Lungul drum către Santa Cruz

            E luni, afară plouă, ai treisprezece ani şi trebuie să pleci la şcoală. La prima vedere s-ar părea că este mai bine să stai acasă, dar nu-i aşa! Aici nimeni nu te înţelege, nimeni nu mai aude ceea ce spui, eşti de acum deja băiat mare care trebuie să aibă responsabilitatea faptelor sale. Trebuie să ajungi la şcoală la timp, să-ţi faci lecţiile, să fii respectuos şi să o laşi pe sora ta cea mică în pace, să nu-i mai sâcâi pe părinţii tăi pentru tot feluri de nimicuri…a! şi vezi de mănâncă tot, nu irosi mâncarea.

            Dificilă situaţie, şi Hermann, eroul acestei povestiri, este fix în mijlocul ei. Aşa cum se întâmplă în viaţă, în astfel de momente sunt posibile două acţiuni, fie o apatie totală (asta dacă putem socoti apatia o acţiune), fie intrarea în funcţiune a pilotului automat, care ne permite să ne derulăm activităţile zilnice în virtutea deprinderilor dobândite. Hermann alege pilotul automat, trântind totuşi o t-uşă personală la ieşirea din apartament.

            Ce bun este pilotul acesta automat! Îl punem în funcţiune şi ne vedem de ale noastre, sigur! mai aruncăm din când în când câte un ochi să vedem pe unde suntem, poate trebuie să rulăm şi alte programe, nu-l putem lăsa pe el la manşă, aşa într-o manieră necondiţionată.

            Pilotul lui Hermann este setat să urmeze drumul către şcoală aşadar, paşii urmează drumul ştiut, dar gândurile lui Hermann sunt cu totul într-altă parte. Sentimentul acesta de a fi un nimeni, de a nu reprezenta decât suportul unui trebuie spus cu orice ocazie, obsesiv, îl face pe Hermann să-şi dorească să le arate el adulţilor cine este cu adevărat, de ce este el în stare. Şi ce poate să facă un băieţel de treisprezece ani? Păi, să-şi imagineze, să-şi ducă bătăliile pe plan mental, în virtualitatea sa proprie, acolo unde administratorul de sistem este chiar el. Aici, plecând de la elemente reale (în astfel de bătălii, elementul real este foarte important deoarece el asigură validitatea faptelor imaginate) cum ar fi, o maşină de pompieri care trece în goană pe lângă el, un om-sandviş care face reclamă la un circ, un semafor şi o bătrânică care se încăpăţânează să pornească, toate acestea îi prilejuiesc lui Hermann derularea unor scenarii de erou. Or, conform poveştilor citite până la treisprezece ani, se ştie că eroii sunt răsplătiţi regeşte. Astfel, maşina de pompieri nu se îndreaptă spre un incendiu oarecare, ci spre incendiul care a cuprins clădirea şcolii, unde toţi adulţii sunt paralizaţi de frică şi numai spiritul civic al lui Hermann şi cunoştinţele lui în materie de coridoare şcolare salvează situaţia. Dar cum ar fi ca şarpele din reclama omului sandviş să fi scăpat de cuşca lui şi chiar acum să intre într-un apartament, unde o fetiţă mică este lăsată fără apărare, dar şi de data aceasta Hermann salvează situaţia. Iar bătrâna nu este altceva decât o contesă deghizată care testează bunătatea şi cinstea trecătorilor (se poate citit despre astfel de făpturi în diverse poveşti), iar Hermann trece cu brio acest test şi devine unicul moştenitor al unei averi colosale. Acum, toată lumea i se adresează cu alteţă, chiar şi părinţii, care se vor căi amarnic, dar Hermann îi va ierta căci este mărinimos şi-i va lăsa să locuiască la castel, e! nu chiar în cele mai bune camere ci în camera portarului şi chiar! ce atâta mărinimie când ei o au pe Carla, odorul lor şi sora mai mică a lui Hermann, să doarmă aşa cum şi-au aşternut, ce! în camera portarului nu e cald.

            Şi sunt multe crâmpeie de realitatea care pot fi răstălmăcite… a! vi s-a întâmplat ca stând la semafor să vă spuneţi în gând că dacă se face verde până număraţi la douăzeci, atunci vă va merge bine… haide, douăzeci şi unu şi, uite număr şi mai încet de la nouăsprezece, şi mai e şi bătrâna asta, uff, fir-ar să fie! Astăzi toate îmi merg anapoda… da, poate mai prind un semafor şi echilibrez situaţia.

            La un moment dat Hermann se întâlneşte cu Einstein, un vagabond care are posibilitatea de a călători în timp după bunul plac. Este un episod care mie îmi place tare mult deoarece accentul se mută pe o altă lume de poveste… sigur, putem fi reci şi detaşaţi şi să spunem că Hermann cade într-o capcană clasică căci asemănător lui Pinocchio se încrede în mirajul multor bani câştigaţi cu uşurinţă. Nu este vorba aici de sădirea unui pom care să facă bani, la treisprezece ani nu poţi crede una ca asta, este vorba de o chestie ştiinţifică, de posibilitatea de a călători în timp şi imaginaţi-vă că aţi depus la bancă o sumă de bani acu’ 100 de ani, cam care ar fi dobânda în prezent, e?! Aşadar, Hermann se decide să-i dea toţi banii lui Einstein, urmând ca să-l aştepte aici, în casa asta dărăpănată, călare pe cufărul acesta vechi, pe care-l crezuse mai devreme ca fiind păstrătorul unei mari comori.

            Afară plouă şi va continua să poluă şi peste jumătatea de oră necesară lui Einstein pentru a se întoarce… ceva nu a mers cum trebuia în această călătorie, neprevăzutul a dat peste cap un plan garantat ca un împrumut la bancă, Hermann nu mai poate aştepta şi îi lasă prietenului să un mesaj

            Partea care îmi place la acest episod vine acum căci odată coborât la metrou, Hermann îl zăreşte pe Einstein escortat de doi poliţişti, mai bine spus târât deoarece nu se mai putea ţine pe picioarele lui şi la un moment dat privirile celor doi se intersectează. Acesta ar putea fi momentul în care realitatea dă năvală şi surpă castelul de iluzii, momentul în care îţi accepţi imensitatea mică… dar nu! Einstein amână acest moment pentru altădată căci bolboroseşte către poliţişti o întrebare „În ce secol suntem domnilor?” şi Hermann, eroul nostru are o revelaţie.

            Temă: Ce scenariu rulaţi în secret cu privire la ziua de mâine?

Autor: MICHAEL ENDE (12 noiembrie 1929, Garmisch-Partenkirchen, Germania – 28 august 1995, Germania)

Copertă şi ilustraţii: REGINA KEHN

Traducere: DRAGOŞ DINULESCU

Titlu original: Der lange Weg nach Santa Cruz (1992)

Editura: Allfa, 2003

ISBN 973-8407-31-1

Ceasul

           Această carte poate fi o bucurie pentru copiii cărora nu le dă ghes la citit aproape nimic. Este subţire, are multe ilustraţii şi pe deasupra este şi o poezie. Atunci când trebuie să-ţi mulţumeşti părinţii căpcăuni care te pun să citeşti întruna cartea aceasta se potriveşte la fix.

            Dacă ar fi să povestim ideea în mai multe cuvinte decât conţine cartea, atunci ar trebui să vorbim despre momentele zilei şi despre acţiunile specifice fiecărui moment în parte. Ar trebui să ne gândim la o motivaţie pentru această succesiune de activităţi, de ce nu ne jucăm înainte de a face treabă, de ce trebuie să ne spălăm după ce ne trezim, de ce trebuie să facem înviorarea, de ce trebuie să mâncăm, de ce trebuie să ne odihnim. Răspunsurile date pot fi din sfera fiziologicului sau din sfera lui aşa trebuie/aşa e bine. Nu insistăm asupra acestor chestiuni, ele pot fi găsite sub diferite forme în mediul înconjurător al copilului. Mult mai interesant mi s-ar părea o investigare a tuturor ceasurilor care apar în paginile acestei cărţi. Vă provoc să priviţi imaginea de mai jos şi să încercaţi să numiţi felurile ceasurilor, sunt aproape convins că fiecare poartă un nume şi a existat un moment în care puteai cumpăra un fel de ceas sau altul.

            Este cert, astăzi, ceasul nu mai este ce a fost odată. Câţi dintre noi au grijă să întoarcă ceasul ? Câţi mai dau cu perna în cucul din perete ? Câţi mai trag de contragreutăţile unei pendule ? Îmi vine să cred că expresia „ai potrivit ceasul să sune” a fost înlocuită cu „programează alarma”. E un timp pe care nu-l mai avem la îndemână, mă simt cam ca-n Muzeul Satului, atunci când stau în faţa unor obiecte şi mă întreb la ce le-or fi folosit oamenii pe vremuri.

            E, să lăsăm patetismele pe altădată căci această carte ascunde şi o enigmă, dar până acolo vreau să vă mai arăt o ilustraţie care mi se pare straşnică. Este momentul mesei, ia priviţi ce mănâncă fiecare, mi se pare delicioasă ideea de a servi fiecărui comesean felul de mâncare preferat. Mă întreb de ce-o fi copanul din care vulpea mănâncă aşa cu poftă ? Să sesizăm că nu a fost muşcat încă, ceea ce face posibilă forţarea unei interpretări şi anume îl dă la o parte şi cere altceva, dar o ştim noi pe cumătra vulpe, dovada chiar aici.

            Acum este momentul pentru un strop de mister deoarece această carte se află într-o situaţie pe care eu nu am mai întâlnit-o şi nici nu reuşesc să-i dau o explicaţie convenabilă. Să vă spun ce am descoperit.

            Cartea apare la noi cel mai devreme în anul 1982 (cartea nu are o casetă tehnică aşa cum ne-am fi aşteptat), presupunerea mea este că anul apariţiei este după 1982. Autorul, aşa cum este el indicat pe prima copertă, este  V. Suslov, în rusă asta ar veni В. Суслов. Am găsit pe net o poză a unei ediţii din 1983 apărută la Moscova. Nimic special până aici, numai că sărind din site în site am dat peste o ediţie din 1978 al cărei autor este Ге́нрих Вениами́нович Сапги́р. Nu înţeleg, aceeaşi carte cu doi autori ? Tind să cred că autorul real este acesta din urmă deoarece, anul acesta, a fost reeditată această carte, iar pe copertă apare numele lui. E, dacă nici asta nu este mister, atunci nu ştiu ce să zic !

Temă: Care vă sunt mijloacele preferate pentru a da timpul înapoi?

Autor (sau nu): В. Суслов

Copertă şi ilustraţii: Андрей Андреевич Брей

Titlu original: ЧАСЫ

Traducere: PASSIONARIA STOICESCU

Tipărit în U.R.S.S.

Cei doi teribili

       

    Am citit povestea celor doi teribili şi m-am trezit gândindu-mă la paronime. Iată cum este definit în DEX paronimul, cuvânt asemănător cu altul din punctul de vedere al formei, dar deosebit de acesta ca sens (şi ca origine). Personajele acestei poveşti sunt Miles şi Niles, două nume care pot fi considerate cu uşurinţă paronime. În spatele acestor nume sunt doi puşti, undeva pe la vreo treisprezece ani, care sunt dornici de recunoaştere din partea celorlalţi. Pentru a obţine această recunoaştere cei doi aleg drumuri cu sensuri diferite.

            Miles alege drumul popularităţii, el reuşeşte să devină cel mai mare farsor, îi merge buhul în urma farselor sale şi acum se mai vorbeşte despre farsa cu fantoma, despre farsa cu dintele din faţă lipsă sau de două pisici în loc de un câine. Păcat însă că acest renume nu-l urmează odată cu mutarea familiei lui în Valea Ionii, aici trebuie să ia totul de la capăt căci nimeni nu-i (re)cunoaşte talentele. La Academia de Ştiinţe  Exacte şi Socio-Umane din Valea Ionii, Miles este elevul cel nou şi atât.

            Niles este crescut în Valea Ionii şi este recunoscut cu uşurinţă de către toţi elevii Academiei, dar asta nu înseamnă că este popular, din contră, el este asistentul directorului, cel care vede tot şi raportează tot. Niles va deveni camaradul lui Miles la propunerea directorului căci nu-i aşa, orice elev nou are nevoie de cineva care să-i arate cum merg treburile, care să ştie să-l îndrume spre lucrurile considerate a fi bune.

            Miles şi Niles o pereche de paronime, unul dornic de aventură, de năzbâtii, de a şicana sistemul, iar celălalt calm, ordonat, de partea sistemului.

            Miles nu putea nimeri mai rău şi totuşi, viaţa îi mai rezervă o surpriză, Academia de Ştiinţe  Exacte şi Socio-Umane din Valea Ionii are propriul farsor şi încă unul de mare clasă, care joacă pe vaci cai mari. Prima zi de şcoală din noul an se vede periclitată de o parcare anapoda a maşinii directorului, cineva a reuşit să o ducă în capătul scărilor îngreunând astfel accesul elevilor în şcoală. Tradiţia trebuie respectată, şcoala nu poate fi închisă, se impune un sacrificiu. Acesta va fi făcut de tapiţeria cea nouă a maşinii directorului deoarece intrarea în şcoală se va face prin maşina directorului. Miles se vede obligat să recunoască măreţia acestei farse, dar cine e farsorul? Asta ar vrea să ştie şi directorul şi toată lumea? Suspect: puştiul cel nou.

            Miles nu este tipul că să se dea bătut aşa de uşor şi pune la cale o mega farsă care într-un final se răsuceşte într-aşa fel încât el este cel care rămâne cu buza umflată şi cu o găină de cauciuc pe care scrie:

            Întâlnirea dintre cei doi farsori se produce, păcat că în Valea Ionii este loc doar pentru un farsor, cel puţin aşa vede Miles lucrurile… şi se porneşte război, un război al farselor şi contrafarselor. Este ceva teribil de amuzant, sunt pagini care se citesc cu privire de tipograf, aşa dintr-odată deoarece vrei să ştii ce se întâmplă cât mai repede.

            Nu mai fac nicio dezvăluire, doar două chestiuni vreau să amintesc căci una dintre ele mi-a plăcut foarte mult, iar pe cealaltă nu am înţeles-o şi poate mă ajută cineva. Prima se referă la filosofia farselor şi la felul de a fi al farsorului, nu câştigi mai nimic dacă eşti un berbec, adică cineva care se laudă cu farsele făcute căci „un farsor adevărat nu face farse pentru faimă. Un farsor face farse de dragul farselor […] Cele mai bune farse îi lasă pe toţi cu semne de întrebare.” Farsorul nu trebuie să devină cunoscut căci atenţia celorlalţi va fi tot timpul îndreptată către el şi în felul acesta nu va avea libertate de mişcare, farsorul trebuie să fie invizibil. A, şi regula de bază „ţapul trebuie s-o merite”.

            Lucrul pe care nu l-am înţeles se referă la o inadvertenţă din text şi anume la plasarea zilei de 1 aprilie, când este luni, când pare să fie în cursul săptămânii. Nu insist, dar dacă citiţi poate discutăm pe text, nu-i o chestie dezastruoasă, e doar o nepotrivire, cel puţin eu aşa am perceput-o… te pomeneşti c-o fi vreo farsă şi eu am… J

Temă: Care se cea mai mare farsă pe care v-aţi administrat-o singur?

Aici site-ul oficial.

Autor: JORY JOHN şi MAC BARNETT

Copertă şi ilustraţii: KEVIN CORNELL

Traducere: LAVINIA BRANIŞTE

Titlu original: The Terrible Two

Editura: Arthur, Bucureşti 2015

ISBN 978-606-8620-30-5

Cireșe de mai (12)

                         Miroase a iarnă și eu am chef de cireșe, sper să nu fiu singur. Vă invit așadar la cules, astăzi vă propun un croitor vestit, acesta nu minte, nu ciopârțește și nu îi este dor... să intre bine asta în capul tuturor. M-am dus la el cu o bucată verde de postav și l-am rugat să-mi facă optzeci și ceva de bucățele mici, vi le prezint aici. Dar vi le arăt pe spate căci pe față sunt desenate trei personaje pe care vă invint să le descoperiți, cine reușește primul să recunoască toate cele trei personaje se poate apuca de criotorie, uite aici tiparul ;) Pătrățelele le voi întoarce conform listei de mai jos, nu pot să vă ofer informații exacte despre ritmul întoarcerilor, dar încerc să mă țin de una pe zi.

Albă-ca-Zăpada

            E ceva timp de când îmi dă târcoale un gând, l-am îmbrăcat în fel şi chip, l-am sucit pe toate părţile, l-am prezentat pe ici pe colo(ro) :P şi cătinel, cătinel a început să stea pe picioarele lui. La ce m-am gândit? Ei bine, am intenţia de a scrie despre prezenţa unor personaje celebre în cărţile româneşti. Ideea aceasta de a face istorie din destinul personajelor livreşti şi celebre pe deasupra nu este nouă, poate fi însă surprinzătoare maniera în care este realizată. Îndrăznesc să visez la antren şi voie bună, la distracţie şi amuzament, la a descoperi mici nestemate şi a stârni curiozităţi.

            Încep cu Albă-ca-Zăpada şi sigur vorbim de un personaj celebru deoarece de la apariţia ei în culegerea Fraţilor Grimm prin 1812 şi până astăzi, nu cred să fie vreun adult cititor sau copil, posesor de adult cititor, care să nu fi auzit de această copilă cu părul negru ca abanosul, pielea albă ca zăpada, iar de culoarea sângelui, ce era? obrajii?, buzele? Da, deja încep discuţiile!

            Înainte de a continua vă propun un chestionar, redactat cu respectarea tuturor rigorilor impuse pentru un asemenea instrument. Avem eşantion reprezentativ (eu şi fii-mea), avem analiză de item (realizată cu rigoare germană folosind metoda Beck's), avem validitate şi fidelitate la praguri nebănuite (mai bine nu întrebaţi).

            Interpretarea rezultatelor obţinute:

majoritatea răspunsurilor este de tipul A: Felicitări, eşti un adevărat păstrător al poveştilor, o comoară pentru culegătorii de folclor.

majoritatea răspunsurilor este de tipul B:  Se vede treaba că ai citit mai multe ediţii, ai văzut şi desenele animate, ai şi fantezie pe care nu o laşi să doarmă, fapt pentru care eşti deţinătorul unei variante noi a poveştii, care a rezultat din amestecul lucrurilor vechi. Copiii se vor bucura să-ţi pună memoria la încercare.

majoritatea răspunsurilor este de tipul C: Astăzi nu te urca la volan, ai de pus pe hârtie o variantă originală a poveştii.

            Nu voi urmări să prezint asemănările şi deosebirile întâlnite în ediţiile consultate, nu voi face o analiză a basmului din perspectiva semnificaţiilor care ar putea fi decelate şi corelarea lor cu un anumit context istoric sau altul, nu voi face o comparaţie între carte şi filmul de desene animate ci le voi face pe toate la un loc şi cum există riscul de a mă întinde prea mult, voi lua câte ceva din fiecare şi voi face un ghiveci.

            Din ce am constatat, deosebirile dintre ediţii ţin în primul rând de faptul dacă avem de a face cu o traducere sau o repovestire. În acest din urmă caz trebuie ţinut cont de filmul de desene animate realizat de Walt Disney în 1937 şi care a devenit un reper fundamental în memoria colectivă atunci când vorbim de Albă-ca-Zăpada.

            O primă deosebire este dovada pe care o cere maştera vânătorului, dacă iniţial ea avea nevoie de plămânii şi ficatul fetei, ulterior ea cere inima fetei. În varianta iniţială maştera, după ce primea dovada, o dădea bucătarului să o pregătească cu sare şi diferite mirodenii „şi atât de neagră era la suflet, că nu se dădu îndărăt să le mănânce”(12). Urmează o altă deosebire şi anume felul în care obţine vânătorul dovada, în variantele mai vechi, acesta înjunghie un pui de mistreţ, în cele mai noi el omoară un cerb. Tot legat de această scena mai apare o diferenţă şi anume în unele variante Albă-ca-Zăpada îl roagă pe vânător să o cruţe, pe când în alte variante, vânătorul o cruţă fără să fie rugat, o face din proprie iniţiativă. Ar fi interesant de determinat ce anume îl face pe vânător să ia o asemenea decizie. Răspunsul cred că ţine de frumuseţea fetei şi de faptul că îşi imaginează că poate scăpa nepedepsit. Oricum, povestea nu merge în direcţia aceasta, dar este o pistă demnă de urmărit dacă vedem în povestea Albei-ca-Zăpada, o poveste a vanităţii, aşa cum o face Sheldon Cashdan.

            Diferenţele care urmează pot fi sesizate doar dacă se compară varianta scrisă şi filmul de desene animate, de aceea nu voi insista asupra lor, le voi aminti doar în treacăt. Avem următoarele: în varianta scrisă, casa piticilor este ordonată şi sclipind de curăţenie, în varianta desenului animat, aici găsim dezordine şi o mare debandadă; drumul până la casa piticilor este făcut de Albă-ca-Zăpada pe cont propriu în varianta scrisă, pe când în desenul animat, ea este condusă de animalele pădurii; trezirea Albei-ca-Zăpada din racla de cleştar ca urmare a faptului că unul din slujitorii prinţului se împiedică de o buturugă sau aşa cum este ea imaginată de Walt Disney, în urma sărutului dat de prinţ; ar mai fi sfârşitul maşterei, dar despre aceasta vreau să detaliez un pic.

            Sfârşitul maşterei este ceva care mă intrigă. Las la o parte felul cum este el conceput în filmul de desene animate (vrăjitoarea cade de pe stâncă în timpul unei furtuni cu fulgere şi tunete) şi fac o comparaţie între varianta tradusă de Dan Faur şi cea menţionată de Sheldon Cashdan.

            Dan Faur foloseşte o ediţie din 1954 Die Kinder – und Hausmärchen în care, după ce a recunoscut-o pe Albă-ca-Zăpada, maştera, „înlemni de spaimă şi rămase ţeapănă ca o momâie […] împărăteasa se urâţea văzând cu ochii. Şi atât de pocită se făcu, că nici ea singură nu mai cuteza să se privească în oglindă. Îşi luă lumea în cap şi o ţinu tot într-o goană, până se pierdu în adâncul pădurii sălbatice…”(4,5,8,12,14) Sheldon Cashdan nu menţionează exact ediţia pe care o foloseşte, dar ne spune „mama vitregă se umplu de furie şi groază şi rămase locului. Însă pantofii de fier fuseseră deja puşi pe foc şi fuseră aduşi în cleşti şi aşezaţi dinaintea ei. Apoi i se porunci să încalţe pantofii înroşiţi şi forţată să danseze în ei până ce căzu moartă.”(18) Pe de altă parte, varianta aceasta cu pantofii înroşiţi este imortalizată şi într-un diafilm reeditat în 1984, la studioul cinematografic Animafilm (metodist: prof. Elisabeta Vescu; redactor: Mariana Geamănu; desene: Sorin Vasilescu; montaj: Anca Grigorescu). Oare ce ar putea motiva o asemenea schimbare?

            Dar suficientă vorbărie, zic să ne mai uităm şi la poze!

            Am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa!

Referinţe bibliografice

1. Poveşti alese, ed. Remus Cioflec, Bucureşti, traducere Dan Petraşincu. Statut: neconsultată.

2. Poveşti alese, Fraţii Grimm, ed. Tineretului, 1954, il. Helmut Arz. Statut: neconsultată.

3. Albă-ca-Zăpada, ed. Tineretului 1956, traducere J. Popper, il. N. Popescu. Statut: neconsultată.

4. Poveşti alese, Fraţii Grimm, ed. Tineretului, 1960 ediţia a III-a, traducere Dan Faur, vol. I, il. Ligia Macovei. Statut: consultată.

5. Poveşti, Fraţii Grimm, ed. Tineretului, 1965, traducere Dan Faur, il. Angi Petrescu-Tipărescu. Statut: consultată.

6. Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici, ed. Tineretului, 1966. Statut: consultată.

7. Albă ca Zăpada, ed. Tineretului, 1967, il. Iacob Desideriu. Statut: consultată.

8. Comoara cu poveşti, ed. Tineretului, 1968, il. Felicia Avram şi Livia Rusz. Statut: consultată.

9. Albă-ca-Zăpada, teatru pentru copii cu scene, decoruri şi personaje de Val Munteanu, ed. Ceres, Bucureşti 1971. Statut: neconsultată.

10. Albă-ca-Zăpada, ed. Ion Creangă, Bucureşti 1973, il. Iacob Desideriu. Statut: neconsultată.

11. ABC-ul poveştilor, ed. Junimea, Iaşi 1978, repovestire Alexandru Mitru, il. Gabriela Buhoiu şi Mihai Gheorghe, 1 mapă = 30 volume, vol. 1 Statut: consultată.

12. Poveşti, Fraţii Grimm, ed. Ion Creangă, Bucureşti 1978, traducere Dan Faur, il. Livia Rusz, colecţia BPTC nr.62. Statut: consultată.

13. Albă-ca Zăpada, Fraţii Grimm, ed. Ion Creangă, Bucureşti 1982, traducere Dan Faur, il. Iacob Desideriu. Statut: neconsultată

14. Poveşti, Fraţii Grimm, ed. Ion Creangă, Bucureşti 1982, traducere Dan Faur, il. cop. Vasile Olac, colecţia Biblioteca Şcolarului nr. 118. Ediţie ulterioară în 1985. Statut: consultată.

15. Basmele zăpezii (mică antologie), ed. Europartner, 1991?, il. Valentin Tănase. Statut: consultată.

16. Poveşti cu zâne, ed. Girasol, Bucureşti, 2008, il. Carmen Guerra. Statut: consultată.

17. Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici, ed. Adevărul Holding în colaborare cu Egmont România, 2009, colecţia Disney Clasic, vol. 10. Statut: consultată.

18. Vrăjitoarea trebuie să moară, Sheldon Cashdan, ed. Trei, Bucureşti 2009, traducere Alice Popescu.

set de 8 titluri

            E ceva vreme de când mă dau în vânt după cărţile acestea pentru copii. Sunt câteva întâmplări de povestit, dar mai mult decât atât, cu timpul, pe canavaua acestor întâmplări, a început să se brodeze o teorie. Ei bine, despre această teorie aş vrea să vă zic câte ceva. Dar mai înainte de toate ţin să atrag atenţia asupra faptului că această teorie, nu e o teorie în adevăratul sens al cuvântului, e mai mult un soi de poveste, care îşi are din plin naivităţile ei, care nu-şi are nicio fundamentare ştiinţifică deşi pleacă de la nişte întâmplări reale, care una peste alta e mai mult o joacă. Vă invit aşadar să citiţi povestea Bibliotecarului Universal.

            Mulţi ar spune că povestea a început odată cu Johannes Gensfleisch zur Laden zum Gutenberg, dar nu-i adevărat, povestea a început mult mai târziu, cam pe vremea când a apărut primul colecţionar de cărţi. Şi nici acest moment nu-i sigur, dar este un element important al teoriei deoarece colecţionarii sunt cei care îşi doresc anumite lucruri pentru colecţia lor – în cazul de faţă cărţi – or aceste lucruri încep să se găsească din ce în ce mai greu altfel spus, cererea depăşeşte oferta. Ei bine, acesta este momentul în care intră în scenă Bibliotecarul Universal, el înregistrează fiecare dorinţă a colecţionarului de cărţi şi începe să facă demersurile necesare pentru a-i aduce cartea solicitată. Cert este că aceste demersuri pot dura şi ani de zile, de aceea este bine, ba mai mult, este indicat ca interesul colecţionarului să fie ţinut treaz, pentru că fiecare aducere aminte, fiecare răscolire funcţionează ca un reminder pentru Bibliotecarul Universal. În felul acesta el ştie că are de rezolvat o sarcină şi nu se lasă pe tânjeală, caută, scotoceşte, răsfoieşte, răscoleşte, face schimburi astfel încât la un moment dat colecţionarul îşi întâlneşte cartea dorită, el o poate achiziţiona chiar acum. Nimic mai simplu, scoate portofelul, achită suma cerută şi este fericit pentru o perioadă de timp. Acum intervine un mecanism subtil, ale cărui resorturi fine sunt perfect cunoscute de Bibliotecarul Universal, astfel încât acesta ştie, are siguranţa că această carte va ajunge la solicitantul potrivit.

            Se poate întâmpla ca mai mulţi colecţionari să îşi dorească aceeaşi carte, dar este evident că la nivelul la care vorbim nu pot exista două cereri înregistrate în acelaşi timp, aşadar colecţionarii care îşi doresc o aceeaşi carte se află pe o listă de aşteptare. Bibliotecarul Universal ştie exact cât îşi poate permite fiecare colecţionar astfel încât, în momentul în care o aceeaşi carte dorită de doi colecţionari este văzută în acelaşi timp de cei doi, prin acest mecanism al preţului, cartea ajunge exact la cel care trebuie.

            Şi uite aşa toată lumea este fericită şi la fel şi eu căci am reuşit să întregesc o serie de 8 titluri. Au fost câţiva ani în care din această serie am avut doar trei titluri, pe urmă am mai găsit patru şi m-am oprit aici, cel de-al optulea titlu nu l-am putut găsi nicăieri. L-am căutat pe unde m-am priceput şi eu, am scotocit, am răscolit, am scorbolit, nici măcar titlul nu îl ştiam. Şi uite aşa am ajuns pe lista Bibliotecarului Universal, care a făcut ce a ştiut el mai bine şi pot acum să vă arăt seria completă.

            Mulţumesc!

Autor: OCTAV PANCU-IAŞI (14 aprilie 1929 – 16/17 aprilie 1975)

Copertă şi ilustraţii: PUIU MANU

Editura: Ion Creangă

Fredi Voie-Bună şi căsuţa lui cea nouă

            O poveste care funcţionează impecabil şi la mai bine de 50 de ani de la apariţie… deh, chestie nemţească. Nu, nu este o simplă repetiţie a unei expresii îndeobşte cunoscută şi care apare atunci când se vorbeşte despre germani. Argumentul meu se află chiar la începutul textului, nu mai departe de al patrulea rând, unde putem citi următoarele „Îi îngheţaseră mugurii într-o noapte geroasă.”

            Este o explicaţie perfectă care reuşeşte să dea veridicitate întregii poveşti. Fără această explicaţie, povestea Augustei – o sperietoare de păsări – ar rămâne doar o poveste, dar aşa ea trece dincolo de acest prag şi face un pas hotărât înspre a deveni un fapt exemplar. Ce se întâmplă?

            Augusta constată într-o dimineaţă când „primăvara izbucnise pretutindeni” că cireşul pe care îl avea în grijă nu dă semne că ar înflori, era încremenit, parcă era îngheţat în timp…în timpul unei nopţi geroase. Ochii Augustei devin trişti, foarte trişti „nici o corolă nu se mai putea deschide, nici o cireaşă nu mai putea creşte.” Păsările nu vor mai avea motiv să-i facă vizite şi în realitate nici nu veneau la ea căci aşa cum spun graurii care se lăsară pe firele de telegraf „toate sperietoarele sunt primejdioase şi rele. Nu ne lasă la cireşe!” Augusta oftează, sigur, graurii au dreptate, dar vremurile se mai schimbă şi cum anul acesta cireşe nu sunt Augusta le strigă „Rămâneţi aici! Eu nu vă alung!”

            Numai singur Fredi Voie-Bună, un graur îndrăzneţ foc, rămase pe loc. Voia să cerceteze un pic, să se convingă că are de ce să-i fie frică. „Ţiriu, ţiriu! Dliuo, dliu, dliuo!” cânta graurul nostru şi „fracul lui frumos bătea în vedre şi purpuriu” şi pălăria mare a sperietorii care îi căzuse pe ochi se ridică puţintel când auzi aşa cântecel. Nu-i greu de anticipat că cei doi se vor împrieteni şi Fredi Voie-Bună îşi va aduce consoarta să locuiască în buzunarul de la şorţul Augustei… şi „Augusta era fericită şi pălăria îi flutura veselă în bătaia vântului.”

            Nu după mult timp şase ouă de culoarea cerului fură clocite şi păzite de cei doi grauri şi asta până într-o zi în care şase pui sparseră cojile ouălor şi îşi întindeau piuind cioculeţele în văzduh şi graurii cărau neobosiţi viermişori graşi…şi „Augusta se bucura împreună cu graurii.”

            Şi au trecut prin furtuni şi zile cu soare şi lumea din curte se minuna chiar de deasupra pompei de la cişmea. Cum se putea ca o sperietoare să-şi uite menirea şi să devină amică c-o pasăre care, ar fi trebuit să bată din aripe tare, când Augusta la ea se strâmba, s-o facă să-şi ia gândul şi zborul şi prin pom să nu-i calce piciorul. Şi uite că lucrurile se întâmplau, Augusta şi graurul echipă făceau!

            „Duduzaladela! E pisica Izabela!”… nu, nu e greu de ghicit care îi erau gândurile acestei pisici, care se apropia uşor de cuibul graurilor şi se lingea pe botic cu ochiul aţintit la un graur mic. Dar stai! ştie Augusta cum s-o sperie pe această musafiră nepoftită „sperietoarea strălucea de bucurie. Acum avea în sfârşit din nou prieteni, cărora le putea fi de folos.”

Temă: Descrieţi comportamentul Augustei dacă mugurii cireşului nu ar fi îngheţat.

Autor: ANNE GEELHAAR (5 aprilie 1914 – 12 aprilie 1998, Berlin)

Copertă şi ilustraţii: INGEBORG MEYER-REY

Traducere: NORA IUGA

Titlu original: Hans Fröhlich und das Vogelhaus (1961)

Editura: Ion Creangă (1981)

Lector: CARMEN PAŢAC

Tipărit în R.D.G.

Mica Vrăjitoare

            Ştiu, o să sune ciudat, dar aşa s-a întâmplat… am fost la vrăjitoare. Să nu credeţi că am avut vreo clipă intenţia de a face un astfel de drum, pur şi simplu întâlnirea s-a produs de la sine. Nu mă dezic de această întâmplare, vreau doar să prezint faptele aşa cum s-au petrecut, nu am ochi format critic, nu am ochi format ştiinţific, nu am ochi format tabloid, privirea mea este vie şi atunci când surprinde povestea încearcă să nu scape nimic.

            Eram pe la Obor, simţeam că mă topesc, privirea rătăcea printre cărţile lui nea Gică, anticarul de pe scările pasajului, nu căutam ceva anume, nu aşteptam pe nimeni, veneam de la serviciu. Mă simt atins pe mână şi tresar, în jurul meu destulă lume, dar nimeni atât de apropiat. Caut contactul şi privirea ajunge pe bordura înaltă a rondului de flori, unde o tânără de o sută douăzeci şi şapte de ani mă cheamă lângă ea. Nu, nu este nicio contradicţie, pentru vrăjitoare, vârsta de o sută douăzeci şi şapte de ani indică o persoană tânăra, aşa mi-a spus şi mi-a pus un zâmbet în colţul gurii care a rămas acolo tot timpul cât mi-a povestit ce i s-a întâmplat.

            Să vedeţi…era în apropiere de noaptea Valpurgiei şi îşi dorea să meargă pe muntele Blocksberg să se bucure de această noapte a vrăjitoarelor, să danseze şi să fie alături de celelalte surate ale ei, din păcate nu avea vârsta necesară pentru a fi primită la această petrecere. Corbul Abraxas, animalul ei de casă, a sfătuit-o să mai aştepte, să nu se ducă căci va fi prinsă şi va fi pedepsită. Am putea spune că Abraxas a corbit, dar nu-i adevărat, el doar a avut dreptate căci Mica Vrăjitoare va fi prinsă de către mătuşa Rumpumpel şi adusă în faţa consiliului vrăjitoresc unde îşi va primi pedeapsa pentru că a încălcat consemnul şi în ciuda vârstei nepotrivite a venit la această petrecere.

            Pedeapsa e cruntă, Mica Vrăjitoare va trebui să devină o bună vrăjitoare până la anul, dar celelalte vrăjitoare erau întărâtate, erau aţâţate, instigate de mătuşa Rumpumpel şi voiau o pedeapsă şi mai mare, cum ar fi: să o pună niţeluş la fript sau s-o bage până la gât într-o groapă cu nămol sau să-i zgârie faţa sau măcar o bătaie cu nuiele. Marea Vrăjitoare le-a ascultat şi a hotărât să suplimenteze pedeapsa luându-i micii vrăjitoare mătura şi lăsând-o să se ducă acasă pe jos.

            Dar cartea cu vrăji este groasă şi Mica Vrăjitoare abia ajunsese la pagina două sute treisprezece şi vraja nu este o treabă prea simplă. Noroc cu Abraxas că îi tălmăceşte sensul vorbelor bună vrăjitoare şi aşa începe o sumedenie de peripeţii prin care mica noastră vrăjitoare o ia pe calea cea bună.

            Şi iată că anul a trecut, Mica Vrăjitoare este din nou în faţa consiliului dar nu-şi face probleme căci ştie că a făcut totul bine. Totuşi, când aude că raportorul ei este mătuşa Rumpumpel se gândeşte o clipă că aceasta va îndruga cine ştie ce minciuni gogonate, dar se linişteşte când aude doar adevărul despre „cum a ajutat bătrânele să adune vreascuri şi cum l-a vindecat de răutate pe pădurar [am râs cu gura până la urechi când am auzit episodul acesta]; povestea fetiţei cu florile de hârtie, a căruţaşului, a omului cu maroane; povestea cu boul Korbinian, căruia i-a salvat viaţa; povestea cu omul de zăpadă; povestea cu hoţii de ouă; povestea şindrilarului, căruia i-a băgat minţile în cap.”

            Vă daţi seama că cele auzite şi confirmate de Mica Vrăjitoare ca fiind adevărate nu le-a încântat auzul vrăjitoarelor rele care s-au năpustit cu urlete sălbatice asupra sărmanei fiinţe şi i-au tras o mamă de bătaie, mamă ce bătaie, cu coada de mătură! Ba mai mult, au pedepsit-o din nou punând-o să adune de una singură lemne pentru focul ce urmau să-l aprindă în noaptea Valpurgiei.

            Dar povestea nu se termină aici deoarece Mica Vrăjitoare urzeşte un plan… un aeroplan vrăjitoresc capotează în creştetul capului meu, tresar… sunt în continuare pe bordura înaltă a rondului de flori dar lângă mine nu este nimeni. Închid cartea şi hotărăsc că o cumpăr cu 8 lei de la nea Gică, anticarul de pe scările pasajului Obor.

Răspuns: K.J., ştiu de ce Mica Vrăjitoare nu a reuşit să te ajute, vraja ta a fost făcută de un vrăjitor, nu de o vrăjitoare.

Autor: OTFRIED PREUSSLER (20 octombrie 1923, Reichenberg – 18 februarie 2013, Prien am Chiemsee)

Copertă şi ilustraţii: DONE STAN

Traducere: IORDAN CHIMET şi CHRISTA RICHTER

Titlu original: Die kleine Hexe (1957)

Editura: Ion Creangă

Lector: ECATERINA ŞIŞMANIAN

Tehnoredactor: AURICA IORDACHE

Dat la cules 1.VII.1981; Bun de tipar 4.XII.1981; Apărut

1981; Comanda nr. 1897; Coli de tipar: 8 ½.