luni, 22 iunie 2015

Croitorul de poveşti

            Sunt ceva zile de când mă tot învârt pe lângă aceste poveşti. Au o frumuseţe a lor care mă lasă mut, în mintea mea e linişte, gândurile sunt aşezate şi nu umblă răzleţe prin te miri ce coclauri, ascultă şi ele alte ritmuri, se racordează la un alt fel de a trăi realitatea.

            Lucruri rele ni se întâmplă tuturor, efectul lor rugos ne determină să reacţionăm şi îmi imaginez în funcţie de această reacţie pe oamenii tub, sunt cei prin care se scurge realitatea, sunt traversaţi în continuu de evenimente şi fapte, ei nu reţin nimic şi totul depinde de lungimea tubului. Se întâmplă uneori ca tranzitul să se blocheze cu un eveniment care este peste capacitatea de preluare şi oamenii tub se transformă pentru o vreme în oamenii recipient. Aceştia sunt cei care conţin, care strâng realitatea, care o păstrează, în cazul lor totul depinde de volum, punctul lor maxim este dat de picătura care umple paharul. Şi mai sunt oamenii scoică sunt cei care învelesc lucrul rău, care transformă efectul rugos al faptelor rele într-o perlă, nimeni nu va şti atunci când se va uita la o perlă că ea ascunde o traumă.

            Cred că oamenii scoică îşi folosesc din plin imaginaţia nu pentru a fugi de realitate ci pentru a transforma bucăţica aceea râcâitoare care poate să apară în calea oricăruia dintre noi în ceva care nu poate să ne facă rău. Ne putem întâlni şi de o mie de ori cu o perlă fără să ne simţim ameninţaţi şi oamenii scoică ştiu că nu purtatul perlelor este benefic ci dăruirea lor.

            A alege să dăruieşti o poveste când ştii că „din caravanele pe care le porneşti n-ai să afli niciodată care pe unde ajung” înseamnă a alege să-l înveţi pe celălalt cum să se poarte cu lucrul rău, cum să reacţioneze la grunjii durerii.

            Puterea exemplului este uriaşă, el ne arată tuturor nu cum să fim ci că există şi un alt mod de a fiinţa. Se ştie şi se acceptă, chiar dacă uneori doar la nivel teoretic, că putem alege, dar lucrurile nu sunt concrete, ele se plimbă într-o lume a conceptelor şi într-un astfel de moment vine exemplul, care îmbracă conceptul în hainele acţiunii, ajustează faptele până într-acolo încât să se potrivească mănuşă. Uite, în povestea "Oameni fără durere" ale căror trupuri „mari şi puternice nu le dădeau prilejuri de lacrimi sau de întristare. Dar nu erau fiinţe fără de moarte. Sfârşeau şi ei ca semenii lor, în molime şi încăierări, numai că, până în clipa din urmă, nu simţeau nici un dram de suferinţă. Treceau dintr-o dată de la nedurere la nefiinţă.” era un băiat pe nume Pimen, care a prins drag de o „fată bălaie, cu ochii ca două izvoare” Copila aceasta avea o grădină cu flori parfumate, care se prăpădeşte toată în urma unei furtuni când „din cer se năpustiră puhoaie de apă” Prin grădina jefuită de furtună, Pimen, o zăreşte pe copila bălaie „cum umbla din floare în floare, le ridica trupurile din ţărână, le netezea petalele, iar pe obraji îi lunecau lin două izvoare” Deşi nu înţelegea prea bine vorbele şi acţiunile fetei, Pimen începe să umble alături de ea, ridicând şi el lujerele căzute la pământ, legând crengile rupte. Întâmplarea face ca într-o zi, rătăcind prin pădure, să dea peste o ciută albă prinsă într-un hăţiş de mărăcini. Plivind cu palmele mărăcinii eliberează animalul deşi nu-i înţelege durerea şi tânguirea, dar gândul la copila cu părul bălai îl face să descopere leacul durerii… şi povestea continuă.

            Citind aceste poveşti nicio clipă nu simţim spectrul degetului ridicat ameninţător asupra noastră, nu resimţim nici urmă de apostrofare, nu este genul de carte moralizatoare, gen destul de răspândit în scrierile pentru copii, din contră, este o carte prieten adevărat, care te acceptă aşa cum eşti, dar îţi spune atunci când greşeşti… tu alegi dacă vrei sau nu să-i mai fi prieten în continuare.

            Mi-ar fi plăcut ca Marta Cozmin să fie bunica mea.


Temă: Desluşiţi bucuria unui brad.





Autor: MARTA COZMIN (31 ianuarie 1930, Bucureşti – 25 ianuarie 2006)
Copertă şi ilustraţii: GYÖRGY MIHAIL
Editura: Ion Creangă
Lector: RICUS OANA
Tehnoredactor: ELENA GĂRĂJĂU
Bun de tipar 28.05.1980. Apărut 1980. Coli de tipar 15








14 comentarii:

  1. cea mai frumoasa carte a copilariei mele!
    si cine vrea afle peripetiile vietii Martei Cozmin sa citeasca memoriile lui Annie Bentoiu, "Timpul ce ni s-a dat"

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu am citit până acum aceste memorii, am să mă uit după acestea, sunt convins că voi avea ce citii.

      Ștergere
    2. volumul al 2-lea mai precis :)

      Ștergere
    3. Înainte de a mă apuca de "Timpul ce ni s-a dat" o să mă apuc de gramatică căci sigur voi avea ce citi :P

      Am văzut că sunt două volume, primul 1944-1947 şi cel de al doilea 1947-1959. Cred că pentru a înţelege mai bine felul de a fi al Martei Cozmin este bine să nu sărim peste primul volum :)

      Ștergere
  2. in primul volum este aminitita arareori pentru ca autoarea, Annie Bentoiu, inca nu se casatorise cu fratele Martei Cozmin, compozitorul Pascal Bentoiu, dar volumul al doilea practic este o saga a intregii famillii Bentoiu.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, aşa este, în capul meu s-a produs o confuzie. Am să încerc să mă limpezesc :)

      Ștergere
  3. Da, si de aceasta carte imi aduc aminte. Ca si Cocosul de Apa, trebuie sa fie pe undeva prin vreun pod. Musai sa o recitesc. Multumiri pentru aducere aminte :-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ai grijă, gura podului este o poartă spre o altă lume, Ilarie, din "În ţara grădinilor plutitoare" o ştie prea bine. Se zice că pe acolo trăieşte uriaşul Vavila, e drept că s-a ocupat Ilarie de el, dar or mai fi şi alţii... şi ai grijă ascultă de vise şi ţine şi floarea asta de bumbac că ţi-o prinde bine cândva.

      Ștergere
    2. În țara grădinilor plutitoare? Sună bine, dar nu am auzit de ele până la tine. Îmi spui tu dacă este o carte demnă de citit, nu-i așa? :-)

      Ștergere
    3. E vorba de o poveste din această carte. În această țară se ajunge prin gura unui pod, acum nu știu dacă este cel de care vorbeai tu, dar știu sigur că în această țară trăia uriașul Vavila... dar cine știe poate nu-i nevoie să ajungi în pod pentru a reciti această carte, este suficient să vii la cules de cireșe :)

      Ștergere
  4. Una dintre cele mai frumoase carti ale copilariei mele. Imaginile din aceasta carte m-au insotit de-a lungul vietii ca niste prieteni tacuti. Minunata postare. Multumesc.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Aveţi dreptate, este una din cărţile frumoase care au puterea de a rezista trecerii timpului. Vă mulţumesc pentru vizită şi aperieri.

      Ștergere
  5. Minunate aceste povesti, care mi-au incantat copilaria ! Si subscriu: « Mi-ar fi plăcut ca Marta Cozmin să fie bunica mea. »
    Dar nu numai povestile sunt extraordinare; m-am atasat atat de mult de « Tandem sau sa vorbim despre palmieri », incat o recitesc periodic. Pana acum nu am intalnit niciun titlu sa o egaleze!
    De ce oare, nu se reediteaza aceste carti? Avem nevoie de imaginatia Martei Cozmin !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mie îmi place și ”Câinele și gramofonul”, oricum, Marta Cozmin scrie într-un fel care te încălzește, care te îndeamnă să fii bun și nu e puțin lucru o treabă ca asta! Vă mulțumesc pentru vizită și vă mai aștept.

      Ștergere