Vântul prin sălcii

            Ora de culcare a venit, ba chiar a şi trecut şi totuşi, copilul nu doarme. Cum faci să-l duci în pat la el? Ce poţi să mai improvizezi în seara aceasta după ce ai încercat toate trucurile posibile?

                        - Ai câştigat! Ai câştigat! Mamă ce norocos eşti! Pff, îţi dai seama…

                        - Ce am câştigat? Ce, ce?

                        - Îţi spun, dar câştigul vine cu o condiţie.

                        - Vreau ce-am câştigat, dă-mi acum…

                        - Îţi dau, dar mai întâi condiţia.

                        - Bine, spune-mi…

                        - Condiţia este să accepţi premiul orice ar fi acesta.

                        - Îmm… bine, de acord. Dă-mi ce am câştigat.

                        - Păi, ai câştigat un bilet dus în patul tău în braţele mele.

            Şi mai sunt poveştile spuse cu voce uşoară, încet, încet la capătul patului, spuse pentru copilul din pat, care ar mai da o iamă prin jucării, spuse pentru copilul din adult, care se linişteşte din tumultul de peste zi. Kenneth Grahame a fost un tată care a născocit pentru fiul său – Alastair – poveşti care se prind de mână şi fac roată în jurul pătuţului, carusel de întâmplări în care imaginaţia se învârte în cercuri din ce în ce mai largi sperând să ajungă pe nesimţite reper pentru un fel de viaţă mai bună.

            Dacă am privi povestea aceasta ca pe un foc de tabără, am vedea că în jurul ei stau cu gurile căscate oameni mari, copii şi multe animale ale pădurii. Cu toţii înghesuiţi pe trunchiuri de copac stau şi ascultă vocea prieteniei, se lasă furaţi de aventurile Sobolului, ale Şoarecelui de apă, ale Bursucului, ale Broscoiului, ale Lutrului şi ale vieţii în general. Viaţa pentru fiecare în parte nu strânge la un loc, într-un timp atât de scurt, atâtea experienţe, ea se oferă pentru fiecare în parte, pe bucăţi… o felie mai mare aici, una mai mică acolo, iar dincolo nimic. De cele mai multe ori jinduieşti, fără să îţi pese că puţinul pe care îl ai ar putea fi suficient pentru o fericire mică, dar adevărată.

            Văd printre oamenii mari pe Theodore Roosevelt, preşedintele Statelor Unite care se încântă de manuscrisul primit deoarece nici un editor din Regatul Unit nu s-a arătat interesat de povestea lui Kenneth Grahame, iar acesta s-a hotărât să îl trimită celui mai puternic om, cel puţin aşa spune povestea. Aici pe buştean este şi A. A. Milne, creatorul lui Winne Pooh care a adaptat povestea Broscoiului pentru scena teatrului. Este şi fiul său Christopher care vede în această carte două cărţi, pe de o parte este cea în care sunt descrise aventurile Broscoiului, iar pe de altă parte este cea în care sunt explorate emoţiile umane – frica, nostalgia, mirarea, dorinţa de a te pierde şi a te regăsi într-o călătorie. Îl văd pe C.S. Lewis care socoteşte această carte o capodoperă şi vorbeşte despre ea în termeni elogioşi şi nu vorbeşte cu oricine ci cu J.R.R. Tolkien, iar acesta nu-l contrazice. Mai sunt şi cei de la Pink Floyd care îşi numesc albumul de debut (1967) „The Piper at the Gates of Dawn”  - un capitol din carte în care Pan, zeul naturii îşi face apariţia, lăsându-i pe eroii noştri pradă admiraţiei şi frumosului, iar la trezirea din visare, Sobolul şi Şoarecele de apă îl găsesc pe Portly, fiul zurbagiu şi rătăcit de câteva zile, al Lutrului. Văd oameni mari care încearcă să decripteze viaţa reală cu tragediile ei, să facă din această poveste un divan, sigur este şi acesta un fel de a spune povestea, dar parcă este prea apăsat.

            Văd printre copii pe cei care vor fi alături de Broscoi, care se vor încânta de aventurile acestuia, care îşi vor dori curajul lui nebun şi care vor învăţa până la sfârşit că a fi cumpătat nu este un lucru de lepădat. Aici pe buştean sunt şi copiii care vor tremura de frig alături de Sobol, în Pădurea Sălbatică, copiii dornici de a învăţa, care au nevoie de prieteni care să le explice şi care să aibă răbdare cu ei, care vor creşte mari şi frumoşi, care vor şti să împartă şi să se bucure de un picnic, chiar daca acesta este pe covorul din sufragerie. Mai sunt şi copii cărora Şoarecele de apă li se va părea uşor de urmărit, asta pentru că şi ei sunt gata de o prietenie adevărată, ei ştiu deja să împartă, ştiu să asculte, ştiu să se întoarcă din drum şi să lase nevoile lor pe un plan secund, ştiu să fie aici, gata de distracţie, dar şi serioşi atunci când momentul o cere.

            Văd animale ale pădurii şi în special şoareci de câmp care au carneţele în lăbuţe şi scriu cu o deosebită atenţie tot ceea ce se povesteşte aici, iar acasă în vizuina lor, unde focul trosneşte vesel, iar cămara este plină cu de toate, deci grija zilei de mâine nu există, vor descoase aceste întâmplări, le vor răsuci pe toate părţile, le vor frământa şi le vor pune la dospit, iar mai apoi vor face o plăcintă mare şi îi vor invita pe toţi la o felie şi cu toţii vom putea învăţa câte o lecţie de omenie.

Temă: Opriţi-vă la un animal favorit şi descrieţi anotimpurile din perspectiva acestuia.

Autor: KENNETH GRAHAME (8 martie 1859, Edinburgh, Scoţia – 6 iulie 1932, Pangbourne, Anglia)

Copertă şi ilustraţii: IACOB DESIDERIU

Traducere: FRIDA PAPADACHE

Titlu original: The wind in the willows (1908)

Editura: Ion Creangă

Colecţia: Biblioteca Pentru Toţi Copiii, nr. 24

Lector: GH. D. VASILE

Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU

Apărut 1973. Comanda nr. 332. Tiraj 56000

leg. 1/2 5000+ 51000 legate 1/1. Coli de tipar 14

             

Ninsoarea care ne trebuie

            Eram copil când am primit în dar primul meu fulg de zăpadă. Eu înăuntru, în penultima bancă pe rândul de la geam, gândurile mele pe afară, se zbenguiau în zăpada ce începuse să se aşeze. Voiam şi eu în caruselul acela alb şi priveam cu poftă la hârjoana de afară, când un cogeamitea flocon alb îmi făcea semne să am răbdare că el mă aşteaptă. Şi aşa a şi fost. Nu s-a aşezat o clipă, o clipă nu a stat locului, ridicări, coborâri, rotiri, piruete, răsuciri, rostogoliri, plutiri, na! dansuri ştiute doar de el. Orele s-au terminat, pentru mine de mult, pentru profesori, au mai durat ceva. Afară se anunţa o noapte de argint şi mister sau poate doar mie mi s-a părut aşa datorită fulgilor care m-au condus până acasă învăţându-mă mult mai multe decât şcoala din ziua aceea. Dovadă stă faptul că nu-mi aduc aminte nimic din ceea ce mi-a fost predat în ziua aceea de către profesori, dar ţin minte toată poezia spusă de către primul meu fulg de zăpadă.

            Suflet de copil… aşa este şi cartea aceasta, frânturi de emoţii trăite cu ocazia aşteptării primei zile de vacanţă; cu ocazia aşteptării primei ninsori, când ne uităm din zori după nori călători; cu ocazia plecării în excursie pe supărare mare căci zăpada se încăpăţânează tare şi nu apare; cu ocazia primului fulg uşor, ce cade alene şi ne întrebăm temător, ne ocoleşte sau se aşterne; cu ocazia primului om de zăpadă ce-l punem de gardă, să ne dea de ştire atunci când gheaţa devine subţire; cu ocazia poveştilor spuse de bunica şi ce ne mai plăceau chiar dacă nu eram atâtica; cu ocazia Sorcovei pe care o încheiam cu un „La Mulţi Ani!” dar nouă ne era gândul la bani… şi s-a topit vacanţa, dar nu-i nimic că noi avem răbdare să treacă semestrele şcolare.

            Cartea aceasta apare în anul 1979, an decretat ca fiind anul internaţional al copilului şi surprinde cele de mai sus şi alte câteva în plus în treisprezece povestiri care conţin ritmuri poetice. Am mai întâlnit felul acesta de scriitură în Giumbuş Măgăruş, în Poveste din cetatea lucrurilor neterminate, aici cititorul nu face nici un fel de efort, el trăieşte în timpul acţiunii luând parte direct la evenimente deoarece se produce o identificare cu unul sau altul dintre personaje, pe când în cartea de faţă acest lucru nu este posibil căci nu avem un personaj concret. Cititorul trebuie să cearnă trecutul de prezent şi să descopere momentele în care va fi fost supus unor reflecţii mai mult sau mai puţin conştiente de diferite evenimente exterioare. Copilul cititor trebuie să depăşească prezentul imediat şi să se lase purtat de unda de şoc provocată în memorie de autorul acestor poveşti prin aruncarea acestor rime care se doresc a surprinde esenţe. Nu-i lucru uşor, iar efortul este unul pe măsură, de aceea îmi pare că poveştile sunt mai degrabă destinate adulţilor cu propensiuni nostalgice. Cel mult copiii pot descoperi începuturi ale devenirii, ceea ce să recunoaştem! nu-i puţin lucru.

Temă: Rimaţi copilăria dumneavoastră cu o experienţă de viaţă al cărei sens l-aţi dibuit adult fiind.

Autor: NICOLAE NEAGU (18 iulie 1931, Dâmboviţa – 19 iunie 2009, Dâmboviţa)

Coperta şi ilustraţii: GYÖRGY MIHAIL

Editura: Ion Creangă

Lector: PĂSĂRIN GEORGETA

Tehnoredactor: POSTELNICU VALERICA

Bun de tipar: 17. I. 1979. Apărut: 1979

Tiraj: 30000. Broşate

Coli de tipar: 6

Aventurile celor trei prieteni în Tiutiurlistan

            Ai uneori în faţa ta o carte despre care nu ai nici cel mai mic indiciu. Autorul îţi este total necunoscut, numele lui nu se asociază nu nimic din memoria ta. Titlul cărţii pleacă de la zero şi se opreşte la semnificaţia cuvintelor, de aici începe construcţia a ceva cu sens, totuşi, nu poţi construi când dai peste cuvinte inventate… eşti nevoit să treci mai departe. Şi uite aşa răsfoieşti un pic cartea, poate dai de nişte ilustraţii, nu şi de data aceasta, singura ilustraţie este cea de pe prima coperta, dar deja ştii că este vorba de trei prieteni şi aventurile lor. Ceea ce capeţi în plus este o înfăţişare a personajelor din poveste, un cocoş, o pisica (care se va dovedi a fi motan) şi o vulpe (clar! o altfel de vulpe).

            Te poţi întreba ce te face în aceasta situaţie să vrei să citeşti aceasta carte… răspunsul este simplu şi anume spiritul de aventura, plus că se poate dovedi o treaba minunata faptul că nu pleci la drum cu un set de informaţii, asta ca sa nu le spun pre-judecăţi legate de autor, poveste sau mai ştiu eu ce.

            Ne punem bocceluţa în vârf de băţ, dăm drumul la fluierat, aşa încetişor să nu speriem pe nimeni în jurul nostru şi ţinem tira firului de poveste care începe a se depăna… sfârrr, sfârrr şi nu fusul face aşa, ci urechile însetate de poveste când se apucă caporalul Trâmbiţaşul să toarne povestea sa. Aflăm acum cam pe unde vine Tiutiurlistanul şi cum se învecinează el cu Blabonia, cum cei doi regi (Poloboc şi Scorţişoară) s-au luat la harţă de la un joc de dame în care piesele erau comestibile, cum au dat ei vina unul pe altul acuzându-se de joc cu mâinile murdare, cum războiul dintre cele două regate s-a transformat dintr-o înfruntare pe tabla de joc într-o confruntare pe câmpul adevărat de bătaie, acum nu se mai mutau piese comestibile pentru guri regeşti ci bucăţi de carne pentru tunuri flamande şi răzbunătoare. În acest război care are de toate, de la trădări, până la reveniri spectaculoase îşi va câştiga caporalul Trâmbiţaşul gradele şi recunoaşterea sa. Nu vă aşteptaţi să vedeţi muniţia clasica pusa la treaba doar suntem într-un război dintre Tiutiurlistan şi Blabonia, aci lucrurile sunt tranşate altfel…un adevărat masacru, carnagiu, care începe la „Scrumbia Afumată” hanul de lângă câmpul de bătaie se continuă cu întâlnirea celor două oştiri dispuse să lupte până la moarte. În războiul acesta este o disperare cumplită, se ajunge să se folosească cotoare de mere, şapte mii de găluşte, mierea încleiază totul, tăişul greu şi lipicios al spadelor se prinde de bărbile combatanţilor, unii reuşesc să se descalţe şi lovesc cu cizma-n stânga şi-n dreapta… eforturile tiutiurlistanezilor nu sunt pe măsura trădărilor de care au parte, blablanezii se apropie de victorie, noroc cu Mânzoc şi Nodişor şi cu sacul lor bâzâitor, ei vor pune oastea blablaneză pe fugă.

            Amintirile acestea se sting în prezenta unui viitor care se anunţă sumbru, prinţesa Blaboniei, Violina, a fost răpită la graniţa cu Tiutiurlistanul, un nou război se apropie. Cei trei prieteni – caporalul Trâmbiţaşul, Miorlălău Şoricescu şi Şireata – vor reuşi să facă ceva în aceasta privinţă? Cu siguranţă da! Aceasta este marea lor aventură în care îşi vor da măsura caracterului lor dovedind ce înseamnă prietenia, curajul, sacrificiul, iertarea, respectul, bunătatea, neîncrederea, impoliteţea, laşitatea, viciul, răutatea.

            În timp ce citeam această poveste am avut mereu senzaţia unei umbre, a unui spectru care mă însoţea de lungul rândurilor, niciodată văzut pe de-a-ntregul ci numai ghicit, construit din atitudinea, comportamentul personajelor, cum ar fi ţiganul Bătătură, care vrea cu orice preţ să se răzbune pe cei trei prieteni după ce au salvat-o pe prinţesă şi i-au dat planurile peste cap. Uite, ce descântece şi farmece ţine-n puterea sa „Venim uşor / Într-un picior / Basma roşie aşternând, / Alergaţi, otrăvitori, curând!!! / Şi dacă / În codru unul din voi va rămâne / Să-l năpădească viermii până mâine / Şi doborât de boli să zacă – ooo !!!” Acesta nu se dă înlături de la nimic, este uns cu toate alifiile, ştie toate şiretlicurile, face pe satrapul şi e gata să-l spânzure pe Miorlălău Şoricescu în urma unei judecăţi ce îşi sprijină verdictul pe tertip şi tortură. Sunt momente în care descrierea locurilor te înfioară, aşa cum este în satul Zgârciobeşti în care mamele îşi leagă fiicele cu funii groase peste piept pentru a respira mai puţin, copiii se încălzesc la lucirile reci ale bănuţilor agonisiţi prin ajunare. Dar asta nu e tot, cel mai mult am rămas aşa cu gândul aiurea când am văzut atitudinea şi comportamentul prinţesei Violina care în ciuda tuturor dovezilor de bun simţ, de sacrificiu, de dăruire din partea celor trei prieteni, ea tot îi persecută, este necruţătoare, neatentă la nevoile lor, indiferentă şi dispreţuitoare. Este nevoie de intervenţia unui pustnic botanist învăţat care printr-un leac va topi inima de gheaţă a prinţesei, sigur! el spune că nu este nimic miraculos şi că totul este ştiinţă, dar tare mă tem că este doar o măsură de protecţie această afirmaţie şi că împotriva nesimţirii nu se poate lupta cu dovezi de bun simţ. Este practic ca o frecţie la picior de lemn, să admitem totuşi că dacă freci suficient de puternic vei reuşi să-ţi încălzeşti mâinile, dacă asta ajută la ceva.

            Ş-ar mai fi şi lupta cu demonii, sacrificiul suprem, taina cocoşului…şi toate sunt în cartea aceasta care a fost scrisă în 1942 şi publicată pentru prima dată în 1946. Amănuntul acesta l-am aflat ulterior şi m-a făcut să întrevăd pentru o clipă scurtă, chipul spectrului de care vă spuneam… războiul adevărat.

Temă: Descoperiţi-vă contrastul personal care vă dă posibilitatea să fiţi ceea ce sunteţi.

Autor: WOJCIECH ZUKROWSKI (14 aprilie 1916 Cracovia  - 26 august 2000 Varşovia)

Copertă: L. SÎRBU

Titlu original: Porwanie w Tiutiurlistanie (1968)

Traducere: MĂRGĂRITA PETRESCU VAVI

Editura: Ion Creangă

Redactor: GH. ZARAFU

Tehnoredactor: ELENA GĂRĂJĂU

Dat la cules 23.X.1974. Bun de tipar 27.XII.1974

Apărut 1975. Comanda nr. 971. Tiraj 22390 ex.

Coli de tipar 13

Peripeţiile lui Negrilă Cotoilă

            Atenţionarea „Proprietate păzită de pisici” poate părea fantezistă, o glumă scornită de o minte care oglindeşte cunoscutul anunţ „Nu intraţi câine rău”, într-un mod umoristic. Nu cred să existe vreun hoţ căruia să-i fie frică de pisici, cum de asemenea nu cred să existe vreun proprietar care să-şi lase bunurile pe seama unei pisici… Pisi şi le însuşeşte singură, prin dezmierdări, alinturi şi alte pisiceli duioase… nu intrăm în amănunte căci ne-am îndepărta prea mult de peripeţiile lui Negrilă Cotoilă.

            Povestea acestui motan este una plină de aventură deoarece el este animat de interesele cele mai înalte ale… ale… ale comunismului, ei bine da! avem un motan care împrumută din calităţile unui comunist adevărat. El luptă cu îndârjire şi nu precupeţeşte nici un efort în demascarea hoţilor care vor să-şi însuşească avutul obştesc, el duce aprigă bătălie în eradicarea superstiţiilor de genul credinţa în Dumnezeu, a obscurantismului şi vrea să aducă lumină în conştiinţă, vorbeşte cu largheţe despre Ch. Darwin şi organismele unicelulare,  oferă sfaturi mamelor cu privire la educaţia copiilor astfel încât aceştia să nu ajungă nişte filfizoni, nişte romantici… nu-i mai da de mâncare, va fi nevoit să prindă şoareci. Bine că toate lucrurile acestea se petrec într-un singur capitol şi pot fi considerate ca o picanterie în viaţa pisicească. Sigur, motanul nostru nu se poate dezbăra de această fibră comunistă care se mai încordează din când în când pe parcursul poveştii.

            Altfel, povestea are nerv, situaţiile sunt la început pe măsura purtărilor pisiceşti, se doarme mult, se mănâncă tot chiar dacă nu toată mâncarea este a ta, se sparg diverse vase, clondire, se schimbă stăpânii, se prinde un şoarece de control şi se dovedeşte utilitatea unei pisici într-un cămin, se distruge colţul viu al şcolii (aici puteţi citi mai multe despre ce înseamnă acest colţ viu), se porneşte în pribegie şi de aici, direct la institutul veterinar fiind vândut de nişte elevii fără cravată roşie la gât – de la care te poţi aştepta la multe lucruri – dornici de a face rost de câţiva gologani pentru a intra la cinematograf.

            De la institutul veterinar, povestea îşi schimă cursul, Negrilă Cotoilă intră pe sub pielea profesorului Neteaha, un vestit ihtiolog, scăpând astfel de pisisecţie. Acum lucrurile încep să aibă miros de peşte, ceea ce pentru un motan, să o recunoaştem, nu este deloc un lucru rău.

            Ajuns la staţia de cercetări piscicole, Negrilă Cotoilă descoperă un complot pus la cale de asistentul profesorului, pe care toţi îl cunoşteau sub numele de Sidir Petrovici Petrenko, numai că acesta este un nume fals sub care se ascunde de câţiva ani răufăcătorul Puholoviţa, care a deturnat un camion cu manufactură pentru care a luat o sută de mii de ruble. Complicele lui de atunci, Rakşa, care a făcut puşcărie pentru acest furt, i-a dat de urmă şi-l ameninţă că-l va da în vileag dacă nu-şi răscumpără trădarea. Amândoi pun la cale un plan prin care să sustragă peştele din iazuri, înainte de depunerea icrelor, ca mai apoi să-l vândă pe bani frumoşi. Negrilă Cotoilă este la datorie şi apără împreună cu celelalte pisici avutul peştesc. Planul pus la cale este un plan clasa a I-a… căci presupune ca Negrilă Cotoilă să înveţe să scrie deoarece în felul acesta, poate lăsa un bilet prin care să denunţe intenţiile criminale ale lui Puholoviţa. Sigur, unei pisici, oricât ar fi ea de determinată nu-i vine la îndelăbuţă formarea unei astfel de deprinderi, dar cu efort susţinut izbândeşte nu numai în scrierea bileţelului ci şi a memoriilor, astfel încât tot neamul pisicesc va şti cine a fost şi ce a făcut Negrilă Cotoilă alături de celelalte pisici de la staţia de cercetări piscicole.

Temă: Argumentaţi pro sau contra dacă furtul din avutul obştesc poate fi sau nu scuzabil.

Autor: IVAN BAHMUT (7 iunie 1903 – 20 august 1975)

Copertă şi ilustraţii: LILIANA ROŞIANU

Traducere: RADU LEVÂRDĂ

Titlu original: Пригоди чорного кота Лапченка, описані ним самим (1964)

Editura: Ion Creangă

Lector: ECATERINA ŞIŞMANIAN

Tehnoredactor: ŞTEFANIA MIHAI

Dat la cules 6.II.1974; Bun de tipar 29.III.1974; Apărut

1974; Comanda nr. 789; Tiraj 17000 ex.; Broşate 16000

Legate 1/1 1000; Coli editoriale 11,5; Coli de tipar 12.

Chiţ un şoricel, cel mai mititel

            În bufetul din săliţă, pe hârtia proaspăt schimbată stau frumos rânduite căni, pahare, păhăruţe. În sertare, toate cele şi-au găsit pentru un moment un loc al lor. În spatele uşilor mai mari, oalele, cratiţele, ibricul şi două ulcele, plus tocătoarele şi făcăleţul au împins tuciul de mămăligă într-un colţ… aşa se întâmplă în fiecare an când se apropie vreo sărbătoare mare. Şi se mai întâmplă ceva în preajma sărbătorilor mari, se face cozonac cu nucă şi stafide multe. La noi, toţi sunt amatori de stafide dar, între mine şi Peti se duce luptă aprigă, care să dibuiască primul, locul unde se găseşte restul stafidelor, căci nu toate sunt puse în cozonac, mai sunt păstrate unele pentru a fi făcute moţ la fursecuri. Anul acesta, bufetul din săliţă a fost ales loc de ascunzătoare şi pe hârtia proaspăt schimbată, printre cănile, paharele şi păhăruţele frumos rânduite se văd cu uşurinţă urmele intrusului…

                        - Peti, adă strachina şi nuca şi adu ş-o coajă de pâine, c-avem un şoricel.

                        - Auzi mă mămică, dacă-i plac stafidele, crezi că pune el botu` la pâine?

            Ăştia sunt şoriceii, curioşi, mâncăcioşi, pofticioşi, stricători, sperietori de cucoane, inventivi, buni acrobaţi şi-or mai fi şi altele dar, am avea nevoie de un laborator pentru a-i testa. Orice s-ar spune, atunci când vrei să faci o poveste despre un şoricel nu prea poţi evita unele lucruri, cum ar fi pisicile – deşi ei şi-ar dori tare mult lucrul acesta – mâncarea, stricăciunile provocate şi mărimea lor, a! şi trebuie să-i faci tare poznaşi, altfel nu prea au farmec căci se transformă în şobolani şi aceştia nu prea au trecere în cărţile pentru copii. Şi trebuie să faci şi cântăreţi, îmi aduc aminte o poveste de pe un vinil Familia Chiţ-Chiţ de Ion Pas, doamne! cum mai cântau şoriceii aceia… chiţ şi chiţ, chiţ, chiţ / N-avem frică de pisici / Când nu sunt aici. A! şi neapărat acţiunea să se petreacă în casă, de preferabil prin cămară, dar oricum nu pe afară, şoriceii nu pricep deschiderile largi.

            Povestea de faţă le are pe toate cele de mai sus şi încă ceva în plus. M-am răsucit şi învârtit ca un şoricel în cuşcă încercând să descopăr despre ce este vorba, ce anume îmi lasă impresia aceasta de déjà-vu şi am găsit, povestea aceasta este un fel de singur acasă avant la lettre, are gagul cu vopseaua, pe cel cu piunezele, până şi pe cel în care intruşii sunt speriaţi cu replici dintr-un film şi pe acesta îl are, bineînţeles totul se întâmplă pe potriva unui şoricel mititel şi isteţ astfel, pisica cea flămândă este pusă pe fugă cu ajutorul unui LP intitulat „Lătrat de câine”.

            Nicolae Nobilescu şi Gheorghe Zarafu au făcut o echipă formidabilă propunând copiilor jocul curat adică, jocul de dragul jocului, şi, ştiind prea bine că acesta creează posibilitatea de a testa diferite feluri de a fi îşi plasează personajele în situaţii specifice lor dar, norma comportamentală este lăsată un pic deoparte făcând loc altor modalităţi mai fanteziste de rezolvare a provocărilor. Sigur, nu de fiecare dată rezultatele sunt cele scontate, dar nu-i nimic, putem învăţa şi din greşelile altora, plus că rezultatele nu sunt dramatice. Este aici un umor foarte fin care pune copilul în situaţia de a depăşi doar citirea textului, îl îndeamnă să vadă printre rânduri şi dincolo de ele. Ia uite! patru catrene, să le asociem cu ilustraţiile de mai jos:

            Când pisica dă târcoale                       Chiţ ne pare-ngrijorat

            Pe la poarta dumisale,                          Că prea mult s-a îngrăşat,

            Chiţ, atunci, fără tam-tam                     Însă nu se necăjeşte,

            Pune vocea lui Ham-ham!                    Că slăbeşte cât pofteşte!

            Şoricelul zgribulit                                 Pentr-un mare bal mascat

            Aleargă după chibrit,                           Chiţ s-a dus la costumat

            Poate cineva să spună                          Şi se-ntoarse frumuşel

            Că ideea n-a fost bună?                       Deghizat în… şoricel !

Temă: Sintetizaţi în patru elemente o amintire nostimă.

Autor: G. ZARAFU (5 aprilie 1933, Oarja, jud. Argeş)

Copertă şi ilustraţii: N. NOBILESCU (1932, Bucureşti)

Editura: Ion Creangă

Lector: IOANA RICUS

Tehnoredactor: ŞTEFANIA MIHAI

Dat la cules: 19 II 76. Bun de tipar: 12 V 1976

Apărut: 1976. Comanda nr. 1184. Tiraj: 142500.

Broşate: 142500. Coli de tipar 4

Fântâna adevărată nu îngheaţă niciodată

            Ca să-ţi iasă vorba de duh bine, adică la locul şi momentul potrivit, nu este necesar să te freci pe nicăieri, ai nevoie doar de o mare putere de sinteză. Vorba de duh anulează obişnuinţa de a vedea lucrurile într-un anumit fel, ea ridică voalul de pe faţa experienţelor zilnice astfel încât să poţi săruta mireasa într-o mai bună cunoştinţă de cauză.

            Vorba de duh nu este blândă, deşi există expresia cu duhul blândeţii, ea este aprigă, iute, spontană, te trăsneşte când te aştepţi mai puţin, ia prin surprindere toate urechile, cum ar veni, şi pe cele ale emiţătorului, şi pe cele ale receptorului. Vorba de duh, atâta timp cât nu este gratuită (ca miştocăreala, de exemplu) conţine în ea o scânteie de înţelepciune spirituală, nu de pomană cuvântul duh face pereche pe cinste cu sfântul.

            Dacă le căutăm cu lumânarea, constatăm că în limbă se găsesc mai multe cuvinte care acoperă această realitate a înţelepciunii orale, avem aşa: proverbe, zicători, maxime, cugetări, vorbă de duh, spirit, înţelepciune populară, mişto-ul, băşcălia, zeflemeaua, bancul, ba pentru studiul unora chiar s-au inventat ştiinţe, cum este de exemplu paremiologia, cum ar veni treabă serioasă, nu jucărie. Mi se pare interesant de văzut caracterul specific al fiecărei categorii, cine sunt autorii lor cu preponderenţă, dacă ele au o evoluţie în timp şi de văzut ce anume se modifică, delicioasă este şi o cercetare cu privire la cum înţeleg copiii proverbele… are balta peşte, undiţă să fie, momeală potrivită să fie şi ora solunară să fie cu precizie identificată.

            Eu nu sunt pescar, deşi am mai dat cu bâta în baltă… nu vă amuzaţi că şi aceasta este o modalitate de a prinde peşte, am văzut eu cu ochiul meu de sticlă… cum ziceam, nu sunt pescar, dar îmi plac perlele şi m-am dedat unui joc mai vechi când am descoperit această carte plină ochi cu proverbe şi zicători frumos ordonate alfabetic. Am combinat proverbele şi iată ce a ieşit:

                        Iarba rea creşte repede şi cea bună se cumpăra cu bani.

                        I-a crăpat obrazul , dar ruşinea cu mare cheltuială se ţine.

                        Gândurile multe fără treabă dovedeşte un sfânt din gură.

                        Fericit acela care se mulţumeşte ca ţiganul.

                        Altora le dă povaţă, dar pe sine strică treaba.

                        Rabdă un ceas şi-i trai răbdări prăjite.

                        Mai bine să te pizmuiască cineva decât gura ta.

                        Banul muncit nu îşi zideşte casă.

                        Boul se leagă de coarne şi omul de vecini.

                       Binele nu se face numai cui îţi place, căci binele este bine să-l faci când lipseşte-n cap o doagă.

                        Jugul când ti-e pus la gât, trebuie să nu pieri de foame.

                        Cine se scoală de dimineaţă acela nu se naşte învăţat.

                        Înţeleptul tace ca o moară stricată.

                        Mai încet cu gura şi mai iute ca banul din mână în mână.

                       Mai bine să laşi copiilor o creştere bună dacă nu vrei să mori.

            Se zice că omul cât trăieşte învaţă, dar ce folos că am învăţat câteva proverbe dacă le potrivesc ca nuca-n perete. Nu ştiu ce vrea să zică hreanul încă e bun de leac sau ochiul omului e rupt din mare… dar lasă, că nimeni nu poate să spună că le ştie pe toate, nu de alta, dar sunt multe proverbe şi zicători pe lumea asta şi carte aceasta este un bun argument.

Temă: Ce proverb s-ar potrivi pe blazonul dumneavoastră?

Autor: selecţie realizată în redacţie de GEORGETA PĂSĂRIN

Copertă şi ilustraţii: SILVIU BĂIAŞ

Editura: Ion Creangă

Lector: GEORGETA PĂSĂRIN

Tehnoredactor: FLORENTINA PREDA

Dat la cules 1.XI.1979. Bun de tipar 16.X.1980

Apărut 1980. Coli de tipar 7,33. Comanda nr. 330

           

                        

Azor cel verde

            Un scriitor de reportaje la ziar şi un croitor se aseamănă foarte mult şi unul şi altul lucrează cu materiale, şi unul şi altul fac decupaje în aceste materiale, şi unul şi altul au legătură cu tiparul, şi unuia şi altuia le rămân ştraifuri după ce decupajele sunt realizate, şi unul şi altul sunt cenzuraţi. Ce se întâmplă cu aceste bucăţele de material care cad pentru a reda tiparului piesa potrivită, în cazul croitorului, acesta le poate păstra pentru viitoare momente în care va fi necesară peticirea. În cazul reporterului lucrurile trebuie înţelese în context, ceea ce cade la montaj nu reprezintă de fiecare dată voinţa proprie, ci este impus din exterior, de o cerere care de multe ori nu are legătură cu realitatea investigată, rămân în felul acesta pe dinafară bucăţi care ar da un altfel de suflu reportajului.

            Îmi pare că acest volum, care în 1972 primeşte premiul Cutezătorii, la categoria literatură pentru copii, este construit în mare parte din astfel de piese care nu şi-au găsit locul în reportajul de la ziar. Dintr-un motiv sau altul la montaj au căzut sentimentele şi au rămas doar realizările măreţe ale acelor vremuri în care se clădea socialismul. Printre excavatoare, buldozere şi alte utilaje care duruie şi scormonesc pământul, viaţa propune actorilor ei momente în care să-şi exerseze calităţile de oameni.

            Azor cel verde este o bucată ce a căzut dintr-un reportaj despre construirea noilor locuinţe la bloc. Un câine de pripas, rămas fără adăpost, probabil după demolările excesive, încearcă să-şi găsească un loc în noua orânduială pe verticală. Într-un prim moment adopţia este semnată de copiii din jurul blocului, care nu se pot hotărî asupra numelui, ba Mâncătorul de furnici, ba Cap galben, ba Năpârlilă, numai Rici l-a văzut verde şi pentru a face mai vizibilă această observaţie veni glonţ din casă cu acuarelele lui. Câinele fu luat prin surprindere de această iniţiativă, fapt pentru care reacţionă zgâriindu-l uşor pe Rici. Adulţii se agită, dar încetul cu încetul îl acceptă, ba chiar pornesc o cruciadă împotriva lucrătorilor de la gaze când aceştia ridică cutia în care îşi făcuse culcuş căţelul, cu căţel cu tot bineînţeles…

            Mai sunt câteva bucăţi a căror acţiune se desfăşoară tot prin împrejurul blocurilor nou construite. Copiii îşi pot aduce şi ei aportul, pe potriva puterilor lor şi mai ales în cadrul jocului, căci nici un adult nu va pune lopata în mâna copiilor şi le va cere să niveleze un mal de pământ. Dar dacă din întâmplare în acest mal este găsit un glonţ, o întreagă istorie se ţese în capul lui Topică şi împreună cu Dana şi Nana vor încerca să dezlege misterul acestui glonţ…”adevărul e că Nana, Dana şi Topică descopereau alt mal, total diferit decât cel în care găsiseră glonţul. Poate nici nu mai era cel vechi. Parcă poţi să ştii… Cât despre glonţ, trebuie să vă spun că povestea asta a rămas în suspensie şi nu mai am cum s-o înfăţişez aici.”

            În vremurile acelea reportajele se făceau pe câmpul de sonde, pe şantierul naval, în minele de cărbune şi de fiecare dată un copil visează să devină adult îmbrăcat în salopetă; visează să-i facă bunicului cel mai frumos cadou, chiar cu preţul renunţării la un timbru valoros pentru bunicul, mare dilemă căci tocmai în aceea zi, bunicul doreşte să vadă clasorul; visează să nu se facă de râs în faţa colegilor, atunci când va vorbi de tatăl său, care are un semn urât pe faţă, el nu are de unde să ştie cuvintele potrivite, îi explică profesorul că acesta este un semn al curajului, ca atare nu poate fi vorba de un semn care urâţeşte.

            Şi mai sunt câteva bucăţi care nu au legătură cu reportajele, sunt amintiri despre o inundaţie, despre o zi de vară şi despre o scaldă, e ceva tensiune în povestea asta Într-o vara, pluta, care nu este consumată într-un final tare, e poate o mână divină care vrea ca toţi copiii să se întoarcă în ziua aceea acasă şi de aceea îi ocroteşte. Din păcate nu acelaşi lucru se întâmplă în Anotimpurile s-au amestecat fantastic în care doar o plăcuţă va aminti peste ani de joaca unor copiii şi de nişte adulţi neîndemânatici…

Temă: Explicaţi succint necesitatea unei jertfe pe altarul noului.

Autor: ILIE TĂNĂSACHE (29 aprilie 1931, comuna Independenţa, jud. Galaţi)

Copertă şi ilustraţii: EUGEN TARU

Editura: Junimea

Redactor: VICTOR LEAHU

Tehnoredactor: CONST. FLOREA

Apărut 1972. Format 70x100/16. Coli de tipar 6

Editura JUNIMEA Iaşi

Palatul Culturii

România

Fetiţa de pe Terra

          Aici o provocare, unde un răspuns corect vă dă posibilitatea de a primi aceasta carte.

       Acţiunea de a deschide o carte ne oferă şansa de a lucra ca doctor pe secţia de primiri urgenţe, avem în faţa noastră un personaj a cărui viaţă depinde de noi, imaginaţia noastră este cea care-l aduce la viaţă. Totuşi, nu de fiecare dată avem în faţă personaje în stare critică, este cazul Alisei Selezneva (Алиса Селезнёва), care a venit în spitalul nostru intergalactic doar pentru a-i face o vizită bunului ei prieten Gromozioka, „care e de două ori mai mare decât un om obişnuit, are zece tentacule, opt ochi, o carapace pe piept şi trei inimi bune, dar cam zănatice.” Alisa este o celebritate, uşile se deschid automat, senzorii şi aşa destul de sensibili sunt daţi peste cap de prezenţa ei, vestea sosirii ei se transmite cu iuţeală şi întreg spitalul prinde viaţă… e bine aşa.

            Alisa apare ca personaj de poveste în 1965, pe atunci se putea imagina un secol XXI, acum îl trăim, în fond aceasta este marea provocare a cărţilor ştiinţifico-fantastice, timpul le ajunge din urmă şi le supune unui examen critic. Grijile nu sunt necesare, Alisa îşi trece cu bine examenele şi astăzi, internetul ne oferă destule articole despre peripeţiile unei alte Alise decât cea imaginată de Lewis Carroll.

            Fiică a unui renumit profesor de cosmobiologie Igor Seleznev, Alisa este o fetiţă de 12 ani cu un lipici special, toţi cei din jurul ei o iubesc, nu-i pot rezista şi nu se pot supăra niciodată pe ea deoarece orice trăsnaie se termină nu doar cu bine, ci cu descoperire epocală, la care nici un cercetător nu visa…”fapt e că voi sunteţi cu toţii nişte oameni mari şi deştepţi. Şi judecaţi cu toţii – aşa cum mi-ai spus cândva – într-un mod logic. Eu nu sunt atât de deşteaptă şi judec aşa cum îmi trăsneşte prin cap.” Uite, cum a fost cu plecarea pe planeta Marte şi dorind să ajungă mai repede în posesia unei scrisori trimise de mama sa (se pare că unele lucruri sentimentale nu-şi vor schimba forma niciodată) Alisa intră într-o rachetă poştală şi se rătăceşte în plin deşert marţian încă neexplorat. Se adăposteşte într-o odăiţă unde este găsită de o echipă de salvare, dar nu este timp de ceartă căci odăiţa cu pricina este veriga lipsă din istoria marţienilor, au fost descoperite locuinţele tutekşilor, ba mai mult decât atât, cercetătorii pot oferi acum pentru prima dată un portret al strămoşilor lor… ciudat cât de mult seamănă strămoşii marţienilor cu omuleţii pe care Alisa îi desenează atunci când se plictiseşte.

            Cartea este structurată în trei părţi, prima ne asigură că nu i se va întâmpla nimic Alisei, nimic rău, căci altfel, ea are parte de o mulţime de peripeţii, se întâlneşte cu o fantomă, ba mai mult, o ajută să se materializeze, moment în care misterul este elucidat, este vorba de profesorul Kuraki, care a fost victima unui experiment nereuşit de transferare a materiei pe distanţe mari. Călătoreşte în timp şi se întâlneşte cu Arkadi Strugaţki, care îi oferă o carte pe care promite că o va citi negreşit, asta dacă nu apar alte ispite sau călătorii neprevăzute. În această aventură Kirill Bulîciov oferă cititorului şi o posibilă explicaţie pentru fenomenul Tunguska. Altădată îşi ajută tatăl să-i găsească pe labucili, nişte extratereştrii care vin pentru prima dată pe Pământ, aceştia reuşesc să comunice ca aterizarea a avut loc într-o pădure, după care comunicarea nu mai poate fi stabilită. Toată lumea răscoleşte pădurile din jurul Moscovei, truda este zadarnică, labucilii nu sunt nicăieri. În ziua aceea Alisa se întoarce acasă cu un coşuleţ plin de fragi şi cu două fiinţe mititele mânjite cu suc şi care călăreau o singură frăguţă. Atât de mici sunt aceşti labucili încât iarba în care au aterizat li s-a părut a fi o pădure în toată regula...

            Partea a II-a este o adevărată aventură în spaţiu, mi-a amintit de un serial de desene animate Aventurierii spaţiului… eh, timpuri trecute, ba nu! este vorba de viitorul îndepărtat, dar oricât de îndepărtat ar fi, va fi vorba tot despre prietenie, onestitate, bunătate, atenţie, grijă, altruism, bun simţ, familie, contrabalansate de trădări şi interese mercantile. Profesorul Seleznev împreună cu fiica sa pleacă într-o călătorie intergalactică cu scopul de a cerceta şi aduce specii noi în grădina zoologică din Moscova acelor ani. Pe drum prind un fir şi reuşesc să desluşească misterul Celor Trei Căpitani, să elimine ultimii piraţi cosmici şi să protejeze formula galactiului, combustibilul absolut.

            Partea a III-a este o aventură despre salvarea unei civilizaţii dispărute, avem o călătorie în timp şi o concluzie trasă de  Gromozioka…”istoria păstrează doar esenţialul. Cât despre amănunte, acestea pot să şi lipsească din memoria oamenilor.”… asta dacă ai ceva de ascuns, altfel poveştii îi lipseşte indicaţia de interpretare.

Temă: Imaginaţi trei calităţi ale unui extraterestru care l-ar face irezistibil.

Autor: KIRILL BULÎCIOV(pseudonimul lui Igor Mazhejka 18 octombrie 1934, Moscova – 5 septembrie 2003, Moscova)

Copertă: GION MIHAIL

Titlu original: ДЕВОЧКА С ЗЕМЛИ

Traducere: MIRCEA AUREL BUICIUC

Editura: Ion Creangă

Lector: Ecaterina Şişmanian

Tehnoredactor: Florica Weidle

Dat la cules: 21.VI. 1977; Bun de tipar:

26. I. 1978; Apărut: 1978; Comanda nr.:

1487; Tiraj: 22500 broşate; Coli de ti-

par: 25 ¼.