duminică, 3 mai 2015

Micul scamator

            Nu încape îndoială, copiii nu s-au schimbat prea mult de-a lungul timpului, fie că vorbim de un copil născut în urmă cu 200 de ani, fie că vorbim de un copil născut ieri, alaltăieri, tot de un copil vorbim, bineînţeles nu de acelaşi. În sprijinul afirmaţiei mele se pot aduce unele argumente cum ar fi, acu 200 şi mai bine de ani copiii erau născuţi mici, astăzi la fel, personal, nu cunosc nici un copil care să fi fost născut deja mare. Copiii n-au putut vorbi, merge sau să-şi procure hrana de unii singuri, au avut nevoie de la bun început să fie asistaţi şi în această privinţă lucrurile sunt neschimbate. Copiii trebuie să înveţe, cred că asupra acestui argument nu este necesar să insistăm, toţi adulţii sunt de acord cu această necesitate. Or dacă de-a lungul timpului copilul nu s-a schimbat de ce vrem noi să schimbăm modul de relaţionare cu el, sigur, s-au găsit unii care să propună tot felul de sisteme, vezi Waldorf, Montessori, nu insistăm asupra lor, suntem adepţii formulei conform căreia, dacă s-a pornit pe un drum să se meargă până la capăt, or se ştie că la început a fost bătaia. Faptul că ea este prezentă în zilele noastre în şcoală nu trebuie demonstrat, ar fi totuşi de dovedit că şi în vechime ea a fost prezentă în şcoli.

            Pentru a demonstra prezenţa acestui model educaţional se poate recurge la două tipuri de izvoare informaţionale şi anume, mărturiile bătrânilor, dar acest demers este limitat în timp cam la o generaţie în urmă, totuşi nu trebuie ignorat deoarece coloratura afectivă din momentul povestirii este trăită direct şi poate fi înregistrată pe viu. Cel de-al doilea izvor îl reprezintă mărturiile cuprinse în diferite cărţi apărute cu mult timp în urmă. Uite, de exemplu, bucata  La ora de religie scrisă pe la 1900 şi ceva de către Jaroslav Hašek în care este descrisă metoda preotului Horáček de predare a religiei. Era preotul acesta un adevărat scamator în felul cum punea întrebările, copiii trebuiau să ştie să spună cele zece porunci de la coadă la cap sau de la a şaptea poruncă spre prima sărind-o pe a treia şi a doua „era o aritmetică religioasă, care se sfârşea, drept trist rezultat religios, cu o ciomăgeală.” şi vicarul avea mâna grea şi încercată. Copiii au încercat ungerea ciomagului cu usturoi, circula vorba că loviturile n-ar mai fi aşa dureroase, ba mai mult, există posibilitatea ca ciomagul să plesnească… şi a plesnit cu vârf şi-ndesat. Nu mai exista nici o speranţă, asta până în ziua în care Melhuba a descoperit importanţa hârtiei vârâte în pantaloni şi se ştie hârtia suportă orice, preia asupra ei suferinţa şi face ca loviturile primite să fie resimţite mai cu blândeţe (se poate discuta ca temă adiacentă de eliberarea prin scris). Dar vicarul avea şi un ochi straşnic şi a văzut că de la o vreme copiii nu mai sunt aşa de simţitori, fapt pentru care a schimbat ciomagul cu un retevei mai sănătos. Cum orice acţiune are şi o reacţiune, copiii au trecut la carton, ciclul continuă, vicarul trece la baston. Copiii şi-au dat seama că era o bătălie pierdută, numai Vepǐrek zâmbea tainic… şi a venit şi rândul lui la ciomăgeală, contactul ciomagului cu fundul lui a produs un sunet ţimbal. Vicarul fulgera şi scânteia, fundul lui Vepǐrek tuna căci era apărat de o plăcuţă de tinichea pe care scria:

            Orice s-ar spune copiii sunt croiţi pentru a inerva (nu săriţi, mă explic imediat) omul. Se ştie că adultul este mai tot timpul un car cu nervi, iar copilul acţionează ca un impuls electric care se transmite continuu, or nu se poate acumula le nesfârşit tensiune, ea trebuie şi descărcată. Bucata care dă titlul acestui volum de povestiri umoristice este plină de nerv, Tomáš, un băieţel despre care circulă vorba că scuipă broaşte pe gură este lăsat în grija autorului de către un bun prieten de-al acestuia, care întinde prea mult coarda prieteniei. Tomáš are doar nouă ani, ştie multă chimie şi provoacă cu uşurinţă reacţii din cele mai spectaculoase celor din jur, a! şi se pricepe şi la scamatorii, fapt pentru care a şi fost închis deoarece nu mai reuşea să dea banii înapoi odată ce aceştia au dispărut la el în buzunar. La secţie le toarnă poliţiştilor o poveste lacrimogenă despre unchiul care îl surghiuneşte şi nu-i dă nimic de mâncare, fapt care se soldează cu o teribilă lecţie de morală primită de prietenul devenit tutore pentru jumătate de an. Pe drum, Tomáš primeşte făgăduiala unei sfinte bătai, ajuns acasă plusează cu spargerea a două vase veneţiene în încercarea de a introduce un ou prin gura lor strâmtă. Nu joacă la cacealma ci aruncă o piesă de cinci coroane de la etaj dorind să verifice dacă în golul produs de căderea ei, o bucăţică de hârtie o poate urma îndeaproape. Drept pedeapsă este închis în bucătărie, unde încearcă cu ajutorul ceasului deşteptător să observe cum se formează cristalele, fapt pentru care dizolvă într-o oală mare o cutie plină cu zahăr şi cufundă ceasul în soluţia rezultată, tot acum distruge şi chibriturile căci se ştie odată înmuiate în soluţie de piatră acră şi lăsate să se usuce, acestea nu se vor mai aprinde în veci vecilor. Intenţia de a face un tun „de casă” din ţevile de la baie a fost curmată la timp. Şi nu doar prietenul a avut de tras de pe urma puştiului ci şi proprietarul imobilului care venind să inspecteze sobele s-a murdărit şi a cerut un prosop pentru a se şterge, a primit unul preparat cu praf de gogoaşă de ristic amestecat cu sulfat verde de fier, or combinaţia asta ştie oricine că te face negru… la suflet şi orice urmă de bunăvoinţă a dispărut precum mercurul din barometru atunci când piciul a încercat să facă un ou magic.

            Risc să mă întind prea mult povestindu-vă cum au salvat copiii un negrişor din sclavie şi l-au creştinat sau despre neînţelegerile astronomilor germani sau despre ajutorarea săracilor din localitate sau despre măreţia lui Dumnezeu atunci când buzunarele tale de popă sunt burduşite cu friptură de iepure, sticle cu vin de scoruş şi ţigări de foi şi afară este cald şi plăcut sau despre necazurile unui educator cu un dog căruia îi plăceau poveştile spuse cu glas tare. Toate acestea şi altele sunt secvenţe de viaţă în care deşi realul pare exagerat, el este la locul lui, este aşa cum nu ar fi trebuit să fie. D-aia zic că această carte îmi pare mai mult a fi destinată celor mari decât celor mici deoarece adulţii pot vedea consecinţele felului lor de a fi. Doar un singur exemplu, tatăl lui Tomáš povesteşte de fiecare dată cu lux de amănunte şi plin de încântare felul în care fiul său a făcut să explodeze motanul cel negru al vecinilor.

Temă: Imaginaţi o situaţie în care o palmă să fie asemenea unui pansament.

Autor: JAROSLAV HAŠEK (30 aprilie 1883, Praga – 3 ianuarie 1923, Lipnice)
Copertă: DONE STAN
Ilustraţii: JAN BRYCHTA
Titlu original: Terciánská vzpoura a jiné povídky (1960)
Traducere: I. PELTZ şi TR. IONESCU-NIŞCOV
Editura: Tineretului
Redactor responsabil: ALEXANDRINA ŢIMPĂU
Tehnoredactor: MARIANA PUŞCAŞU
Dat la cules 06.10.1964. Bun de tipar 23.02.1965. Apărut 1965.
Comanda nr. 6420. Tiraj 30120. Hârtie semivelină de 63 g/m2,
700 x 1000/16. Coli editoriale 9,02. Coli de tipar 9,5. A. T. 12730.
C. Z. pentru bibliotecile mici 885 – 93=R








sâmbătă, 18 aprilie 2015

Micul Prinţ

            Există expresia „atins la coarda sensibilă”, plecând de aici şi urmând o anumită logică se poate demonstra că există mai multe corzi, iar acestea pot fi văzute ca nişte instrumente capabile să reacţioneze sub acţiunea unor evenimente – exterioare sau interioare – sub forma unor reverberaţii sufleteşti.

            Mintea îmi împinge în faţă un set de întrebări: Unde se găsesc aceste corzi? Toate fiinţele au astfel de corzi? Ele sunt acordate de la bun început sau trecerea timpului le calibrează? Sunt ele identice pentru toate fiinţele? Pot ele să producă aceleaşi reverberaţii pentru fiinţe diferite, în momente diferite de timp dar sub acţiunea unor evenimente pe care le considerăm identice? Dacă nu toate fiinţele au astfel de corzi care este criteriul de diferenţiere?

            Clar! chestiunea aceasta cu coarda sensibilă e tare complicat de explicat cu ajutorul unor semne grafice. Nu este imposibil, sunt unii oameni care reuşesc să îmbine atât de măiestru cuvintele, încât oricât de afon ai fi tot auzi o muzică în interiorul tău, un astfel de om priceput a fost Antoine de Saint-Exupéry care a imaginat povestea Micului Prinţ.

            Muzica mă invită să mă privesc de-a lungul unui set de fotografii care nu sunt aranjate cronologic… aici o poză cu picioarele goale, dincolo sunt îmbrăcat în verde, aici în albastru şi am papion cu picăţele, asta e o poză făcută de prietenul meu printr-a XI şi mai sunt şi altele în care mă recunosc, ştiu că sunt eu… un fir nevăzut leagă toate aceste fotografii de cel care sunt acum. Şi totuşi e ceva ce îmi scapă, privirea alunecă prea uşor de la o poză la alta… nu vi s-a întâmplat la fel, atunci când vă priviţi în fotografii să vă amintiţi două, trei lucruri exterioare (locul, anul, cu cine eraţi, să recunoaşteţi hainele) şi apoi să treceţi la o altă fotografie… în toate aceste fotografii mă recunosc după aspectul exterior, dar în fiecare din momentele acelea am avut visele mele, am avut lumea mea interioară despre care nu-mi mai pot aduce aminte mare lucru, am crescut şi am devenit omul [care] este ceea ce nu este. (Virgil Tănase).

            Micul Prinţ îmi pare că nu este o carte scrisă pentru copii deşi autorul le cere iertare acestora, dar dacă ţinem morţiş să introducem copilul în ecuaţie ea se adresează „copilului care a fost cândva acest om mare” care o citeşte acum. Mai există şi posibilitatea de a vedea această poveste ca pe o sămânţă, care ca orice sămânţă trebuie plantată pentru a rodi şi dacă privim omul ca pe un teren fertil ne dăm seama că momentul potrivit ar fi copilăria deoarece copiii se îmbibă cu materia cărţilor pe care le citesc, fie că le-au înţeles, fie că nu. (P.L. Travers) Dacă rămânem în această perspectivă botanică putem spune că pentru adult această poveste este ca un fel de altoire care-l va face să dea roadă mai bogată, îl va face să crească mai frumos deşi acest lucru părea improbabil.

            Vom sări astăzi peste ora de anatomie şi fiziologie descriptivă deoarece ne-am afla în postura acelora care au încercat să descopere sufletul scăpându-l astfel printre degete. Totuşi, vreau să zic câte ceva despre isprăvile vulpii, căci fără doar şi poate este un personaj complex de poveste. De data aceasta nu ne învaţă cum să păcălim ci cum să nu ne păcălim pe noi înşine, ne învaţă cum să creăm relaţii autentice, ne învaţă deosebirea dintre instruire şi domesticire. Pe scurt, în cazul instruirii este nevoie de prezenţa fizică a stimulului exterior pentru producerea efectului dorit, pe când în cazul domesticirii această prezenţă poate lipsi deoarece ea este interiorizată, a-l purta în gând pe cel de lângă tine este ca şi cum ar fi tot timpul cu tine… ce te faci cu ce-ţi spune este o chestiune pe care vulpea o lasă nerezolvată.


             Vulpea ne dezvăluie un secret: „…nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi.” Cu ochii vedem doar contururile, coaja lucrurilor, nu putem trece dincolo de aparenţe şi cum se spune că privirea furnizează peste 90% din informaţii ne putem da seama de dificultatea pe care o avem de surmontat atunci când vrem să depăşim acest mod de a cunoaşte lumea. Din păcate, cu toate eforturile noastre, nu va exista niciodată o cunoaştere perfectă, completă, nici nu ştiu dacă ar fi de folos cuiva, de aceea a crea legături cu persoanele pe care le simţim apropiate poate reprezenta o soluţie… îmi vine să spun că toate astea sunt poveşti şi cine mai crede în ele, dar poate că tocmai despre asta este vorba, despre credinţă.


Notă: toate citatele se regăsesc în ediţia de faţă apărută cu ocazia celebrării a 70 de ani de la vizita Micului Prinţ pe Terra.

Temă: Descrieţi criteriile obiective pe seama cărora o trăire interioară poate fi validată.

Autor: ANTOINE de SAINT-EXUPÉRY
Ilustraţii : aparţin autorului
Traducere: ILEANA CANTUNIARI
Editura: RAO (2013)

ISBN: 978-606-609-482-5

luni, 13 aprilie 2015

Croitoraşul cel gras

            Mai zilele trecute am ales de bună voie şi nesilit de nimeni să răspund unei provocări care a apărut dintr-o joacă, provocarea era să mă gândesc la o poveste al cărei titlu este deja stabilit. Am ales să vă spun povestea Croitoraşului Cel Gras.

CROITORAŞUL CEL GRAS

            Era pe vremea breslelor, pe atunci erau oameni care lucrau cu fiare şi se numeau fierari, erau şi oameni care lucrau cu piei, aceştia erau de două feluri, popii şi tăbăcarii, ei se deosebeau şi după mirosul care-i însoţea, dar şi după faptul că unii luau pielea de pe animale, pe când ceilalţi luau pielea de pe oameni, mai erau dogarii, aici lucrurile sunt simple, de-ţi lipsea vreo doagă, ei ţi-o puneau la loc şi mai erau şi alte bresle dar nu le voi aminti acum pe toate căci vreau să vă spun o poveste despre un croitor, care aşa cum vă imaginaţi făcea parte din breasla croitorilor.

            Să vedeţi cum stă treaba în această meserie, dacă vreun om are nevoie de un rând de haine, merge el la croitor şi face comandă. Croitorul îl măsoară de-a lungul şi de-a latul şi începe să potrivească pe bucăţile mari de pânză sau de ce material şi-o fi ales clientul, aceste măsuri. După ce le-a potrivit el bine, bine astfel încât să nu aibă pierderi mari, începe hârşti, hârşti cu foarfecele să decupeze forma omului, numai că nu o decupează aşa dintr-o bucată ci o mânecă colea, un crac de pantalon dincolo şi din partea asta mai scoate o mânecă, are grijă să scoată şi pieptul şi spatele astfel încât ajunge să aibă la un moment dat pe masa de lucru, o formă de om făcut din bucăţi de material şi numai un ochi priceput şi-ar da seama că acolo, pe masa de lucru zace o formă de om. După ce a terminat de decupat îşi ia acul şi aţa şi se apucă de însăilat, ei! acum, lucrurile încep a prinde contur, se văd mâinile de-o parte şi de alta, pieptul în faţă, spatele-n spate…între timp mai vine şi omul la probă, că poate măsurile au fost luate greşit sau poate s-o mai fi lăţit sau cine ştie ce-o mai fi păţit. Se strânge, se ajustează astfel încât, într-un final, rândul de haine să-i vină omului ca turnat pe el.

            Frumoasă meserie şi erau destui care o practicau prin vremurile acelea de care vă povestesc şi printre ei se afla şi croitorul nostru, un omuleţ rotofei, plin de el şi înţepat, a cărui deviză în muncă era „Măsura sunt eu!” Ei bine, vă daţi seama că o astfel de deviză în munca lui nu se potrivea prea bine cu aşteptările clienţilor, iar aceştia îşi îndreptau paşii spre croitorii care lucrau cu măsurile lor. Azi aşa, mâine aşa, croitorul nostru a trebuit să-şi strângă catrafusele şi să purceadă la drum pentru a-şi arăta măiestria şi îndemânarea pe alte meleaguri.

            Într-o zi a nimerit pe nişte plaiuri, unde a aflat numai locuitori rotofei, rotunjori şi frumuşei şi ce tare s-a mai bucurat croitoraşul nostru când s-a văzut printre ei, acum avea să dea măsura adevărată a talentului său. Şi-a deschis prăvălie cu scăunel la intrare să-l ia repede în primire pe primul client care o veni şi acesta nu a întârziat să apară, aproape că se rostogolea când mergea, aşa de umflat era. Clientul a fost un pic nedumerit când a aflat că nu se lucrează cu măsura lui ci cu cea a croitorului, dar văzându-l şi pe el rotofei, plin de el şi înţepat şi-a zis în sinea lui că are de-a face cu cineva tare priceput, care dintr-o ochire l-a şi măsurat… şi a rămas să vină peste câteva zile la probă.

            Şi a venit sorocul probei şi uite că vine şi clientul, bucuros nevoie mare că se va primeni ca-n zi de sărbătoare…da! era ceva de ajustat, dar asta nu e pricină de certat sau de impacientat, croitoraşul nostru luă din pălărie câteva ace cu gămălie. Dar la final, clientul ieşi dezumflat de-a binelea din prăvălie şi ca să fim sinceri toţi clienţii pe care i-a avut croitoraşul nostru au ieşit asemenea primului. Şi vă daţi seama că într-o ţara ai cărei locuitori sunt toţi rotofei şi rotunjori să vezi pe ici, pe acolo câte unul care abia mai suflă, şi tu dacă ai fi fost primar te-ai fi gândit la vreo molimă. Aşa au început cercetările pentru a fi descoperită cauza îmbolnăvirilor subite apărute în Oraşul Băşicilor.

            Croitoraşul nostru a fost luat pe sus de mai mari oraşului, care l-au lăsat acolo unde puterile le-au slăbit, astfel meşterul nostru a ajuns în Oraşul Butiilor. Vă daţi seama bucurie pe el când s-a văzut printre atâţia umflaţi… şi iarăşi prăvălie cu scăunel la intrare, să-l ia repede în primire pe primul client ce-o veni. E, şi s-a nimerit a fi chiar starostele oraşului, care a vrut să ştie dintr-un început dacă poate lucra cu blăni. Croitoraşul nostru s-a gândit că nu poate fi prea complicat, că şi blana tot un fel de material este, dar a precizat de la bun început că măsura este el. Starostele a fost de acord, asta după ce l-a cântărit un pic din ochi şi a fost mulţumit de volumul croitorului, căci lui îi trebuiau butii pentru a le vinde în oraşul vierilor, astfel încât aceştia să nu se mai îmbete ca porcii şi să aibă în ce pune vinul. A rămas stabilit ca peste câteva zile să vină cu blănile, iar între timp croitoraşul nostru să-şi pregătească cele trebuincioase pentru muncă.

            Şi blănile au fost aduse şi au fost frumos stivuite în curte cu spaţii între ele să poată circula aerul, să nu prindă miros urât sau mai rău, să mucegăiască. Dar croitoraşul nostru a rămas cam ca viţelul la poarta nouă, ţinând într-o mână foarfecele, iar în cealaltă acul si mosorelul cu aţă, pentru că în faţa lui era ditamai stiva de scânduri… e drept, materialu-i bun, dar nu-i pe măsura priceperii lui.

            E, ş-a fost ceartă mare şi s-a lăsat cu doage sărite căci meşterul nostru luase un mic acont, pe care nu a mai putut să-l restituie. Şi uite aşa croitoraşul nostru a plecat din Oraşul Butiilor şi a ajuns….

            Acum nu ştiu exact: a ajuns, i-a fost îndeajuns, s-o fi ajuns… eu până aici ştiu povestea, de aici încolo dacă ştie cineva ce s-a întâmplat îl rog să-mi spună şi mie că tare sunt curios în ce fel şi cum şi-a dus viaţa mai departe croitoraşul nostru.


duminică, 5 aprilie 2015

Cireşe de mai (9)

M-am surprins gândindu-mă la o provocare dar nu am făcut nici o mişcare şi am lăsat gândul să se desfăşoare… am mai păţit-o eu altădată când am pus reflectorul conştiinţei pe gândul năstruşnic şi acesta s-a speriat şi s-a ascuns în cochilia lui asemenea unui melc timid. Cum tot păţitu-i priceput am stat cuminte de la început şi am notat tot ceea ce mi s-a dictat:

                        1) A. C. Z. Ş. C. 7 P.

                        2) H. P. Ş. P. F.

                        3) F. B. Ş. F. M.

                        4) T. F. B. Ş. V. F. D. M.

                        5) H. P. Ş. C. S.

                        6) M. C. M.

                        7) C. C. G.

                        8) A. Î. Ţ. M.

                        9) V. P. S.

                        10) F. D. P. A.


            Pare a fi un fel de cod, un mesaj cifrat, de a cărui dezlegare depinde intrarea într-o poveste sau alta, dar despre ce poveste este vorba? Cu siguranţă nu este vorba de această poveste căci ea este răsplata pentru cel mai iscusit spărgător de cifruri… umblaţi încet să nu declanşaţi alarma.

duminică, 29 martie 2015

Zăpăcilă

            Cartea aceasta apare cu vreo câteva zile înainte ca marea magie albă, dansul fulgilor de nea, să se transforme în urgie şi-n strat gros cât casa mea… da, este vorba de apriga iarnă din `54, ce mai zăpăceală a fost atunci, dar nu despre încurcăturile produse de iarnă vreau să vă spun câte ceva, ţinem minte doar dezorientarea, aglomeraţia, sentimentul de apăsare, dorinţa de a ajunge repede într-un loc călduros, sigur, toate acestea le mai putem întâlni şi în alte situaţii, dar care sunt acestea?...

             Totuşi, să fim precişi, cartea apare la noi în `54 şi este o traducere a ediţiei ruseşti din 1953, dar la această dată, Zăpăcilă, avea deja 23 de ani şi vreo şase-şapte reeditări la activ. Până la urmă numărul reeditărilor cred că-l depăşeşte pe unsprezece şi nu suntem încă în ultimul tur, plus că trebuie să amintim şi traducerile… ce să mai ! istoria lui Zăpăcilă este una cunoscută, poate nu în forma aceasta, dar dacă vă spun că îmi pare că Mr. Bean îl are drept model, atunci cu siguranţă ştiţi despre ce vorbesc.

            Să nu credeţi că această carte de numai 12 pagini este, aşa cum ne spune ultima copertă, doar pentru copiii de vârstă preşcolară, ea ascunde o uşiţă ce dă înspre două realităţi ruseşti, să vedeţi unde am ajuns.

            Întâi şi-ntâi mi-a atras atenţia următoarele două versuri „Vai, ce distrat, ce zăpăcilă / Şade sus, la noi în vilă!” Sigur, poate fi vorba de un chiriaş, totuşi, tonul este unul intim, familiar, care arată că există alte raporturi între cel care face observaţia şi cel observat… şi mi-am adus aminte că am citit undeva despre komunalka – o realitate specific rusească. Este vorba de o viaţă trăită la comun de diverse persoane, care altminteri nu s-ar fi cunoscut niciodată. După Revoluţia din Octombrie, apare o criză a spaţiului locativ, care este rezolvată prin rechiziţionarea caselor, să le spunem pe nume, a vilelor, iar spaţiul de locuit este împărţit după criterii abstract matematice, astfel încât fiecărui locatar îi revine dreptul la zece metri pătraţi, fără a se ţine cont de forma pe care îi va lua aceşti zece metri pătraţi. Rezultă în final un spaţiu care va fi constituit din camera personală şi locul comun, toaleta, bucătăria, holul. E imposibil ca în aceste condiţii să nu te tragi de şireturi cu cei de lângă tine, ba mai mult, să le foloseşti şireturile.


            Mai apoi, am aflat că ilustraţiile din prima ediţie a acestei cărţi au fost înfierate într-un articol apărut în martie 1936 în ziarul Pravda, articolul se numea „Despre pictorii mâzgălitori” şi continua seria articolelor începute cu celebrul „Haos în loc de muzică”, lucrurile începeau să se precipite şi capătă consistenţă un sentiment de apăsare şi dezorientare. În acest articol sunt criticaţi doi pictori V. Conaşevici (В. Конашевича) şi V. Lebedev (В. Лебедева), coincidenţa face că ambii să fi ilustrat această carte, primul, ediţia din 1930 şi următoarele, iar celălalt ediţia din 1934… ca un pont, ediţia aceasta din `34 este o raritate. Interesant este cum au evoluat ilustraţiile de la o ediţie la alta, mai jos vă propun un joc al diferenţelor între ediţia din 1930 şi cea din 1936, ilustraţii V. Conaşevici, după aceea puteţi cuprinde în acest joc şi ilustraţiile ediţiei de faţă.

ediţia 1936 (sursa)

ediţia 1930 (sursa)













            Dar să lăsăm toate acestea deoparte – fără a le uita însă şi pentru zece minute să ne uităm la un desen animat realizat în 1975 după această poveste, dar asta nu înainte de a  o citi…

Zăpăcilă

Ce om distrat, ce zăpăcilă                            Merge fuga… la bufet
Şade sus, la noi în vilă.                                  Ca să-şi scoată un bilet.

Dimineaţa, stând în pat,                                 Iar la casa gării cere:
Dă cămaşa s-o îmbrace,                             - Iute, o sticlă de bere!
Bagă mâinile pe mâneci –
Ptiu! sunt pantalonii, drace!                          Vai, ce distrat, ce zăpăcilă
                                                                         Şade sus, la noi în vilă!
Vai, ce distrat, ce zăpăcilă
Şade sus, la noi în vilă!                                  Pe peron aleargă-ntins,
                                                                         Sare-ntr-un vagon desprins,
Dă să-şi puie pardesiul,                                Valize, legăturele
I-au spus: - Nu-i al tău, priveşte!                    Le bagă sub canapele,
                                                                          Şi-n colţ, la geam cuibărit
Jambierele îşi pune –                                     El adormi liniştit.
Nu sunt ale lui, fireşte.
                                                                           Spre dimineaţă tresaltă:
Vai, ce distrat, ce zăpăcilă                           - Care e această haltă?
Şade sus, la noi în vilă!                                    Din peron, unii trecând,
                                                                        - „Leningrad” - răspund râzând.
Iute-n mers, în loc de şapcă
O tigaie-şi pune-n cap                                      Iar adoarme puţintel,
                                                                            Iar pe geam se uită el,
Vrea mănuşile să-şi tragă                               Vede iar o gară mare
În picioare – nu încap                                       Şi întreabă cu mirare:

Vai, ce distrat, ce zăpăcilă                            - Ce gară-i asta, mă rog?
Şade sus, la noi în vilă!                                     E Popovca… Bolog?
                                                                             Din peron, unii trecând,
Într-o zi, călătorind                                          - „Leningrad” - răspund râzând.
Cu tramvaiul înspre gară
Dete buzna spre vatman                                   Iar adoarme puţintel,
Gata ca să sară-afara:                                      Iar pe geam se uită el,
                                                                             Vede iar o gară mare
- Mult stimat conducător                                    Şi întreabă cu mirare:
De tramvai, vă rog scuzaţi…
Mult tramvai, vă rog stimat                             - Ce gară-i, mă rog, aicea?
De conducător scuzaţi…                                  Iamscaia, sau cum îi zice?
                                                                             Din peron, unii trecând,
Trebuie ne-negreşit                                        - „Leningrad” - răspund râzând.
Să sta-staţi un pic, să sai
Vă rog mult ca să opriţi                                  - Ce glumiţi? atunci el zbiară,
Ga-gara lângă tramvai!                                    Merg şi merg o zi de vară,
                                                                        Merg şi-ntreb din gară-n gară,
Vatmanul îi admiră graiul                                 Şi… la Leningrad sunt iară?
Şi opri un pic tramvaiul                                   
                                                                            Vai, ce distrat, ce zăpăcilă
Vai, ce distrat, ce zăpăcilă                               Şade sus, la noi în vilă!
Şade sus, la noi în vilă!










Temă: S-a stabilit, dragostea şi procesul de creaţie te pot zăpăci tare de tot. Se pune întrebarea, care este elementul comun al acestor două trăiri.


   
Autor: S. MARŞAC (3 noiembrie 1887 Voronej, Rusia – 4 iulie 1964, Moscova)
Copertă şi ilustraţii: V. CONAŞEVICI
Traducător: A. TOMA
Titlu original: Вот какой рассеянный (1930)
Editura: Tineretului

    
Redactor de carte: Dan Faur
Tehnoredactor urmăritor: G. David
Corector: E. Vrancea
Dat la cules 20.X.953. Bun de tipar 28.I.954. Tiraj 20000+160. Hârtie velină mată de 160 gr. m/p. Coli de tipar 2. Coli de editură 0,900. Ft. 210x270. Com. editurii 936. Ediţia I. Preţul per exemplar Lei 2. A. 04878. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare (8 S).






joi, 19 martie 2015

Lupul care a uitat proverbele

            M-am hotărât, îmi deschid cabinet de avocatură pentru animalele din poveşti. La câte nereguli şi nedreptăţi se petrec în poveştile pe care le citim ştiu sigur că voi avea clienţi cu duiumul. Sunt la început de drum, legile nu sunt clar stabilite, acum adun studii de caz. Să luăm de exemplu povestea lupului din cartea de faţă.

            Lup fiind, ce îţi este caracteristic, nu încape îndoială – foamea, de aceea se şi spune foame de lup. Se ştie, sau cel puţin aşa am fost învăţaţi, lupii nu mănâncă verdeţuri, îmi recunosc această idee preconcepută, care se va dovedi a nu fi chiar realitatea. Am discutat chestiunea şi cu lupul din Capra cu trei iezi, şi cu lupul din povestea de faţă, ba chiar în câteva rânduri a venit la discuţii şi lupul din povestea lui Vulpişor însoţit de lupul din Povestea celor trei purceluşi. Mi s-a demonstrat, urmând o logică lupească, că lupii chiar adoră ierburile, verdeţurile cele mai pline de clorofilă, se dau în vânt şi simt mirosul de varză proaspătă şi salată de la distanţe apreciabile. Au însă şi ei plăcerea lor, aşa ca fiecare dintre noi, ei nu pot mânca aceste verdeţuri crude, lor le plac învelite în iepure… ce să faci? să cerţi omul lupul pentru gustul lui. Să ne amintim celebra zicală de gustibus non disputandum. Este adevărat că sunt unii lupi care consumă iepurele direct, fără să mai aştepte ca acesta să se umple cu verdeaţă, trebuie să precizăm însă că ei o fac siliţi de împrejurări, şi îl mănâncă mai mult în silă şi din milă pentru confraţii săi, ştiut fiind faptul că numărul iepurilor este mai mare decât numărul salatelor din diferite grădini.

            Lăcomia lupului este proverbială, aici nimic de zis. Chiar şi în această carte ni se prezintă o situaţie, o întâmplare care ilustrează zicerea strică tot ce e prea mult. Se impune, totuşi, să nuanţăm un pic lucrurile, strică tot ce e prea mult peste puterile tale, or se ştie că puterea lupului vine imediat după puterea ursului… şi dacă nici ursul n-are putere. Plus că lupul din poveste are circumstanţe atenuante, orbit de furie, a voit să-şi stingă setea de răzbunare şi a dat doar peste mâncare, el a mâncat aici într-o manieră complusivă, el a pierdut controlul, actul de a mânca a depăşit graniţele fiziologicului şi s-a intricat cu o serie de probleme psihologice care ţin de o agresivitate refulată. Nu intru în detalii, confidenţele nu se discută pe larg…

            Un alt aspect pe care se bate monedă este prea binecunoscuta zicere lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba. Totul a pornit de la o neînţelegere atunci când lupul a îmbrăcat blana de oaie şi s-a ascuns printre mioare, el a fost acuzat că ar fi avut intenţia de a răpi şi mânca pe oiţa bârsană, care între noi fie vorba, nici nu e năzdrăvană, e o prefăcută şi o egoistă, să vedeţi cum devine povestea, un lup pârcălab mi-a jurat că-mi spune numai adevărul. Cică la un moment dat lupii au observat că oile se împlineau, se rotunjeau, pe zi ce trecea mai frumoase se-arătau, era clar, descoperiseră un loc cu multă verdeaţă sănătoasă, mănoasă, gustoasă, ar fi vrut şi lupii să facă şi ei o burtă bună de iarbă, dar ţi-ai găsit cu cine să împarţi o pajişte bună, oile o ţineau pe-a lor, n-au vrut să divulge secretul, locul unde se află această grădină ascunsă. Au încercat lupii fel de fel de vicleşuguri şi tertipuri, n-a fost chip să descopere taina, asta până într-o zi când unui lup i-a venit ideea să se deghizeze în oaie, să se infiltreze în turmă şi să descopere astfel locul secret, spre ghinionul lui a fost descoperit… restul este deja istorie, mistificată, să spunem lucrurilor pe nume, de către o turmă de oi… şi s-a scris mult despre efectul de turmă astfel încât nu are rost să insistăm.

            În cartea aceasta de versuri în care rimele cad una după alta asemenea pietrelor în capul lupului (a se vedea mai jos ilustraţia de rigoare) mai sunt discutate şi alte proverbe, unul dintre ele este acela care ne spune că unde-s mulţi puterea creşte. Cred şi eu, dar fairplay-ul unde este? Vi se pare corect acest raport de 7 : 1, şapte iepuri zdraveni, matahale nu alta, isteţi foc că nu poţi să-i înhaţi deloc, la un amărât de lup ? Sigur, aici sunt nişte detalii de precizat, dar eu vorbesc de principiu.

            Nu vreau să insist asupra întâmplării cu puiul de porc mistreţ, nici asupra faptelor petrecute în cabinetul doctorului Iepurilă Dentist, nu că n-ar fi adevărate, dar toate sunt relatate-n carte şi vă invit să o citiţi ca martor ocular să fiţi.



Temă: Precizaţi într-un panseu nevoia de adevăr subiectiv.


Autor: DAN URSULEANU (6 noiembrie 1942, Cernăuţi – 2 martie 2013, Bucureşti)
Copertă şi ilustraţii: GEO ZLOTESCU
Editura: Junimea

Redactor: ADA FĂRTĂIŞ
Tehnoredactor: MIHAI BUJDEI
Apărut 1982; Format 54 x 84/8. Coli tipo 6
Bun de tipar la 12.03.1981, Editura „Junimea”,
str. Gheorghi Dimitrov 1
IAŞI – ROMÂNIA










vineri, 13 martie 2015

Mototol-Rostogol

„Simt, aşa, că mi-e rău de parcă aş fi căzut într-un hău, căderea ar fi fără oprire iar eu nici gând să-mi pot veni în fire, aripile sunt la locul lor dar parcă n-aş fi ştiut niciodată să zbor, mă uit în jur şi văd gâzele zburătoare poposind din floare în floare, iar eu, printr-o tristă încercare, parcă-aş fi rămas fără nici o floare, nu ştiu ce se întâmplă dar nu mi-e bine, parcă-aş fi zburat prea departe şi acum nu mă mai pot întoarce la mine…” (pag. 56)

            Sigur, este un început care te pune pe gânduri. Întrebarea este cum am ajuns în acest loc? Răspunsul este atât de personal încât nu încercaţi să-l transformaţi în ceva extrem de banal. Ştiu, sunt exagerat şi preţios, dar din nu ştiu ce motiv cuvintele îmi par în acest moment asemenea unor blocuri de piatră, iar încercarea mea de a le îmbina duce la rezultate dezagreabile, de aceea voi lăsa prezentarea acestei cărţi pe mâinile unui specialist, cred că singurul care a dedicat înainte de 1989 o carte literaturii române pentru copii, este vorba de Hristu Cândroveanu şi cartea sa Literatura română pentru copii, editura Albatros, 1988.

            „O idee despre micul erou al atât de bogatei şi densei cărţulii a Gabrielei Negreanu, Mototol-Rostogol, 1981, ne-o facem încă din moto-ul autoarei, de pe pagina de gardă a minusculului „tom”: „Lui / Brăduţ-Cristian, / care / nu-şi iubeşte / numele / pentru / că / nu / şi / l-a / ales / el / singur”.
            Ce poate fi mai expresiv şi mai definitoriu pentru o „personalitate” incipientă, deja… quasi-conştientă de sine ? Închipuiţi-vă un pici, revoltat că alţii se amestecă în viaţa „lui” până într-atât încât îi dau – pentru întotdeauna – un nume ce trebuie să-l reprezinte pe el însuşi! Nu, eu nu vreau să-mi zic(eţi) aşa – te poate surprinde el, într-adevăr – , mie îmi place să-mi spun şi să mi se spună…
            Aşa se deschide – chiar din capul locului foarte promiţător – întâia mărturisire-poem despre copilărie, a Gabrielei Negreanu, o voce lirică de profunde tensiuni existenţiale şi eseistă remarcabilă totodată, a literaturii noastre de azi, din generaţia încă tânără. Autoarea şi-a intitulat cartea: Aventurile lui Mototol-Rostogol la prima lui ieşire din ocol, cu subtitlul, în paranteză, roman în prozoversuri, cu rime interioare deci, care îi conferă textului şi acea vioiciune, cantabilitate ce se conjugă elocvent cu structura jucăuşă şi muzicală de la natură a celor mici, fiinţe trăitoare într-un spectacol fără-de-sfârşit, de frumuseţe cuceritoare.
            Mototol-Rostogol este copilul nostru etern, pe care atât de bine îl cunoaştem – ca unii ce l-am avut sub ochi încă de la primul lui ţipăt „existenţial”. Şi la al cărui gângurit dintâi am asistat, clipă de clipă, de pe când „mototolul” începe să înceteze a mai fi „mototol”, devenind progresiv „rostogol” (fiindcă iată, nu mai stă unde-l pui!) şi pomenindu-se, pomenindu-ne noi – că ne zâmbeşte, de la o vreme, cu tot surâsul şi lumina lumii strânse laolaltă!
            Dar, uite că, atât de familiarul copil intră într-o altă minune a vârstei sale, aceea a aventurii cunoaşterii şi a trezirii lui la conştiinţa de sine. Prag de pe care trece sub „reflectorul” poetei în cartea de faţă.
            Şi aşa, suntem făcuţi martori, în capitolul întâi al prozopoemului Gabrielei Negreanu, la…”Cum a aruncat Mototol-Rostogol o primă privire într-o lume care era amăgire”: „Era ca şi cum într-o zi cineva l-ar fi luat pe Mototol-Rostogol de pufuleţul lui cel moale de la ceafă, l-ar fi frecat pe după urechi cât să-i dea curaj iar apoi, cu un bobârnac bine ţintit, l-ar fi proiectat drept în mijlocul străzii aceleia mai mult prinse / decât întinse, / mai mult spargi / decât largi, / mai mult aprige / decât antice, / unde tot felul de orătănii / înşirate ca nişte mătănii / se făceau că joacă hopa-mitică, / dar de fapt ţopăiau de frică”. Cu alte cuvinte, eroul nostru, ajuns conştient de sine – la modul nu tocmai împlinit al conceptului, desigur – are întâia lui înfruntare, confruntare cu lumea de dincolo de pătuţul său cu gratii. Şi, fireşte, are primele traume, într-un univers, se vede, al insecurităţii totale, unde nimeni – habar n-are – că el, Mototol-Rostogol este, trebuie să fie buricul pământului, centru de atenţie generală!
            După care mai aflăm noi…”Despre cum, pornind-o Mototol-Rostogol tot într-o dungă, cine să mai ştie unde poate s-ajungă…” Şi cunoaştem alte încercări prin care trece micuţul pinguin-apolodoresc-„itinerant”, ca să zic aşa. Bunăoară, că tot timpul călătoreşte cu… umbra după el! De ce s-o ţine scai în urma sa ? Începe prin urmare iniţierea piciului, – dar de unde să ştie el asta ? Şi cum să nu se sperie, aşa, în totală… necunoştinţă de cauză ? ! Iată şi un pescăruş… Tot prilejuri şi impulsuri de acomodare cu „restul” lumii în raport cu el, care e, negreşit, centrul ei… Rest-rest, cum se pare însă, deloc neglijabil! Pescăruşul asta, de-o pildă… Nu l-ar putea folosi spre a întreprinde o călătorie cosmică, agăţat cumva de picioruşul lui?... Deci, se deschide pentru fostul Mototol-Rostogol (fostul – fiindcă nu mai e ce-a fost…) orizontul nemărginit şi a-toate-încăpător al imaginaţiei. Vârsta dintâi începe să-şi consume setea de nou, de altceva decât poala caldă şi ocrotitoare a mamei. Şi uite aşa află prichindelul – ce şi-a dezavuat numele (fiindcă nu era „opera” lui) – află… „Cum şi-n ce fel poţi ajunge fără vreo vină într-o lume străină”: pescăruşul-navă-aeriană e înghiţit de mare, sau ceva din mare! Mototol însă se „salvează” pe spinarea unei balene, acest continent al apelor necuprinse, de pe care e proiectat înapoi, în familiara lui uliţă de acasă. Şi visul-poveste – cu ochii închişi sau deschişi – se închide asupră-şi…
            Titlurile de capitole înseşi, ale cărţii Gabrielei Negreanu, rezumă esenţial întreaga naraţiune, concepută ca o explorare a lumii, pentru sine, din perspectiva fabulos-onirică şi de iniţiere continuă a micuţului erou. Mototol-Rostogol caută, descoperă, imaginând tot alte şi alte ipostaze ale universului înconjurător, pe măsură ce intră în stăpânirea lor, „agresat” de ele. De ce zboară Ruza-Buburuza ? Fiindcă…toate cele sunt ceva, dar cum sunt şi ce sunt ? Şi…Şi încă…etc.
            Mototol-Rostogol pătrunde în largul imaginaţiei lui ca într-o poveste, şi se intregrează perfect miracolului, căruia îi devine parte, o componentă nu mai puţin miraculoasă. Miracolul din care va ieşi cine ştie când, dacă va mai ieşi vreodată – dovadă că autoarea, creatoarea lui mai hălăduie încă acolo. Şi periplul nu conteneşte: „Şi aşa, şoptind munţilor şi stelelor şi dragei lui Ruza-Buburuza noapte bună… adormi şi visă cum în zori va porni-o din nou pe strada aceea mai mult prinsă / decât întinsă, / mai mult spargă / decât largă / şi atât de nebună-nebună, / încât se termină de-a dreptul în Lună. / Unde, pasămite, / visele Mototol-Rostogolilor sunt nemărginite”.

            Ne putem întreba dacă această carte este pentru copii, eu zic ca da şi asta din cel puţin două motive, pe de o parte se spune ca la citit copiii folosesc inima, iar pe de altă parte se spune că sufletul unui copil este numai bun de sădit lucruri frumoase, care vor înflori la timpul lor.

Temă: Amintiţi-vă când aţi crescut ultima oară.

Autor: GABRIELA NEGREANU (6 iulie 1947, Bucureşti – 22 octombrie 1995, Bucureşti)
Copertă şi ilustraţii: ŞTEFAN DAMÓ
Editura: Ion Creangă




Lector: GH. D. VASILE
Tehnoredactor: STANCU PETRE
Bun de tipar: 12.XII.1981. Apărut: 1981
Coli de tipar: 4,5