartea rubedeniei. Furnicel îi explică greierului că iarna, furnicile dorm un somn lung, aşadar nu ar avea sens să adune rezerve de hrană pentru acest anotimp, deci nu ar fi avut cu ce să-l ospăteze pe greierele venit să ceară cu împrumut câteva grăunţe. Nu poate fi vorba de zgârcenie sau rea voinţă din partea furnicilor, pur şi simplu este doar o neînţelegere.

            Zilele au început să scadă, la fel şi spusele poveştii, frigul de afară îndeamnă spre gura sobei şi spre alte poveşti spuse de o Bunicuţă care a trăit multe…

Temă: Cum scăpaţi de furnici atunci când vă amorţeşte piciorul?

Autor: SERGIU MILORIAN (pseudonim al lui Sigismund Sergiu Zwiebel, 6 septembrie 1901, Bucureşti – 16 decembrie 1969, Bucureşti)

Copertă şi ilustraţii: CLELIA OTTONE

Editura: Tineretului

Redactor de carte: M. Dumitriu

Tehnoredactor: Riza Adrian

Corector: A. Maior

Dat la cules 8.VI.954. Bun de tipar 20.VII.954. Tiraj

15080 broşate + 5020 cartonate. Hârtie ediţiuni tip B

de 65 gr. mp. Coli de tipar 8,5. Coli de editură 7,35.

Ft. 135x210. Comanda editurii 1136. Ediţia I. Preţul

per ex. lei 2,80 broşate, lei 5,45 cartonate. A. 02033.

Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare (8 R).

            

Ciufuleţ

            Când eşti copil ai parte de întâmplări care te sensibilizează, care creează premisele unui răspuns de un anumit fel… nu vei şti decât arare ori – adult fiind – ce anume te-a făcut să ai un comportament, o atitudine, o propensiune. Alegerea exercitată în urma unei deliberări de motive, este poate cea mai redutabilă armă a liberului arbitru, această posibilitate de a opta în cunoştinţă de cauză ascunde o iluzie şi anume, mulţimea de posibilităţi este finită (nici nu ar fi productiv să fie infinită) dar diferă pentru indivizii puşi în aceeaşi situaţie. Aceasta este iluzia, îţi este dat să alegi, dar alegi din ceva predeterminat de experienţele anterioare, trebuie să-ţi fii un bun istoric pentru a recunoaşte sedimentele trecutului în acţiunile prezentului…

                        - … şi toate astea doar din cartea asta de poveşti?

            Da, sunt opt poveşti, opt crâmpeie de viaţă, momente surprinse în devenirea lor semnificativă pentru eroii noştri, un cocoş pitic; un băieţel a cărui mamă s-a îmbolnăvit de „inimă rea”; o fetiţă poreclită Târâş; un băieţel cu-n smoc de păr rebel în frunte, de pe urma căruia s-a ales cu alintul Ciufuleţ; doi fraţi şi o mamă bolnavă; Maricica şi Milică, o fetiţă de şase ani şi vecinul ei ceva mai mare; Griguţă, păsărarul şi un băieţel care adăposteşte un căţel care se va dovedi năzdrăvan, dar nu o va arăta lumii ştiinţa lui de a cânta din fluier, care la rândul lui este fermecat, având puterea de a menţine tânăr pe cei cu suflet bun.. O pare din poveşti sunt construite în jurul bunătăţii candide, de care numai copiii sunt în stare deoarece ei pot asocia liber cuvintele adulţilor, cu dorinţele lor şi cu realitatea, cunoscut fiind faptul, că un băţ poate fi pentru un copil aproape orice, de la cal, la baghetă de dirijor, translatarea dintr-o stare în alta se face imediat, în funcţie de interesele jocului… aşa se întâmplă şi în povestea Inimioare, inimioare! unde un băieţel află, ascultând vorbele adulţilor, că mama lui s-a îmbolnăvit de „inimă rea”. Care este cel mai simplu remediu în acest caz? O inimă de turtă dulce, pe care o va cumpăra din puţinii bani pe care îi are strânşi. La fel şi în povestea Cordeluţa albastră, în care un frate (care o face pe doctorul) şi o soră, care are o păpuşă bolnavă, descoperă un leac pentru boala păpuşii, dar şi mama suferă de acelaşi lucru ca şi păpuşa şi cine să primească cordeluţa albastră, care pusă pe rană, o vindecă ca prin minune. Opţiunile sunt limitate, efectele sunt neprevăzute, alegerea, deşi dificilă, este cea corectă. Alte câteva poveşti explorează momentul, prielnic sau nu, asta rămâne de constatat ulterior, al zborului din cuib. Surprinzător – oarecum – pentru acest moment al testării aripilor, este mobilul, impulsul zborului, cam de fiecare dată e vorba de experienţe resimţite ca fiind nedrepte, părtinitoare, cauzatoare de a arăta lumii de ce eşti în stare… în Pit şi Pitulice un cocoş pitic predispus la a suporta ciocănelile celor mai mari ca el, în cap îşi ia lumea în plisc şi pleacă departe, înspre o soartă mai bună şi o întâlneşte în persoana unei fetite pe care o cheamă Pitulice. Lucrurile frumoase sunt complicate de dorul de casă şi Pit hotărăşte o nouă plecare, pe care o va încerca mai întâi sub forma unui vis. O poveste aparte este Căsuţa lebedei în care, pe patul alb ca o coală de hârtie este tratat sentimentul de vinovăţie la copii. Poveştile merită citite, pentru că ele însele pot fi momente care creează sensibilităţi.

Temă: Amintiţi-vă de o poreclă şi de momentul ei generator.

Autor: SARINA CASSVAN ( 3 ianuarie 1894, Bacău – 8 ianuarie 1978, Bucureşti)

Copertă şi ilustraţii: TIA PELTZ

Editura: Tineretului

  

Redactor responsabil: IOANA RICUS

Tehnoredactor: GHEORGHE CHIRU

Dat la cules: 26.08.1967. Bun de tipar: 01.12.1967. Apărut 1967.

Comanda nr. 7820. Tiraj 44 140. Hârtie: ofset A de 100 g/m²

700x1000/16. Coli editoriale: 4,32. Coli de tipar: 4. A. 14 416.

C.Z. pentru bibliotecile mici 8R-93

Un mister cu stafide

            „Generaţia copiilor crescuţi cu cheia de gât” iată un instant, ce aşteaptă puţină apă, sărată sau nu, pentru a face fericită o ureche nostalgică şi o gură cu vorbă melancolică… ochii îi lăsăm la scăldat şi când o fi să-i primenim o vom face tot cu haine vechi, nu pentru că n-am avea bani de unele noi, ci pentru că tiparele pe care le folosim sunt tot alea vechi. Copiii de demult rămâneau adesea singuri acasă, atunci când eşti mic şi te afli într-o astfel de situaţie, fricile tale sunt principalul inamic, când eşti ceva mai mare trebuie să te lupţi cu tentaţiile. În postarea despre Melinda, păpuşa fermecată, am amintit în treacăt un astfel de episod. Alina rămasă singură acasă trebuie să facă faţă întunericului, oamenilor răi, vrăjitoarei şi reuşeşte pentru că descoperă cu ajutorul vocii sale interioare că aceste lucruri nu există în realitate şi că atâta timp cât poţi să te culci liniştit ştiind că ai făcut doar fapte bune, nimic nu ţi se poate întâmpla rău, mai mult, vei fi trezit de sărutul unei zâne şi prin ochii întredeschişi o vei vedea pe mama ta cum îţi zâmbeşte… o poveste frumoasă, asta până ne facem ceva mai mari şi avem voie să călătorim singuri prin oraş. Dar cine-ţi vine-n ajutor, atunci când rămâi singur acasă, iar drumeţia în oraş este o tentaţie, alături de statul la soare pe gard, de tras chiulul de la şcoală, de făcut o fiţuică în loc de a învăţa? Tentaţia este pe măsura simţului de responsabilitate, se duce o adevărată luptă între motive… şi dacă în toiul luptei auzi un ciocănit la uşă, dă fuga de deschide repede… în cameră îţi vor năvăli treizeci de stafide, care au un fler deosebit în a-i găsi pe copiii aflaţi în starea E, de la ezitare. Aşa i s-a întâmplat şi lui Doru, eroul acestui mister cu stafide.

            Doru este elevul bun, este copilul model dorit de părinţi, care rămas singur acasă răspunde prezent la chemarea lui Mister Kiulescu, acesta are o afacere care merge ca unsă deoarece toată echipa lui ştie precis ce are de făcut. Rolul stafidelor este acela de a descoperi elevii care au chef de un chiul, cu cât elevul este mai silitor, cu atât Mr. Kiulescu va fi mai mulţumit. Dar elevii silitori nu sunt uşor de convins, există totuşi un moment de ezitare din partea lor, pe care dacă-l prinzi şi le-ai cântat „Serenada Chiulelii” ai tăi sunt. Stafidele lucrează sub spectrul încozonăcirii, deci nu prea dau greş în a-i descoperi pe copiii dornici de un repaus în mijloc de săptămână. Ca totul să fie în regulă se semnează un contract, în urma căruia te alegi cu o aventură trăsnet, ba mai mult, poţi să-ţi alegi aventura pe care vrei s-o trăieşti. Contractul se semnează în prezenţa Prinţesei Încâlceală şi a Motanului Bartolomeu, reprezentanţii legali ai lui Mr. Kiulescu. Nu există dovadă mai bună pentru aventurile ce vor urma decât cei doi, Prinţesa dispune după bunul plac de curgerea timpului, cu ajutorul unui evantai ea poate derula înainte sau înapoi firul temporal al aventurii, iar Motanul Bartolomeu se află în posesia unui joben magic din care poate scoate tot ceea ce-şi doreşte, mă rog momentan este uşor defect, dar asta nu afectează cu nimic derularea aventuroasă a evenimentelor, ba din contră, o sporeşte asemenea unui cozonac pus la dospit.

            Onomastica, jocul de cuvinte, provocarea intelectuală (iar ca adult care a citit ceva mai mult cu siguranţă va fi un deliciu), suspansul, intriga, misterul, calitatea propoziţiilor, surpriza de a vedea că lucrurile pot fi răsturnate fără să se strice, fac ca această poveste să te încânte de la zâmbet până la râs.

            Cea de a doua poveste, căci mai este una în această carte şi anume Făt-Frumos din Pepsy-Cola este construită pe schema clasică a basmului cu împăratul şi împărăteasa care îşi doreau un copil, şi doar atât, restul este fantezie adevărată desfăşurată „în împărăţia Dulapului de Bucătărie unde era întotdeauna vesel şi frumos. Locuitorii compuneau reţete de mâncare în versuri, găteau nişte bucate nemaipomenit de gustoase, mâncau, beau şi dansau din zori şi până-n noapte şi din noapte până-n zori. În Marele Sertar Pentru Baluri masa era veşnic pusă şi muzicanţii cântau neobosiţi. Instrumentele lor erau care mai de care mai ciudate; unii băteau ritmul în pahare cu linguriţele, alţii loveau capacele cu câte o coadă de tigaie. Din sita de cernut făină fuseseră smulse câteva fire, astfel încât putea fi folosită ca harpă. Ceainicul, pus cu apă la fiert, scotea din când în când câte un ţiuit prelung, şi astfel ţinea loc de diapazon. Când muzicanţii oboseau, cineva îi înlocuia învârtind coada maşinii de tocat carne. Iar aceasta cânta întocmai ca o flaşnetă sau mai degrabă ca un fel de patefon, deoarece cuţitul de la gura ei fusese înlocuit chiar cu un disc de patefon.”

            Şi prin luneta mea de tinchea/ Hăt, departe-n stele, văd aşa:

Temă: Atunci când închideţi un ochi, ce vă face să-l ţineţi deschis pe celălalt?

Autor: ALINA NOUR (8 noiembrie 1953)

Copertă şi ilustraţii: ALINA NOUR

Editura: Ion Creangă

Lector PASSIONARIA STOICESCU-IVANOV

Tehnoredactor PETRE STANCU

Bun de tipar 25. IX. 1984

Apărut 1984. Coli de tipar 5