Îmi dau seama că sunt cumva prins între plăcerea mea de a citi povești, cărți vechi și faptul că, obiectiv vorbind, nimeni nu va deschide o astfel de carte din propria-i dorință. Putem vorbi de o lectură obligatorie, dar în cazul acesta, cititorul va pierde considerabil din frumusețea acestor povești.
Nu vreau să construiesc
castele de nisip în Spania, deși îmi aduc aminte cu plăcere de o poveste din
cartea Covrigi, covrigi proaspeți! de Aziz Nesin, în care, un ursuz descoperea
bucuria construind castele de nisip pe malul mării. Da, atunci când realizezi
că bucuria este efemeră și că nu trebuie să alergi după ea zilnic și că ea se
poate ascunde în lucrurile mici, parcă dobândești un fel nou de a privi lumea.
Dar până să ajungi aici,
viața te poate trece prin ciur și prin dârmon, și tot strecurând și
strecurându-te, ajungi să obosești și nu vei mai vedea firicelul de aur care-ți
sclipește sub ochi... de multe ori nu e
niciun firicel de aur, este o lacrimă care stă agățată de gene. Lacrimă care
îți sparge realitatea de zici că privești printr-un caleidoscop... te lași
furat de gânduri și te trezești târziu. Nu poți să recuperezi nimic. Timpurile
trecute nu sunt ale tale. Citești sau asculți amintirile altora despre ele,
poți empatiza... și, să recunoaștem, nu este puțin lucru.
Cele șase povestiri din această carte ne pun în fața unor realități trecute, dar haina lor veche ascunde emoții și sentimente pe care le întâlnim și astăzi. Căci asta cred că este marele câștig al citirii acestei cărți. Pe de o parte putem vedea cum trăiau copiii, ce trebuiau să facă... într-un fel, care le era copilăria. Privind retrospectiv, vorbim de tristeți și neajunsuri, dar, pentru momentul respectiv, aceasta era realitatea și fiecare o îndura după puterile lui. Pe de altă parte, putem descoperi că, deși a trecut mult timp, unele lucruri nu s-au schimbat. Unii părinți rămân la fel de insensibili la nevoile copilului și gândul că va înțelege el când va fi mare, îi face să ia niște decizii neinspirate. Uite, cum este în bucata Nepoata lui Moș Mitruț, în care „Linuța, o copilă blondă ca o păpădie, iute și pricepută la multe, deși nu avea încă doisprezece ani“ este lăsată acasă să aibă grijă de bunicul muribund. Mama, ar putea s-o ia la câmp la seceriș, dar asta ar însemna s-o lase acasă pe Anuța, sora mai mare... dar uite, așa se prăpădește o mână în plus de ajutor. Or pentru părinți munca primează, secerișul nu e joacă.
Sigur, această bucată sau
cea în care aflăm despre Nicu, băiețelul care abia a împlinit cinci ani și
începe să-i sară în ajutor maicii sale – și care, pe măsură ce crește ajunge să
facă treburi socotite a fi de fată, de nici mă-sa care se lăuda cu el
vecinelor, nu spune chiar tot... cum că el și toarce și spală rufe. Sau
povestea pogăniciului Nichifor, care ajunge să îndrăgească o pereche de vite
ale stăpânului la care se băgase sluguță și care până la urmă pare să trezească
emoție și în inima stăpânului care vedea doar munca. Toate acestea pot fi interpretate
folosind grilele educației de azi și să ne dea cu minus, dar aceste povestiri
nu își găsesc sensul în astfel de interpretări. Scopul lor este acela de a
trezi emoție în cititor... Ce va face cititorul cu această emoție, ei bine...
asta e o altă poveste!
Temă: Reflectați asupra următoarelor: Citim despre alții ca să ne
amintim de noi.
Autor: ION AGÂEBICEANU (12 septembrie 1882, com. Cenade,
jud. Alba – 28 mai 1963, Cluj)
Copertă și ilustrații: FLORIN OBREJA
Editura: Tineretului
Redactor responsabil: GEORGETA PĂSĂRIN
Tehnoredactor: MARIANA PUȘCAȘU
Dat la cules 05.08.1966. Bun de tipar 28.02.1967. Apărut
1967. Comanda nr. 7570. Tiraj 50140. Hârtie: scris, tip I A de 100 g/m2.
Format 700x1000/16. Coli editoriale 3,48. Coli de tipar 4. A. T. 12050. C. Z. pentru bibliotecile mici 8R – 32
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu