Poveștile motanului cocoțat

 

                Am auzit de acest motan cocoțat și poveștile lui cu destul de mult timp în urmă. Era momentul în care pe forum-uri se discuta aprins despre cărțile copilăriei și cineva, într-un comentariu, amintea de ele.             Nu aș putea să spun de ce am rămas cu dorința de a citi această carte, cert este că de multe ori am trecut pe lângă ea fără să o cumpăr. Timpul a trecut și iată că sunt în posesia acestei cărți – o bijuterie. Vă rog, nu stați pe gânduri, dacă o vedeți pe undeva oferiți un adăpost în biblioteca dumneavoastră.

                Destul cu reclama, este momentul de puțină istorie. Marcel Aymé scrie între 1934 și 1946 aceste povești și le dedică celor cu vârsta cuprinsă între 4 și 75 de ani (informația aceasta apare în prefața ediției din 1939). Ce ar putea însemna acest interval de vârstă? Cum am putea să îl înțelegem? Sigur, la o primă vedere el ne spune ca aceste povești se adresează atât copiilor, cât și adulților. Pe de altă parte, într-o scrisoare din 1956, Marcel Aymé scria că cel puțin prima poveste nu a fost scrisă pentru copii ci a scris-o pentru că așa a vrut, fără să își pună problema dacă ea va fi citită de cei care au mai puțin de 12 ani. Pentru următoarele povești el își dădea seama că editorul le va pune sub umbrela poveștilor pentru copii, dar lucrul acesta avea să conteze mai puțin deoarece elementele de referință au fost deja fixate. În fine, sunt 17 povești pe care editorul francez le-a grupat în două serii, poveștile albastre ale motanului cocoțat și cele roșii. Pentru precizie, în aceste două serii se regăsesc doar 15 povești, celelalte două sunt cuprinse în edițiile destinate mai degrabă adulților. La noi au fost traduse doar poveștile albastre.

                Îmi imaginez că se poate discuta mult pe seama acestor povești, sunt pline de simboluri, de trimiteri la diverse teme, interpretarea lor ține mult de experiența celor care citesc. Cert este ca sunt delicioase și atât copiii, cât și adulți vor plescăi de poftă și vor spune – te rog, mai vreau o porție! Sunt atât de bine scrise, încât nu contează dacă sunt citite de copil sau adult, fiecare va asimila povestea în totalitate fără să i se pară nimic suspect. Sigur, nivelul de înțelegere va fi diferit dar nu există riscul ca adultul să spună că se plictisește, iar copilul să spună că nu înțelege.

                Realitatea pe care ne-o propune Marcel Aymé este un rurală, este vorba de o familie care trăiește la țară, cumva în vecinătatea unei păduri, a unui râu, iaz. M-am surprins gândindu-mă la cât de diferită este atmosfera din această familie și cele descrise în poveștile noastre. La noi, lucrurile sunt cumva apăsătoare, un spectru planează peste tot, ochi reci și iscoditori te petrec peste tot, priviri mustrătoare îți îngheață orice dorință de joacă... noi trebuie să muncim apăsat și încrâncenat. La ei nu e așa!

                Două surori – Marinette și Delphine – cu vârsta cam de 10 ani fiecare, trăiesc înconjurate de animale care mai de care mai vorbărețe. Acestea se prind cu ușurință în jocurile lor, le ajută să scape basma curată, pun la cale planuri îndrăznețe de recuperare a unor prieteni comuni, le iau apărarea în fața părinților. Nu vreau să povestesc prea mult căci tema din final este pe măsură, vreau doar să vorbesc puțin despre lup și despre întâlnirea lui cu ele două surori.

                Lupul este cel pe care îl știm cu toții – și la noi și la ei, lupul este lup – doar că acum lupul se dezvoltă pe plan personal, el are chiar o conduită etică, iată ce gândește despre vaci și porci și alte dobitoace de pe la curte, ele, neavând minte destulă nu pot fi convinse să se lase mâncate deci sunt de evitat. El descoperă că poate să fie bun, blând, că se poate juca de-adevăratelea fără ca la mijloc să fie vreun șiretlic. El încearcă să le convingă pe cele două surori să îl lase înauntru, să se încălzească un picuț căci afară este o bură rece ce-ți pătrunde până la os și uite că și laba din față îi este beteagă și îl doare tare. Sigur, toate argumente bune și ușor de verificat, niciun fel de prefăcătorie la mijloc și totuși cele două surori nu se lasă păcălite, cu atât mai mult cu cât părinții le-a spus la plecare, să nu lase pe nimeni înauntru, mai ales pe lup. Dar lupul trece prin diverse stări, el chiar este vexat atunci când blândețea lui nu este acceptată. Pus în fața unor argumente de tipul Scufița Roșie, Lupul și Mielul el își explică comportamentele într-un mod demn și arată așa, subtil, că nu poate fi acuzat de mare lucru căci în realitate nu este el singurul care mânâncă miel, mai sunt și alții care la masa de Paște... mă rog, aspecte și aspecte. Și povestea asta cu Scufița Roșie, o întreagă dandana de pe urma căreia i-au ieșit atâtea vorbe. Evident că lupul reușește să cânte la coarda sensibilă a celor două fete și petrece o după-amiază încântătoare în bucătăria călduroasă, dar își dă seama că trebuie să plece, adulții sunt imposibil de convins că năravul se poate schimba. Cu părere de rău pentru toată joaca întreruptă se fixează o nouă întâlnire... așadar, pe data viitoare. Dar povestea nu se termină căci adulții se întorc acasă și noi întâmplări au loc... te face să te întrebi cine este rău în această poveste, cum de nu reușesc oamenii mari ca în fața unor argumente logice să își schimbe părerile, de ce se încăpățânează cu orice preț.

Marcel Aymé este un maestru la anticipării și are un răspuns pentru fiecare întrebare care se ițește în mintea adultului cititor și are o întrebare pentru fiecare copil care citește și crede că el știe toate răspunsurile.

 

Temă: Citiți și discutăm aplicat pe fiecare poveste în parte.

 

Autor: Marcel Aymé (29 martie 1902, Joigny, Franța – 14 octombrie 1967, Paris, Franța)

Copertă și ilustrații: Palayer

Traducere: Tudor Măinescu

Editura: Tineretului

Redactor: GEORGETA PĂSĂRIN

Tehnoredactor: MARIANA PUȘCAȘU

Dat la cules 29.08.1966. Bun de tipar 06.02.1967. Apărut 1967.

Comanda nr. 7167. Tiraj 28160. Hârtie: scris I. A. de 100 g/m² 700X1000/12

Coli editoriale: 9,22. Coli de tipar: 12. A.T. 17553

C.Z. pentru bibliotecile mici 8R – 31

 

               

 

Dabada și Nubanu

 

               
Se știe, copiii reacționează prompt atunci când dorințele lor nu sunt satisfacute, ba mai mult, le sunt interzise. Ce nu se știe este cum trebuie sa reacționezi tu ca adult. Cât de prezente vor fi fost cărțile de parenting prin anii '70 - '80 nu știu. Sigur, existau cărți în care erau tratate aspecte ale psihologiei copilului dar aici erau prezentate teorii, stadii, etape de dezvoltare, erau scrise într-un limbaj tehnic și era nevoie de oareșce efort pentru a defrișa textul. Nevoia era de rețete, modele de comportament, atitudini, strategii, tactici și tehnici astfel încât copilul să fie condus spre ceea ce era considerat a fi norma socială de comportament.

                M-am întrebat de multe ori cum percep copiii astfel de istorii? Nu-i poți întreba deoarece sunt suficient de isteți încât să îți livreze ca răspuns ceea ce cred ei că vrei tu să auzi. O modalitate ar fi aceea de a-i urmari în mediul lor natural și de a-i observa, dar îmi vine greu...

─ Dragă, cum găsești atitudinea lui Dumitrel și mai ales ce părere ai despre Dănel?

        ─ Scumpul meu, deși avem aici sintetizate aspectele dezirabile și indezirabile, nu aș putea...

... să îmi imaginez un dialog ca cel se sus. Copiii citesc și nu ne rămâne decât să sperăm că la momentul potrivit vor face ceea ce noi credem că este bine, corect. Mă rog, o întrebare care rămâne deschisă.

                Putem spune că în această carte avem povestea a doi frați gemeni – Dumitrel și Dănel – care nu merg încă la grădiniță, dar nici nu ajungem bine la pagina 10 că deja drumul este făcut. Nu mai este chip să îi ții pe cei doi acasă, ei trebuie ”să învețe să fie ca toți copiii, să se poarte ca oamenii.” Așadar, cartea ne arată eforturile depuse de părinți, educatori, profesori și alți copii buni pentru a-i struni pe cei doi. În principiu, Dumitrel este opozantul familiei, el este cel rebel, dar are și Dănel momentele lui. Dacă am vrea, am putea să îi considerăm pe cei doi ca fiind în fapt – copilul. Pe de-o parte avem emoția, dorința, pe de altă parte avem normele impuse de adulți. Scorul acestei confruntări nu este semnificativ, se marchează de ambele părți. Ceea ce contează este rezultatul final, cine este declarat învingător.

                Întâmplările sunt amuzante și sigur vor trezi zâmbete, doar două, trei momente așa de control. Îmi place episodul în care cei doi frați se iau la întrecere până la gardul cel mai galben din viața lor. Se va dovedi că este proaspăt vopsit de aceea este așa de strălucitor. Iată, doi frați pătați care încearcă să dreagă busuiocul cu smocuri de peliniță. Scăparea vine de la ajutorul de atelier, care îi duce și îi șterge cu acetonă, dar replica profesorului este nostimă ”Ce-i cu piesele astea galbene?!” Îmi place și momentul în care cei doi se ascund în dulapul cu mături și perii și mai ales motivația. Fiind certați, fiind duși la grădiniță, fiind puși să aștepte pe hol, iată gândul cel bun ”Hai să ne ascundem aici! Tata n-o să ne vadă, o să ne caute și, când o să ne găsească, de supărare, o să ne ia acasă.” Faci prostii, ești trimis acasă – eu v-am spus că sunt isteți aștia doi! Mai sunt și alte trăsnăi și drăcării căci timp este suficient. Povestea ni-i ia pe cei doi înainte de grădiniță, îi trece prin gradiniță și îi duce până în clasa întâi. Situațiile problematice sunt rezolvate fie de către un adult, fie de către un copil mai mare, fie chiar de unul dintre frați – rețeta este puterea exemplului. Se mai apelează la ceva fantezie cum ar fi momentul în care mama cere ajutor pentru pregătirea vișinelor pentru dulceață și îi îndeamnă pe cei doi să caute zâna din vișină a cărei căsuță se află într-un sâmbure, dar nu mai știe care. Adulții prind din zbor aluziile și atunci când mămica este supărată din cauza dezordinii din cameră, tatăl celor doi se duce si el și își pune în ordine ziarele. Momentul inspecției este unul dulce-acrișor. Sigur, până la urmă cei doi se dau pe brazdă dar tare mi-ar plăcea să-i văd în perioada adolescenței.

Temă: Bucurați-vă de un cataif.

Autor: GICA IUTEȘ (pseudonim al Elenei-Georgeta Drăgoi, 17 septembrie 1925, Tutova, jud. Bârlad – 2018)

Copertă și ilustrații: STELA CREȚU

Editura: Ion Creangă

Lector: IOANA RICUS

Tehnoredactor: FLORICA WEIDLE

Dat la cules: 24.VI.1977. Bun de tipar: 30.XI.1977. Apărut: 1977

Comanda nr. 1493. Tiraj: 60000. Broșate: 54000 + Legate 6000.

Coli de tipar 7

 

Drago Uriașul

 

                Cartea aceasta e precum Ercuș Alexandra. A stat cuminte, și-a văzut de treabă și asta până într-o zi, când tovarășa ne-a pus de serviciu pe școală. Nu eram noi printre favoriți, dar prin cine ce știe joc al întâmplării, Cosmin și Andreea nu erau disponibili. Și, iată-ne față în față, la intrarea profesorilor unde ni s-a făcut instructajul pentru acea zi specială, urma să vină o inspecție neanunțată. Nu aveam voie să clipim, să plecăm și că morți-copți acolo trebuie să ne găsească inspecția. Bucuria din primele momente a început să piardă din strălucire pe măsură ce timpul trecea aiurea. Ne-am plictisit până în momentul în care am început să ne strâmbăm unul la altul. Eu știam că pot să mă strâmb, dar nu știam că și Alexandra poate.

                Sigur, nimic surprinzător! Cartea aceasta mi-a amintit, de fapt nu mi-a amintit direct de Alexandra ci pur și simplu m-am trezit gândindu-mă la ea. La fel ca și Alexandra a stat cuminte, în bibliotecă, nu în bancă, până când întâmplarea a hotărât să ne pună față în față. Este o oglindă-album a unor timpuri trecute, a unor nevoi care sunt prezente și astăzi, diferă doar mijloacele prin care le poți da satisfacție. Emoția este însă aceeași, bucuria, tristețea, sentimentul de nedreptate trezesc în continuare reacții. Și da, m-am strâmbat la ea și da, s-a strâmbat la mine. Și da, am închis cartea și da, cartea s-a închis. Și da, am deschis cartea și da, ne-am împrietenit...eh, o altă poveste pentru o altădată.

                Întâmplările sunt multe, iar cartea pare să fie o colecție de povestiri pe care le-am găsit, dându-mă un pic pe net, dispersate în mai multe volume. Mă gândesc că ar putea fi vorba de o selecție făcută pentru editura noastră de către cineva anume.

                Universul este mai degrabă rural sau sălbatic și doar într-o singură povestire acțiunea se petrece la oraș. Aci, Feciorel, pleacă de acasă și îl „conturbă pe sergentul de circulație” și provoacă un tărăboi și o alergătură de nu s-a mai văzut. Îmi place povestea aceasta căci pe lângă morala că atunci când pleci de acasă să ții minte numărul și strada, îi învață pe cititori că un subiect poate fi descris folosind un torent de cuvinte. Este o stratagemă pe care autorul o folosește pentru a da un ritm sprințar acestei istorii și îi merge din plin. Pe alocuri își permite și glume ca cea cu tinichigiul care avea parașută și cade în fața unei bătrâne mioape și aceasta îi sărută mâna căci na, superstițioasă fiind, crede că a văzut un înger... „ah, cum îi mai miroase mînuța sfîntă a porumbei și tinichea veche!”

                Mai e o poveste – Prăvălia – în care tristețea fără margini a copilăriei este trăită de doi frați care în joaca lor își imaginează o prăvălie în care vor vinde „prune mâncate de viermi, bucățele de porțelan, o cutie de chibrite goală, bețe strălicitoare adunate dintr-un șanț cu apă secată” Joaca este curmată brusc, bucuria este înlocuită de spaimă atunci când marea deschidere este în fapt, o demolare în toată regula. Piciorul tatălui dărâmă toată șandramaua abia încropită și îi întreabă cu asprime pe cei doi copii, că de ce nu au dat de mâncare la porci?!

                Povești mai sunt, cu motani care pleacă în haiducie căci li se cere firescul și anume, să prindă șoareci, or ei aveau chef de leneveală. Cu mari căței matematicieni ale căror raționamente dau pe spate orice sobol modest. Uite un exemplu, vorbind despre fratele său, Gălbior, cățelul de pază al viei, spune că „acesta este de două ori atât de lung cât sunt eu pe jumătate.” El este un câine care se scoală tare devreme, exact la ora cinci și o sută douăzeci de minute. Sigur, în aceste povestiri se mizează pe procesul de identificare pe care cititorul îl poate avea cu personajul principal, urmând ca la un moment dat să se producă un declic, un insight, care să permită distanțarea și posibilitatea de a acționa diferit ca urmare a noii perspective recent dobândite.

                Aceste povești, nu sunt povești de dragul poveștii. Ele încearcă să ne transmită norme de comportament și atitudine în fața unor evenimente. Cât de bine le reușește acest lucru nu ține de povestea în sine, cât de istoria personală a fiecăruia, de capacitatea de memorare și aducere aminte a unor episoade asemănătoare, de capacitatea gândirii de a stabili asemănările și deosebirile semnificative. Cred că Branko Ćopić îți dă, dar nu îți bagă și în traistă.

                Temă: Identificați în memorie cinci colegi din gimnaziu și unul de care nu vă aduceți aminte.

 

Autor: Branko Ćopić (1 ianuarie 1915 Hašani, Bosnia – 26 martie 1984 Belgrad, Serbia)

Copertă și ilustrații: Molea – Suciu Octavia

Traducere: George Bulic

Editura: Tineretului

Redactor: GHEORGHE VASILE

Tehnoredactor: CONSTANȚA VULCĂNESCU

Dat la cules 26.09.1968. Bun de tipar 28.12.1968. Apărut 1969.

Comanda nr. 7898. Tiraj 16140. Hârtie Tipar înalt A de 80g/m².

610 x 860/16. Coli editoriale 6,64. Coli tipar 10, A. 22290.

C.Z. pentru bibliotecile mici 8R – 31

 

               

 

Camionul lui Iliuț

 

                La șase ani și jumătate să ai un camion de lemn care să mergă singur la vale și să sperie rațele și găinile, care se adună să scurme la poalele moviliței, nu-i puțin lucru! Asta până vine Marica, o fetiță invidioasă dar care se pricepe la băgat bățul prin gard și spune că și un bolovan, la vale, merge singur. La vale nu-i mare lucru să mergi singur, tare ar fi să poată merge singur în linie dreaptă, așa cum va merge camionul pe care îl va primi ea de la tatăl ei.

                Ce să mai, o fâță de fată care se pricepe să strice bucuria unui băiețel și unde ma
i pui că nici nu mai apare în povestire, nici ea, nici camionul ei.

                Și iată-l pe Iliuț, eroul nostru, pus în situația de a nu se mai putea bucura de un joc simplu. El începe să îl chestioneze pe bunicul său, cel mai vestit rotar din sat, dacă nu cumva poate să îi facă camionului un motor, motoraș, micuț, micuț. Căci așa cum s-a priceput să meșterească camionul acesta din lemn, sigur! dacă vrea el, poate să-i facă și un motor.

                Încearcă bunicul să îl înduplece pe nepoțel și începe a-i povesti despre faptul că el nu mai este meșter rotar căci dezvoltarea și tehnologia a ajuns și la sate. Acum, camioanele, tractoarele sunt cele care înlocuiesc căruțele. De acestea din urmă nu mai este nevoie și de-o mai fi nevoie sunt suficiente cele care sunt acum.

                Totuși, bunicul este cel care face ca supărarea lui Iliuț să treacă mai repede căci îi spune că va merge la Brașov să-și vadă părinții, care sunt duși la un curs de specializare zootehnică, și poate acolo, la Brașov, unchiul Ianoș care lucrează la fabrica de camioane îl va ajuta să înțeleagă cum se fabrică un camion.

                Toate-s bune ș-aranjate doar că în ziua plecării, șoferul care trebuia să îl ia pe Iliuț este deturnat și nu mai poate merge la Brașov, el trebuie să se ducă la Codlea să ia de acolo flori căci o delagație a oamenilor muncii din alte țări vine tocmai la ei să „vadă cum muncim noi, ce roade scoatem de pe ogor, cum trăim.”

                Această delegație a oamenilor muncii era ceva des întâlnit în aceea perioadă, îmi aduc aminte că am citit într-o carte[1] o poveste amuzantă despre cum s-au pregătit oamenii dintr-o gospodărie colectivă de prin zona Bacăului pentru o vizită de-a Tovarășului. Acesta trebuia să vadă vacile care dădeau foarte mult lapte căci cifrele din rapoarte nu mint, doar că vacile care existau în realitate erau slabe, uscate și ca vai de mama lor. S-a luat atunci decizia să se aducă din județul vecin, niște vaci frumoase și grase care să lase impresia dorită. Totul merge strună, doar că de câteva zile vacile aduse încep să se tragă la față și să slăbească nemaipomenit. Sunt chemați veterinarii pentru a stabili diagnosticul cât mai grabnic căci momentul vizitei se apropie. S-a aflat, vacile nu beau apă! De dat apă li se dă, de băut nu vor. Și cum să obligi o vacă să bea apă? S-au încercat toate variantele, inclusiv cea cu deochiul deși împotriva superstițiilor, doftoroaielor și vracilor s-a dus ceva luptă. Până la urmă realitatea s-a aflat, vacile erau din județul Harghita și erau obișnuite să bea apă minerală.

                Nu știm ce s-a mai întâmplat cu nicio delagație, cert este că Iliuț ajunge la Brașov, unde își face intrarea în scenă adevăratul personaj al acestei cărți – fabrica de camioane. Trama acestei povestiri este prezentarea micului cititor a acestei fabrici cu tot ceea ce are ea: freze, raboteze, strunguri, șarje de oțel topit, bare lungi și grele de metal cărate de poduri rulante, roate, rotițe, axuri și cuțite, oameni ai muncii – bărbați și femei – care lucrează cu fețe serioase, cu atenție, cu mare meșteșug.

                Într-un final, Iliuț, copil de șase ani și jumătate ajunge să înțeleagă neputința bunicului de a-i face pe loc un motor, motoraș, motorel pentru un camion de lemn. Dar gândul acesta îl ține pentru el căci întrebat de unchiul Ianoș preferă să nu zică nimic despre dorința lui de a avea un camion de lemn care să mergă singur în linie dreaptă. Sigur, povestea se termină cu o nouă dorință a lui Iliuț, aceea ca atunci când va fi mare să vină și să lucreze și el în această fabrică și poate că va reuși să facă el, un motor mic, micuț pentru un copil de șase ani și jumătate.

 

 

Temă: Descoperiți despre ce camion este vorba în ilustrațiile de mai jos.

  

Autor: GEORGE NESTOR (18 mai 1921, Stănișești, jud. Bacău – 24 octombrie 2003)

Copertă și ilustrații: DUMITRU IONESCU

Editura: Tineretului

 

Dat la cules 11.08.1962. Bun de tipar 28.11.1962.

Apărut 1962. Comanda nr. 5845. Tiraj 23140. Hâtrie

offset A de 125g/m² 700x1000/16. Coli editoriale 2.

Coli de tipar 2. A. 0279. C. Z. Pentru bibliotecile

mici 8 (R)

 

---

[1] Zoltán Rostás, Antonio Momoc, Bișnițari, descurcăreți, supraviețuitori, ed. Curtea Veche, 2013

Vacanță cu lebădă

 

            Voiam de mult timp să citesc cartea aceasta, mă așteptam să dau peste o poveste în genul celei scrise de Costache Anton, Seri Albastre. Nu a fost să fie așa, deși cred că Titel Constantinescu ar fi putut scrie o astfel de poveste. Recunosc, am un parti pris pentru acest autor, îmi place foarte mult felul în care se joacă cu nostalgia pe care o simte adultul atunci când se gândește la copilărie. Este o copilărie pe care puțini copii ai zilelor noastre o mai pot avea, nu de alta dar, condițiile de viață sau schimbat. Sigur, nevoile au rămas aceleași și să ne oprim doar la cea de dulciuri. Ieri, o felie de pâine udată cu apă și dată cu zahăr era ceva gustos. Astăzi, toate dulciurile sunt posibile. Dar știți ceva, îmi pare că diferența nu este dată de existența acestei game variate sau nu de produse, care pot satisface nevoia ci de faptul că pe vremuri aproape toți oamenii – N.B. de pe aici – aveau cam aceleași posibilități de satisfacere a nevoii. Mă rog, să încetez în a mai descoperi eu apa caldă și să mă întorc la poveste.

            Povestea aceasta nu este pentru copii. Sigur, copii o pot citi, dar trebuie un tip special de interes în a o urmări și a o duce până la capăt. Să ne înțelegem, vorbim de copilul de acum, care vrea totul instantaneu, care nu are răbdare să se lupte cu o poveste care seamănă cu un joc de tangram. Autorul oferă planuri și suprafețe și doar pe alocuri adâncimi mici pe care cititorul trebuie să le urmărească și să le asambleze pentru a forma o imagine.

            Mi se pare că această carte are două părți deși ea nu este structurată astfel. În prima parte scrie acel Titel Constantinescu care mie îmi place, iar în cea de a doua este un Titel Constantinescu nou, căruia îi place să construiască comparații în care un element este apa care pătrunde în turbină.

            Povestea este una de viață, iar astăzi când viața ne asaltează cu poveștile ei din toate direcțiile, nu ne mai poate stârni interesul. Cel mult, putem vorbi de o curiozitate în ceea ce privește modul de rezolvare a problemelor, dar constatăm că lucrurile nu s-au schimbat nici aici. Pe scurt, o fetiță – Aurica – de doisprezece ani este crescută de bunicii din partea mamei, care încearcă să își facă singură un rost la oraș, după divorț. În vacanța de vară, Aurica vine să locuiască cu mama la oraș. Aici timpul curge altfel și evenimentele se împart mai degrabă între uzină și casă, totuși natura este prezentă, fie sălbatică - zăvoiul, fie domesticită - parcul cu lebădă. Tudor, noul drăguț al mamei este protagonistul unui eveniment tragic, în urma căruia ajunge să stea câțiva ani în închisoare. El se va elibera tocmai când Aurica ajunge să se acomodeze cu noua locuință de la oraș. Tudor este un fel de autor moral, să nu-i zicem țap ispășitor, al acestui eveniment tragic în care fiul lui nea Mota, moare strivit între dinții unei mașinării cu curea. Revenirea în fabrică a lui Tudor, întălnirea dintre el și nea Mota, mereu amânată are loc până la urmă în zăvoi, în natura sălbatică, unde instinctele și dorințele nu mai pot fi modelate de uzanțe sociale.

            În cartea aceasta, pot fi descoperite urme de curaj, frici și... alte spaime căci acesta este interesul de care vorbeam mai sus. Se pot descoperi mici fragmente din viața de atunci, concret ele nu te ajută cu nimic căci ce folos îți poate aduce faptul ca în parc, copiii se jucau cu o minge umplută cu rumeguș și legată cu elastic. Singurul lucru pe care îl pot face aceste mici fragmente este să îți dea o anumită stare. Ce vei face mai departe...?

            Joi 13 iunie, 1985... În sfârșit, a apărut și cartea mea Vacanță cu lebădă. M-a chemat Herta să-mi dea câteva exemplare din primul stoc. În librarii iese săpătmâna viitoare. Arată destul de frumos, coperta e de Done Stan. Gât lung de lebădă, suprapus peste umbra unei trăsuri din alte vremuri. Hârtia însă e oribilă, ca de împachetat! Economii și iar economii! Dar... dar...lebăda s-a eliberat din cercul ei. Zboară!

            Marți 27 octombrie, 1987...Păcat că din cerințe „editoriale”, a trebuit să răstorn peste splendori și raiuri, hârdăul cu dulcegării și minciuni, chiar dacă de ochii redacției, dar oricum minciuni, ale epocii pe care o trăim. Sunt în carte, cred, și mici minuni care n-aș vrea să rămână pierdute[1]

            Gândul de mai sus face referire la o carte pe care nu am reușit să o găsesc pe nicăieri, dar cred că îl putem extinde și să îl folosim ca filtru pentru unele texte care au apărut în acele timpuri, iar cel despre care am scris câte ceva nu face excepție.

           

 

Temă: Atingeți o frunză și mâncați un covrig de Buzău.

 

Autor: TITEL CONSTANTINESCU (17 februarie 1927, Râmnicu-Sărat – 14 mai 1999, București)

Copertă: DONE STAN

Editură: Albatros

 

Lector: HERTA SPUHN

Tehnoredactor: GABRIELA ILIOPOLOS

Bun de tipar: 3. V. 1985. Apărut: 1985

Comanda nr. 2194. Coli de tipar 11.

 

 

 

 

 

 

---

[1] Titel Constantinescu, Frica și...alte spaime. Jurnal (1978-1989), editura Victor Frunză, București, 1996

Abecedar 1965 - 1967

 

            O perioadă de trei ani în care nu apar modificări spectaculoase decât pe alocuri. Procesul colectivizării este deja încheiat de trei ani, dar tot mai trebuie nuanțată ideea. Se trag tușe de finețe în ceea ce privește acest aspect al colectivizării, dar ceea ce era de spus, a fost spus până acum. De acum încolo este rândul orașului să câștige teren. Aspecte urbane încep să fie vizibile din ce în ce mai mult, mai ales la nivelul ilustrațiilor.

            Un fapt – ce poate fi văzut ca un experiment pedagogic, în realitate poate chiar asta este – îl observăm atunci când vorbim de abecedarul anului 1966. Acest abecedar are parte de două ediții. La nivelul textelor și ilustrațiilor cele două ediții sunt în mare proporție identice. Diferența o face modelul caligrafic al paginii. Se propune copiilor un alt fel de a scrie literele. Să fim preciși, pentru modelul caligrafic clasic sunt tipărite 335000 + 102 ex. leg ½, pe când, pentru modelul caligrafic nou sunt tipărite 3000 + 102 ex. leg ½. De aceea zic că am putea vorbi de un experiment pedagogic. Din păcate m-am trezit târziu pentru a urmări și acest aspect al caligrafiei, dar câteva repere pot fi precizate.

Prima zi de școală

            În mod evident orașul a luat locul școlii de la sat. Parcă se poate vedea un oarecare individualism, la sat, majoritatea copiilor sunt laolaltă, pe când la oraș, legăturile pare a nu mai fi așa de strânse. Nu cred că tovarășa învățătoare îi primește pe fiecare în parte. Ținând cont de acest fapt, ne putem întreba care este statutul copiilor din ilustrație. Oare în ilustrație să nu fie învățătoarea, nu prea cred, deoarece aceasta seamănă cu tovarășa care ține lecția la clasă.

Vizita la doctor

            Aici se poate observa cel mai bine schimbarea uniformei.

Au! Au!

            Pe lângă modificarea drastică a locului unde se petrece acțiunea, observăm apariția robinetului. Îmi imaginez că acest element, pentru acea vreme, este un progres. Îmi aduc aminte că cineva, povestea la un moment dat că diferența majoră între sat și oraș o reprezintă accesul la apă și mai precis, felul în care apa ajunge în casă – doar dai drumul la robinet!

Ooo...u, ce schimbare!

            Lecția pentru litera O se mută și ea la oraș. Să observăm ce înseamnă o bucătărie modernă. Dacă până în 1964 mama are o gâscă, din 1965 ea are o ceașcă. Îmi place ideea de a pune gâsca să facă ou. Vă întreb, de ce nu a fost desenată o găină căci aceasta este mai degrabă asociată cu ouăle, nu?

Circulația pe drumurile publice

            Dacă în ilustrațiile precedente era vorba tot de oraș, de data aceasta avem un oraș luminos, un oraș cu trecere de pietoni marcată. Putem vorbi de un oraș care s-a cizelat între timp. De observat uniforma băiatului. În chestiunea aceasta a uniformelor, plec de la premisa că ele reflectă realitatea și nu sunt doar o creație a ilustratorului.

 

Păuni în aer liber

            E, aici, chiar mi se pare că s-a dat dezlegare la fantezie. În care oraș se pot vedea păuni în libertate? Până în 1965 lecția asociată literei P era cu nenea Pavel care cară lemne din pădure. Cu el este Marin care are o pușcă pe umăr și pac! pac! și lupul cade. Interesant de urmărit avatarurile acestui păun căci va suferi ceva modificări. Pe pagina alăturată lecția continuă, până în 1964 în mediul rural, din 1965 în casa unui muzician.

            Text '63 „Noi avem o găină. Ea are nouă pui. Ana vine cu Păuna. Ele aduc mălai cu apă.  [-]Pui, pui, pui! Ei vin repede. Păuna ia un pui. Piu! Piu! Piu!”

            Text '65 „Pavel are un pian. Pianul e mare. Vine Mirel cu Paula. Ei văd pianul. [-] O, un pian mare! [-] Paula, ai pian? [-] Nu, eu am o vioară nouă. Mirel are un acordeon. ”

Suru

            Am vorbit aici despre calul Suru. Iată, din 1965 textul și ilustrația se modifică.

Bunicul

            Din 1948 bunicul sparge lemne, în 1965 a obosit, îl găsim pe o bancă într-un celebru parc. Provocare, numiți parcul și clădirea din planul îndepărtat.

La școală

            Un nou outfit pentru băieți, din 1967.

La seceriș

            La nivelul textului apar mici nuanțări. Până în 1964, secerișul a început la gospodăria agricolă colectivă, din 1965, începe la cooperativa agricolă de producție. Dacă până în 1964 secerătorile seceră mereu, din 1966 seceră mereu combinele. Saltul tehnologic este prezent și la nivelul ilustrațiilor. Și o ultimă modificare, pionierii și școlarii adună spice până în 1965, din 1966, doar cooperatorii adună roade bogate, pionierii și școlarii au dispărut.

30 Decembrie

            Vorbeam la începutul acestei postări despre caligrafia literelor. Mai jos câteva repere folosind modelul caligrafic al paginii de la lecția 30 decembrie. Caligrafia literelor se va modifica în 1970 și apoi în 1987.

Spațiul locativ

            O familie numeroasă care mă face să mă întreb în ce fel de casă locuiesc.

Mătușa Anghelina

            Baba Anghelina în plină iarnă fie că transportă cu ajutorul copiilor un sac cu mălai sau un coș gol, ajunge la destinație în 1964. Din 1965 această lecție este înlocuită cu o ghicitoare.

 

În tramvai

            Aspecte din transportul public urban. Această lecție conține sâmburele unei lecții viitoare. În fapt, de la un anumit moment dat încolo, lecțiile vor fi construite ca un fel de pildă, ca o normă de comportament. Ele vor încerca să arate elevilor care sunt atitudinile și comportamentele dezirabile acasă, pe stradă, la școală. Ele se vor constitui în adevărate exemple de urmat căci na! suntem la școală și învățăm nu doar citit și scris ci și spirit civic.

            Text '63 „Elevii din clasa noastră se duc la ex-po-zi-ți-e. Învățătoarea Elena Alexe e cu ei. Vine tramvaiul. Ei se grăbesc la urcare. [-] Taxa, copii! spune taxatorul. Luați bilete! Elevii iau bilete. Fiecare caută să ocupe un loc. Ce plăcut e să privești pe geam! Tramvaiul se oprește din nou. Se urcă o bătrânică. Alexandru o ajută. Xenia se scoală și îi dă locul: [-] Stați, vă rog. Eu pot să stau și în picioare. ”