Oraşul piticoţilor mincinoşi

            Se ştie, toată lumea minte! Surpriza vine în momentul în care aflăm că şi piticii mint, ba mai mult, aflăm că există un oraş al piticilor mincinoşi. Oare cum devine treaba asta? Există doar un oraş în care piticii mint, iar în restul ţării lor s-a înscăunat adevărul. Plus că dacă toată suflarea din oraş minte, cum ne putem da seama de minciună? Cine sau ce ne ajută să facem diferenţa între minciună şi adevăr?

            Nu, este clar! se impune să facem nişte precizări cu privire la minciună. Trebuie să spunem din capul locului că în această poveste fermecătoare nu avem de-a face cu minciuna al cărei motiv principal de existenţă este acela de a scăpa nepedepsit. Avea N. Nosov o povestioară – „Născocitorii” din care am învăţat să deosebim minciuna ordinară, de ceea ce în termeni largi am putea cuprinde cu expresia a turna gogoşi.

            Nu ştiu cât de bine cunoaşteţi lumea gogoşilor, dar vă asigur că aceasta este delicioasă, ia uitaţi-vă ce de lume pestriţă, avem urechiuşa babei, avem langoşi, avem înfuriate, avem berlineze, avem minciunele, am auzit că există chiar şi un rai al gogoşilor – Dunkin’ Donuts. Cică ar exista şi nişte gogoşi, care deşi nu se mănâncă, şi-au luat denumirea de gogoşi, aşa de tare le-a plăcut în această lume, să nu vă lăsaţi păcăliţi de faptul că sunt albe, ele nu sunt pudrate cu zahăr şi deşi au o textură mătăsoasă la atingere vă asigur că nu sunt comestibile, cred că rolul lor este mai degrabă în estetică… mă rog, ideea este să fiţi atenţi la ce fel de gogoşi întâlniţi şi să nu le luaţi de bune pe toate.

            Dacă vi s-a făcut poftă de gogoşi vă invit în oraşul piticoţilor mincinoşi. Staţi, nu daţi buzna, aveţi răbdare preţ de vreo câteva pagini, până când Zâna Minciunelelor reuşeşte să se elibereze din butoiul în care era cetluită de vreo 100 de ani. Ea a avut mare noroc cu cei patru pitici care veniseră să repare pivniţa palatului Prinţului-Înalt. Schelele ridicate de meşterul Zidărel şi ucenicii săi n-au fost bine asigurate şi s-au prăbuşit peste un butoi în aparenţă obişnuit…

            „ Ha…ha…ha…am scăpat! Am scăpat! După o sută de ani petrecuţi în butoiul acesta blestemat, sunt din nou liberă! Liberă! Ah! de când n-am mai făcut pe cineva să spună o minciună. O minciună frumoasă… care să-mi desfete urechile.”

            Da, aveţi dreptate! este Minciunica, care se va răzbuna cu vârf şi îndesat pentru cei o sută de ani petrecuţi între doagele unui butoi. Şi vă spun, chiar dacă doagele butoiului s-au făcut ţăndări, Minciunicii nu i-a sărit nicio doagă, e ageră şi sprintenă foc, ba mai mult, când simte pericol se poate face invizibilă… şi na! mai prinde-o dacă poţi.

            Ea pune la cale o mulţime de intrigi, unelteşte şi instigă, face planuri dibace, astfel încât oraşul întreg, în scurt timp, cade sub stăpânire ei. Bine, nu întreg oraşul căci mai sunt câţiva pitici cu capul pe umeri care îşi dau seama de grozăvie şi încearcă să-i dejoace planurile.

            Acum să fim cinstiţi şi să recunoaştem că renghiurile pe care Minciunica le ticluieşte sunt teribil de amuzante, uite, de exemplu, păţania lui Morcovel cu fantomele. Se lăuda el într-o zi la ceainărie (cred că era chiar ziua în care Prăştiuţă l-a provocat pe Maestrul Baghetuţă la duel şi totul pornise de la un ţânţar care s-a transformat în armăsar)  că el este prieten la cataramă cu fantomele din podul casei sale şi că în fiecare seară el stă şi ascultă poveştile care pe alţii i-ar înfiora de moarte. Noroc că Morcovel are nişte prieteni destoinici care-i vor scoate fantomele din cap.

            Dar Minciunica nu se opreşte doar la piticii de rând, ea are planuri mari, i-ar plăcea ca Prinţul-Înalt să-i cadă în mreje şi aproape că reuşeşte, noroc cu sfetnicul Spirtici şi cu bucătarul Ridiche, ei vor reuşi să o deconspire pe Plăsmurica fiica lui Gogonat-Împărat ca fiind Minciunica cu adevărat.

            Îmi place foarte mult felul cum este construită această poveste, nu există nici un moment în care acţiunea să treneze, nici nu-ţi dai seama când elementele unei morale sănătoase se adună şi-ţi pun în faţă întrebarea „Ce facem într-o astfel de situaţie?”. Îmi place foarte mult felul în care este imaginată soluţia, deşi iniţial pare un non-sens se dovedeşte a fi până la urmă pe potriva Minciunicii… şi haţ! mâţa este prinsă-n sac.

            Două informaţii: Prima, în 1999 această carte a fost reeditată de către editura Helicon şi a fost ilustrată de către Saszet Endre. A doua, în 1988 această carte a fost dramatizată de către Traian Pop Traian la Teatrul de Păpuşi din Timişoara – regia Magdalena Klein, scenografia Krisztina Ivănescu, muzica Ilie Stepan, şi a fost interzisă destul de repede de cenzura vremii.

Temă: Cum se numeşte cel care face gogoşi?

Autor: DUMITRU TOMA (8 noiembrie 1955, Curtici)

Copertă şi ilustraţii: CRINA IONESCU

Editură: Ion Creangă

Lector: IOANA RI[C]US

Tehnoredactor: CONSTANTIN GOSAV

Bun de tipar: 13.X.1983. Apărut 1983.

Coli de tipar 5,75

           

Puiul de veveriţă

            Ce viaţă grea trebuie să aibă un personaj dintr-o poveste clasică. Toată lumea îl ştie şi nimic nu poate să facă altfel, cum iese un pic  din tiparul poveştii se şi găsesc câte unii care să-l arate cu degetul. Îmi închipui că poate într-o zi, Scufiţa Roşie nu are chef să meargă singură la bunică-sa şi trimite pe altcineva, poate vreun curier, astăzi supermarketurile au livrare la domiciliu. Sau să ne gândim un pic la Motanul Încălţat şi la cât are el de alergat, poate vine omul după o noapte albă şi plină de mieunat la lună, în condiţiile astea oricât de încălţat ar fi el tot nu-i vine să se fâţâie de colo, colo şi să aranjeze lucrurile pentru un stăpân care e posibil să-i mai fi tras câte un şut.

            Plus că poate fi amuzant să vezi cum o poveste clasică se transformă şi capătă o altă turnură, este nostim să vezi cum personajele pe care le ştii prea bine fac altceva. Într-un fel sau altul este ca în viaţa reală, e ca atunci când te obişnuieşti cu cineva, cu felul lui de-a fi şi dintr-odată face una care te miră. Niciodată nu te-ai fi gândit la una ca asta şi totuşi s-a întâmplat. Persoanele sunt ca un fel de puzzle, imaginea lor în mintea noastră începe să capete sens pe măsură ce asamblăm piesele pe care ni le oferă. Uneori putem cu uşurinţă să unim aceste piese întregului, alteori le lăsăm pe margine, pentru mai târziu, acum nu ştim ce să facem cu ele.

            În cartea aceasta sunt cinci poveşti şi una dintre ele este „Trei iezi şi lupul”. Pe scurt avem o capră care pleacă să aducă de-ale gurii, trei iezi care rămân singuri acasă şi un cumătru lup care dă buzna în casa caprei. Ştim cu toţii cam la ce să ne aşteptăm din partea personajelor şi totuşi iezilor nu le tremură genunchii, nu se pierd cu firea şi încep să-l provoace pe lup la o serie de jocuri, zgândărindu-i cumva orgoliul şi dorinţa de a arăta că nu-i aşa de prost şi că el le este superior nu doar pe plan fizic. Ei, de acum încolo fiecare este pe cont propriu, au ieşit din tiparul poveştii şi te poţi aştepta la orice. Dar vedeţi, atunci când îţi este foame tare nu poţi gândi prea limpede, lupul nu ştie să răspundă la nişte ghicitori simple cum ar fi – ce pasăre cântă numele unei flori – şi merge din mai rău în mai rău căci el încearcă să se poarte cu mănuşi într-un moment în care i-ar prinde bine puţină sălbăticie. Na, aşa-i când ai orgolii prosteşti ! Într-un final povestea îşi găseşte vechea matcă şi cursul revine la normal, nu am avut parte de o răsturnare de situaţie spectaculoasă… mă rog, ceva răsturnare a fost, dar nu a fost de situaţie ci de o căldare cu apă fiartă. În poveşti pedepsele pot fi uneori destul de crunte.

            O altă poveste este cea a greieraşului care o fredonează toată vara şi nu găseşte nici un fel de adăpost atunci când vine iarna. Ei, lucrurile nu sunt chiar aşa, pe lumea asta mai sunt şi melomani care pentru o bucată muzicală sunt gata să-şi rupă de la gură, plus că un greier aşa mic cât poate să mănânce. Spre deosebire de greierele lui La Fontaine sau de cel al lui Topîrceanu, greierele lui Vlasiu are noroc şi nimereşte undeva bine, undeva unde-i căldură şi-i şi de mâncare, şi-i şi ascultat, şi-i ş-apreciat. Ce baftă pe el !

            Povestea care dă titlul cărţii nu este o poveste cunoscută, poate doar unul din personaje să fie ceva mai cunoscut, este vorba de cerbul ale cărui coarne sunt bătute în nestemate. Este vorba de cerbul cerbilor căruia îi place dreptatea şi se hotărăşte să o împartă unui lup şi unui cioban care au păcălit un pui de veveriţă. Puiului acesta de veveriţă îi era tare foame şi află pe undeva o alună pe care nu reuşeşte să o spargă. Şi de la această alună porneşte totul… parcă am mai văzut eu pe undeva un astfel de veveriţoi care urmăreşte cu disperare o alună şi păţeşte tot felul de chestii… dar se întâmpla tare de demult, mai că-mi vine să spun că în epoca de gheaţă… hm, aşa de bătrân să fiu?!

Temă: Albă-ca Zăpada pleacă la cumpărături, ce aţi vedea-o cumpărând.

Autor: ION VLASIU (6 mai 1908, Lechinţa, jud. Mureş – 18 decembrie 1997, Bucureşti)

Copertă şi ilustraţii: POPOVICI CONSTANTIN

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: Georgeta Păsărit

Tehnoredactor: Gabriela Tănase

Dat la cules: 28.01.64. Bun de tipar: 28.06.64.

Apărut: 1964. Comanda nr 6433. Tiraj: 30140. Hîrtie:

ofset A. de 100 g/m² 840x1080/6. Coli editoriale: 4,17

Coli de tipar: 6. A T. 10943. C.Z. pentru bibliotecile

mici 8R – 93.

Puf-Pufos aventurile unui iepuraş curajos

            Ţin minte această carte de când eram mic, ţin minte ilustraţiile, ţin minte doi-ul scris pe elicopterul de pe coperta din spate, mă gândeam pe atunci că acest doi anunţă o parte a II-a. Ştiu că-mi plăcea să o răsfoiesc, mă atrăgea roşul copertei, faptul că textul era puţin şi scris în casete… nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu exemplarul meu, ştiu doar că atunci când am văzut din nou coperta mi l-am amintit pe iepuraşul Puf Pufos, dar nimic din aventurile lui curajoase. Nu am stat pe gânduri nicio clipă şi am cumpărat imediat cartea, am citit-o şi am lăsat-o deoparte. Nu este o carte spectaculoasă, este doar o carte de când eram eu mic şi care întâmplarea face să o fi avut-o şi eu în bibliotecă. Atât.

            Cu ceva timp în urmă (nu cu mult) Puf Pufos a apărut într-o discuţie şi am promis că voi spune câte ceva despre el. M-am tot gândit la aventurile lui şi mintea mea de adult folosea nişte criterii care mă făceau să încadrez cartea în contextul specific acelor vremuri, sigur, sunt multe simboluri care susţin o astfel de interpretare, figura mamei ca un soare; un 23 de pe o combină; spice de grâu şi maci… dar am simţit o ciudă şi m-am împotrivit.

            Retroactiv îmi dau seama că am încercat să găsesc o soluţie în spiritul unei idei pe care mi-a spus-o un prieten cu privire la arta de a face fotografii şi anume, am căutat perspectiva potrivită pentru a scoate la iveală ceea ce este ascuns vederii rutiniere căci deprinderea de a vedea lucrurile într-un anumit fel îngroapă de cele mai multe ori spectaculosul. E greu, dar merită încercat !

            Mi-am dat seama că această carte poate străluci doar dacă cititorul se află într-o zonă întunecată altfel, bucuria lucrurilor mărunte este înecată în suficienţă şi în ideea întâmplării de la sine.

            Posibilitatea de a vedea într-un băţ o baghetă magică, o sabie, un cal nărăvaş; dorinţa sinceră de a şti cui să-i mulţumeşti pentru pâinea bună pe care o mănânci; visul de a deveni aviator; întrebările candide de genul unde este celălalt capăt al curcubeului; expediţia de recuperare a unei mingi; visul de a naviga şi de a fi un lup de mare… toate acestea sunt nişte copilării, dar vă jur că vă vor face să zâmbiţi peste ani de zile când vi le veţi aduce aminte într-o zi noroasă numai bună de citit o carte de când eraţi mic.

Temă: Desenaţi un curcubeu.

Autor: PETRE GHELMEZ (2 martie 1932 – 9 martie 2001)

Copertă şi ilustraţii: DUMITRU DOBRICĂ

Editura: Ceres – Bucureşti 1971

Redactor: IULIA ENDEŞ

Tehnoredactor: ILIE GABRIEL

Lungul drum către Santa Cruz

            E luni, afară plouă, ai treisprezece ani şi trebuie să pleci la şcoală. La prima vedere s-ar părea că este mai bine să stai acasă, dar nu-i aşa! Aici nimeni nu te înţelege, nimeni nu mai aude ceea ce spui, eşti de acum deja băiat mare care trebuie să aibă responsabilitatea faptelor sale. Trebuie să ajungi la şcoală la timp, să-ţi faci lecţiile, să fii respectuos şi să o laşi pe sora ta cea mică în pace, să nu-i mai sâcâi pe părinţii tăi pentru tot feluri de nimicuri…a! şi vezi de mănâncă tot, nu irosi mâncarea.

            Dificilă situaţie, şi Hermann, eroul acestei povestiri, este fix în mijlocul ei. Aşa cum se întâmplă în viaţă, în astfel de momente sunt posibile două acţiuni, fie o apatie totală (asta dacă putem socoti apatia o acţiune), fie intrarea în funcţiune a pilotului automat, care ne permite să ne derulăm activităţile zilnice în virtutea deprinderilor dobândite. Hermann alege pilotul automat, trântind totuşi o t-uşă personală la ieşirea din apartament.

            Ce bun este pilotul acesta automat! Îl punem în funcţiune şi ne vedem de ale noastre, sigur! mai aruncăm din când în când câte un ochi să vedem pe unde suntem, poate trebuie să rulăm şi alte programe, nu-l putem lăsa pe el la manşă, aşa într-o manieră necondiţionată.

            Pilotul lui Hermann este setat să urmeze drumul către şcoală aşadar, paşii urmează drumul ştiut, dar gândurile lui Hermann sunt cu totul într-altă parte. Sentimentul acesta de a fi un nimeni, de a nu reprezenta decât suportul unui trebuie spus cu orice ocazie, obsesiv, îl face pe Hermann să-şi dorească să le arate el adulţilor cine este cu adevărat, de ce este el în stare. Şi ce poate să facă un băieţel de treisprezece ani? Păi, să-şi imagineze, să-şi ducă bătăliile pe plan mental, în virtualitatea sa proprie, acolo unde administratorul de sistem este chiar el. Aici, plecând de la elemente reale (în astfel de bătălii, elementul real este foarte important deoarece el asigură validitatea faptelor imaginate) cum ar fi, o maşină de pompieri care trece în goană pe lângă el, un om-sandviş care face reclamă la un circ, un semafor şi o bătrânică care se încăpăţânează să pornească, toate acestea îi prilejuiesc lui Hermann derularea unor scenarii de erou. Or, conform poveştilor citite până la treisprezece ani, se ştie că eroii sunt răsplătiţi regeşte. Astfel, maşina de pompieri nu se îndreaptă spre un incendiu oarecare, ci spre incendiul care a cuprins clădirea şcolii, unde toţi adulţii sunt paralizaţi de frică şi numai spiritul civic al lui Hermann şi cunoştinţele lui în materie de coridoare şcolare salvează situaţia. Dar cum ar fi ca şarpele din reclama omului sandviş să fi scăpat de cuşca lui şi chiar acum să intre într-un apartament, unde o fetiţă mică este lăsată fără apărare, dar şi de data aceasta Hermann salvează situaţia. Iar bătrâna nu este altceva decât o contesă deghizată care testează bunătatea şi cinstea trecătorilor (se poate citit despre astfel de făpturi în diverse poveşti), iar Hermann trece cu brio acest test şi devine unicul moştenitor al unei averi colosale. Acum, toată lumea i se adresează cu alteţă, chiar şi părinţii, care se vor căi amarnic, dar Hermann îi va ierta căci este mărinimos şi-i va lăsa să locuiască la castel, e! nu chiar în cele mai bune camere ci în camera portarului şi chiar! ce atâta mărinimie când ei o au pe Carla, odorul lor şi sora mai mică a lui Hermann, să doarmă aşa cum şi-au aşternut, ce! în camera portarului nu e cald.

            Şi sunt multe crâmpeie de realitatea care pot fi răstălmăcite… a! vi s-a întâmplat ca stând la semafor să vă spuneţi în gând că dacă se face verde până număraţi la douăzeci, atunci vă va merge bine… haide, douăzeci şi unu şi, uite număr şi mai încet de la nouăsprezece, şi mai e şi bătrâna asta, uff, fir-ar să fie! Astăzi toate îmi merg anapoda… da, poate mai prind un semafor şi echilibrez situaţia.

            La un moment dat Hermann se întâlneşte cu Einstein, un vagabond care are posibilitatea de a călători în timp după bunul plac. Este un episod care mie îmi place tare mult deoarece accentul se mută pe o altă lume de poveste… sigur, putem fi reci şi detaşaţi şi să spunem că Hermann cade într-o capcană clasică căci asemănător lui Pinocchio se încrede în mirajul multor bani câştigaţi cu uşurinţă. Nu este vorba aici de sădirea unui pom care să facă bani, la treisprezece ani nu poţi crede una ca asta, este vorba de o chestie ştiinţifică, de posibilitatea de a călători în timp şi imaginaţi-vă că aţi depus la bancă o sumă de bani acu’ 100 de ani, cam care ar fi dobânda în prezent, e?! Aşadar, Hermann se decide să-i dea toţi banii lui Einstein, urmând ca să-l aştepte aici, în casa asta dărăpănată, călare pe cufărul acesta vechi, pe care-l crezuse mai devreme ca fiind păstrătorul unei mari comori.

            Afară plouă şi va continua să poluă şi peste jumătatea de oră necesară lui Einstein pentru a se întoarce… ceva nu a mers cum trebuia în această călătorie, neprevăzutul a dat peste cap un plan garantat ca un împrumut la bancă, Hermann nu mai poate aştepta şi îi lasă prietenului să un mesaj

            Partea care îmi place la acest episod vine acum căci odată coborât la metrou, Hermann îl zăreşte pe Einstein escortat de doi poliţişti, mai bine spus târât deoarece nu se mai putea ţine pe picioarele lui şi la un moment dat privirile celor doi se intersectează. Acesta ar putea fi momentul în care realitatea dă năvală şi surpă castelul de iluzii, momentul în care îţi accepţi imensitatea mică… dar nu! Einstein amână acest moment pentru altădată căci bolboroseşte către poliţişti o întrebare „În ce secol suntem domnilor?” şi Hermann, eroul nostru are o revelaţie.

            Temă: Ce scenariu rulaţi în secret cu privire la ziua de mâine?

Autor: MICHAEL ENDE (12 noiembrie 1929, Garmisch-Partenkirchen, Germania – 28 august 1995, Germania)

Copertă şi ilustraţii: REGINA KEHN

Traducere: DRAGOŞ DINULESCU

Titlu original: Der lange Weg nach Santa Cruz (1992)

Editura: Allfa, 2003

ISBN 973-8407-31-1

Ceasul

           Această carte poate fi o bucurie pentru copiii cărora nu le dă ghes la citit aproape nimic. Este subţire, are multe ilustraţii şi pe deasupra este şi o poezie. Atunci când trebuie să-ţi mulţumeşti părinţii căpcăuni care te pun să citeşti întruna cartea aceasta se potriveşte la fix.

            Dacă ar fi să povestim ideea în mai multe cuvinte decât conţine cartea, atunci ar trebui să vorbim despre momentele zilei şi despre acţiunile specifice fiecărui moment în parte. Ar trebui să ne gândim la o motivaţie pentru această succesiune de activităţi, de ce nu ne jucăm înainte de a face treabă, de ce trebuie să ne spălăm după ce ne trezim, de ce trebuie să facem înviorarea, de ce trebuie să mâncăm, de ce trebuie să ne odihnim. Răspunsurile date pot fi din sfera fiziologicului sau din sfera lui aşa trebuie/aşa e bine. Nu insistăm asupra acestor chestiuni, ele pot fi găsite sub diferite forme în mediul înconjurător al copilului. Mult mai interesant mi s-ar părea o investigare a tuturor ceasurilor care apar în paginile acestei cărţi. Vă provoc să priviţi imaginea de mai jos şi să încercaţi să numiţi felurile ceasurilor, sunt aproape convins că fiecare poartă un nume şi a existat un moment în care puteai cumpăra un fel de ceas sau altul.

            Este cert, astăzi, ceasul nu mai este ce a fost odată. Câţi dintre noi au grijă să întoarcă ceasul ? Câţi mai dau cu perna în cucul din perete ? Câţi mai trag de contragreutăţile unei pendule ? Îmi vine să cred că expresia „ai potrivit ceasul să sune” a fost înlocuită cu „programează alarma”. E un timp pe care nu-l mai avem la îndemână, mă simt cam ca-n Muzeul Satului, atunci când stau în faţa unor obiecte şi mă întreb la ce le-or fi folosit oamenii pe vremuri.

            E, să lăsăm patetismele pe altădată căci această carte ascunde şi o enigmă, dar până acolo vreau să vă mai arăt o ilustraţie care mi se pare straşnică. Este momentul mesei, ia priviţi ce mănâncă fiecare, mi se pare delicioasă ideea de a servi fiecărui comesean felul de mâncare preferat. Mă întreb de ce-o fi copanul din care vulpea mănâncă aşa cu poftă ? Să sesizăm că nu a fost muşcat încă, ceea ce face posibilă forţarea unei interpretări şi anume îl dă la o parte şi cere altceva, dar o ştim noi pe cumătra vulpe, dovada chiar aici.

            Acum este momentul pentru un strop de mister deoarece această carte se află într-o situaţie pe care eu nu am mai întâlnit-o şi nici nu reuşesc să-i dau o explicaţie convenabilă. Să vă spun ce am descoperit.

            Cartea apare la noi cel mai devreme în anul 1982 (cartea nu are o casetă tehnică aşa cum ne-am fi aşteptat), presupunerea mea este că anul apariţiei este după 1982. Autorul, aşa cum este el indicat pe prima copertă, este  V. Suslov, în rusă asta ar veni В. Суслов. Am găsit pe net o poză a unei ediţii din 1983 apărută la Moscova. Nimic special până aici, numai că sărind din site în site am dat peste o ediţie din 1978 al cărei autor este Ге́нрих Вениами́нович Сапги́р. Nu înţeleg, aceeaşi carte cu doi autori ? Tind să cred că autorul real este acesta din urmă deoarece, anul acesta, a fost reeditată această carte, iar pe copertă apare numele lui. E, dacă nici asta nu este mister, atunci nu ştiu ce să zic !

Temă: Care vă sunt mijloacele preferate pentru a da timpul înapoi?

Autor (sau nu): В. Суслов

Copertă şi ilustraţii: Андрей Андреевич Брей

Titlu original: ЧАСЫ

Traducere: PASSIONARIA STOICESCU

Tipărit în U.R.S.S.

Cei doi teribili

       

    Am citit povestea celor doi teribili şi m-am trezit gândindu-mă la paronime. Iată cum este definit în DEX paronimul, cuvânt asemănător cu altul din punctul de vedere al formei, dar deosebit de acesta ca sens (şi ca origine). Personajele acestei poveşti sunt Miles şi Niles, două nume care pot fi considerate cu uşurinţă paronime. În spatele acestor nume sunt doi puşti, undeva pe la vreo treisprezece ani, care sunt dornici de recunoaştere din partea celorlalţi. Pentru a obţine această recunoaştere cei doi aleg drumuri cu sensuri diferite.

            Miles alege drumul popularităţii, el reuşeşte să devină cel mai mare farsor, îi merge buhul în urma farselor sale şi acum se mai vorbeşte despre farsa cu fantoma, despre farsa cu dintele din faţă lipsă sau de două pisici în loc de un câine. Păcat însă că acest renume nu-l urmează odată cu mutarea familiei lui în Valea Ionii, aici trebuie să ia totul de la capăt căci nimeni nu-i (re)cunoaşte talentele. La Academia de Ştiinţe  Exacte şi Socio-Umane din Valea Ionii, Miles este elevul cel nou şi atât.

            Niles este crescut în Valea Ionii şi este recunoscut cu uşurinţă de către toţi elevii Academiei, dar asta nu înseamnă că este popular, din contră, el este asistentul directorului, cel care vede tot şi raportează tot. Niles va deveni camaradul lui Miles la propunerea directorului căci nu-i aşa, orice elev nou are nevoie de cineva care să-i arate cum merg treburile, care să ştie să-l îndrume spre lucrurile considerate a fi bune.

            Miles şi Niles o pereche de paronime, unul dornic de aventură, de năzbâtii, de a şicana sistemul, iar celălalt calm, ordonat, de partea sistemului.

            Miles nu putea nimeri mai rău şi totuşi, viaţa îi mai rezervă o surpriză, Academia de Ştiinţe  Exacte şi Socio-Umane din Valea Ionii are propriul farsor şi încă unul de mare clasă, care joacă pe vaci cai mari. Prima zi de şcoală din noul an se vede periclitată de o parcare anapoda a maşinii directorului, cineva a reuşit să o ducă în capătul scărilor îngreunând astfel accesul elevilor în şcoală. Tradiţia trebuie respectată, şcoala nu poate fi închisă, se impune un sacrificiu. Acesta va fi făcut de tapiţeria cea nouă a maşinii directorului deoarece intrarea în şcoală se va face prin maşina directorului. Miles se vede obligat să recunoască măreţia acestei farse, dar cine e farsorul? Asta ar vrea să ştie şi directorul şi toată lumea? Suspect: puştiul cel nou.

            Miles nu este tipul că să se dea bătut aşa de uşor şi pune la cale o mega farsă care într-un final se răsuceşte într-aşa fel încât el este cel care rămâne cu buza umflată şi cu o găină de cauciuc pe care scrie:

            Întâlnirea dintre cei doi farsori se produce, păcat că în Valea Ionii este loc doar pentru un farsor, cel puţin aşa vede Miles lucrurile… şi se porneşte război, un război al farselor şi contrafarselor. Este ceva teribil de amuzant, sunt pagini care se citesc cu privire de tipograf, aşa dintr-odată deoarece vrei să ştii ce se întâmplă cât mai repede.

            Nu mai fac nicio dezvăluire, doar două chestiuni vreau să amintesc căci una dintre ele mi-a plăcut foarte mult, iar pe cealaltă nu am înţeles-o şi poate mă ajută cineva. Prima se referă la filosofia farselor şi la felul de a fi al farsorului, nu câştigi mai nimic dacă eşti un berbec, adică cineva care se laudă cu farsele făcute căci „un farsor adevărat nu face farse pentru faimă. Un farsor face farse de dragul farselor […] Cele mai bune farse îi lasă pe toţi cu semne de întrebare.” Farsorul nu trebuie să devină cunoscut căci atenţia celorlalţi va fi tot timpul îndreptată către el şi în felul acesta nu va avea libertate de mişcare, farsorul trebuie să fie invizibil. A, şi regula de bază „ţapul trebuie s-o merite”.

            Lucrul pe care nu l-am înţeles se referă la o inadvertenţă din text şi anume la plasarea zilei de 1 aprilie, când este luni, când pare să fie în cursul săptămânii. Nu insist, dar dacă citiţi poate discutăm pe text, nu-i o chestie dezastruoasă, e doar o nepotrivire, cel puţin eu aşa am perceput-o… te pomeneşti c-o fi vreo farsă şi eu am… J

Temă: Care se cea mai mare farsă pe care v-aţi administrat-o singur?

Aici site-ul oficial.

Autor: JORY JOHN şi MAC BARNETT

Copertă şi ilustraţii: KEVIN CORNELL

Traducere: LAVINIA BRANIŞTE

Titlu original: The Terrible Two

Editura: Arthur, Bucureşti 2015

ISBN 978-606-8620-30-5

Cireșe de mai (12)

                         Miroase a iarnă și eu am chef de cireșe, sper să nu fiu singur. Vă invit așadar la cules, astăzi vă propun un croitor vestit, acesta nu minte, nu ciopârțește și nu îi este dor... să intre bine asta în capul tuturor. M-am dus la el cu o bucată verde de postav și l-am rugat să-mi facă optzeci și ceva de bucățele mici, vi le prezint aici. Dar vi le arăt pe spate căci pe față sunt desenate trei personaje pe care vă invint să le descoperiți, cine reușește primul să recunoască toate cele trei personaje se poate apuca de criotorie, uite aici tiparul ;) Pătrățelele le voi întoarce conform listei de mai jos, nu pot să vă ofer informații exacte despre ritmul întoarcerilor, dar încerc să mă țin de una pe zi.