Aventurile celor trei prieteni în Tiutiurlistan

            Ai uneori în faţa ta o carte despre care nu ai nici cel mai mic indiciu. Autorul îţi este total necunoscut, numele lui nu se asociază nu nimic din memoria ta. Titlul cărţii pleacă de la zero şi se opreşte la semnificaţia cuvintelor, de aici începe construcţia a ceva cu sens, totuşi, nu poţi construi când dai peste cuvinte inventate… eşti nevoit să treci mai departe. Şi uite aşa răsfoieşti un pic cartea, poate dai de nişte ilustraţii, nu şi de data aceasta, singura ilustraţie este cea de pe prima coperta, dar deja ştii că este vorba de trei prieteni şi aventurile lor. Ceea ce capeţi în plus este o înfăţişare a personajelor din poveste, un cocoş, o pisica (care se va dovedi a fi motan) şi o vulpe (clar! o altfel de vulpe).

            Te poţi întreba ce te face în aceasta situaţie să vrei să citeşti aceasta carte… răspunsul este simplu şi anume spiritul de aventura, plus că se poate dovedi o treaba minunata faptul că nu pleci la drum cu un set de informaţii, asta ca sa nu le spun pre-judecăţi legate de autor, poveste sau mai ştiu eu ce.

            Ne punem bocceluţa în vârf de băţ, dăm drumul la fluierat, aşa încetişor să nu speriem pe nimeni în jurul nostru şi ţinem tira firului de poveste care începe a se depăna… sfârrr, sfârrr şi nu fusul face aşa, ci urechile însetate de poveste când se apucă caporalul Trâmbiţaşul să toarne povestea sa. Aflăm acum cam pe unde vine Tiutiurlistanul şi cum se învecinează el cu Blabonia, cum cei doi regi (Poloboc şi Scorţişoară) s-au luat la harţă de la un joc de dame în care piesele erau comestibile, cum au dat ei vina unul pe altul acuzându-se de joc cu mâinile murdare, cum războiul dintre cele două regate s-a transformat dintr-o înfruntare pe tabla de joc într-o confruntare pe câmpul adevărat de bătaie, acum nu se mai mutau piese comestibile pentru guri regeşti ci bucăţi de carne pentru tunuri flamande şi răzbunătoare. În acest război care are de toate, de la trădări, până la reveniri spectaculoase îşi va câştiga caporalul Trâmbiţaşul gradele şi recunoaşterea sa. Nu vă aşteptaţi să vedeţi muniţia clasica pusa la treaba doar suntem într-un război dintre Tiutiurlistan şi Blabonia, aci lucrurile sunt tranşate altfel…un adevărat masacru, carnagiu, care începe la „Scrumbia Afumată” hanul de lângă câmpul de bătaie se continuă cu întâlnirea celor două oştiri dispuse să lupte până la moarte. În războiul acesta este o disperare cumplită, se ajunge să se folosească cotoare de mere, şapte mii de găluşte, mierea încleiază totul, tăişul greu şi lipicios al spadelor se prinde de bărbile combatanţilor, unii reuşesc să se descalţe şi lovesc cu cizma-n stânga şi-n dreapta… eforturile tiutiurlistanezilor nu sunt pe măsura trădărilor de care au parte, blablanezii se apropie de victorie, noroc cu Mânzoc şi Nodişor şi cu sacul lor bâzâitor, ei vor pune oastea blablaneză pe fugă.

            Amintirile acestea se sting în prezenta unui viitor care se anunţă sumbru, prinţesa Blaboniei, Violina, a fost răpită la graniţa cu Tiutiurlistanul, un nou război se apropie. Cei trei prieteni – caporalul Trâmbiţaşul, Miorlălău Şoricescu şi Şireata – vor reuşi să facă ceva în aceasta privinţă? Cu siguranţă da! Aceasta este marea lor aventură în care îşi vor da măsura caracterului lor dovedind ce înseamnă prietenia, curajul, sacrificiul, iertarea, respectul, bunătatea, neîncrederea, impoliteţea, laşitatea, viciul, răutatea.

            În timp ce citeam această poveste am avut mereu senzaţia unei umbre, a unui spectru care mă însoţea de lungul rândurilor, niciodată văzut pe de-a-ntregul ci numai ghicit, construit din atitudinea, comportamentul personajelor, cum ar fi ţiganul Bătătură, care vrea cu orice preţ să se răzbune pe cei trei prieteni după ce au salvat-o pe prinţesă şi i-au dat planurile peste cap. Uite, ce descântece şi farmece ţine-n puterea sa „Venim uşor / Într-un picior / Basma roşie aşternând, / Alergaţi, otrăvitori, curând!!! / Şi dacă / În codru unul din voi va rămâne / Să-l năpădească viermii până mâine / Şi doborât de boli să zacă – ooo !!!” Acesta nu se dă înlături de la nimic, este uns cu toate alifiile, ştie toate şiretlicurile, face pe satrapul şi e gata să-l spânzure pe Miorlălău Şoricescu în urma unei judecăţi ce îşi sprijină verdictul pe tertip şi tortură. Sunt momente în care descrierea locurilor te înfioară, aşa cum este în satul Zgârciobeşti în care mamele îşi leagă fiicele cu funii groase peste piept pentru a respira mai puţin, copiii se încălzesc la lucirile reci ale bănuţilor agonisiţi prin ajunare. Dar asta nu e tot, cel mai mult am rămas aşa cu gândul aiurea când am văzut atitudinea şi comportamentul prinţesei Violina care în ciuda tuturor dovezilor de bun simţ, de sacrificiu, de dăruire din partea celor trei prieteni, ea tot îi persecută, este necruţătoare, neatentă la nevoile lor, indiferentă şi dispreţuitoare. Este nevoie de intervenţia unui pustnic botanist învăţat care printr-un leac va topi inima de gheaţă a prinţesei, sigur! el spune că nu este nimic miraculos şi că totul este ştiinţă, dar tare mă tem că este doar o măsură de protecţie această afirmaţie şi că împotriva nesimţirii nu se poate lupta cu dovezi de bun simţ. Este practic ca o frecţie la picior de lemn, să admitem totuşi că dacă freci suficient de puternic vei reuşi să-ţi încălzeşti mâinile, dacă asta ajută la ceva.

            Ş-ar mai fi şi lupta cu demonii, sacrificiul suprem, taina cocoşului…şi toate sunt în cartea aceasta care a fost scrisă în 1942 şi publicată pentru prima dată în 1946. Amănuntul acesta l-am aflat ulterior şi m-a făcut să întrevăd pentru o clipă scurtă, chipul spectrului de care vă spuneam… războiul adevărat.

Temă: Descoperiţi-vă contrastul personal care vă dă posibilitatea să fiţi ceea ce sunteţi.

Autor: WOJCIECH ZUKROWSKI (14 aprilie 1916 Cracovia  - 26 august 2000 Varşovia)

Copertă: L. SÎRBU

Titlu original: Porwanie w Tiutiurlistanie (1968)

Traducere: MĂRGĂRITA PETRESCU VAVI

Editura: Ion Creangă

Redactor: GH. ZARAFU

Tehnoredactor: ELENA GĂRĂJĂU

Dat la cules 23.X.1974. Bun de tipar 27.XII.1974

Apărut 1975. Comanda nr. 971. Tiraj 22390 ex.

Coli de tipar 13

Isprăvile vulpii

            Din timp în timp mai citesc poveşti în care vulpea joacă pe cai mari. Face ea ce face şi păcăleşte pe cei din jur, se alege cu porţia cea mai mare, asta dacă nu cumva îi revine ei toată mâncarea pregătită pentru ospăţ. Nu iese niciodată în pagubă, mă rog, s-au mai auzit cazuri în care vulpea a rămas de căruţă, dar mai că-mi vine să cred că este o stratagemă pusă la cale tot de vulpe, ca să vadă lumea că poate şi ea fi păcălită şi în felul acesta să se ivească guşteri care să pună botul la prostie, vulpea le acordă în felul acesta un avantaj calculat… isteţ plan.

            - Bine, dacă tu poţi aprecia isteţimea planului meu înseamnă că eşti cel puţin la fel de isteţ ca mine. Nu degeaba ţi se spune vulpoi bătrân.

            Până acum, Vuk, vulpoiul de pluş al fii-mi nu mi-a vorbit niciodată. E prima dată că îl aud vorbind, sper să fie şi ultima.

            - Lasă, nu-ţi face griji, fiică-ta vorbeşte cu mine mereu şi uite n-are nimic, e un copil fericit. Atâta timp cât eşti în stare să nu trăncăneşti despre asta nu ai de ce să te tulburi, fii deschis şi joacă-te frumos!

            Dau să mă întind pentru a mări în felul acesta baza de susţinere a corpului meu deja mult prea mare pentru farse de genul asta, nu pot găsi altă explicaţie la ceea ce mi se întâmplă.

            - Nu e dragă nicio farsă, îmi placi şi-am zis să-ţi fac o surpriză. Am amestecat printre bobiţele de afine pe care le-ai mâncat nişte bobiţe de la o plantă pe care o ştiu eu şi care creşte dincolo, în lumea cealaltă. Nu pe lumea cealaltă ci în lumea cealaltă, fii atent la nuanţe.

            Deşi nu spusesem nimic, recunosc, îl gândisem pe pe în locul lui în.

            - Planta asta face ca oamenii să se înţeleagă cu tot ceea ce este în jurul lor, chiar şi cu ceilalţi oameni, da! este o plantă care face minuni. Ştiu că de vreo câtva timp te gândeşti la cum şi-a căpătat vulpea statutul de cea mai şireată fiinţă şi vreau să-ţi spun o poveste…

            Era pe vremea când exista doar o singură lume şi fiecare se descoperea pe sine mâncând din diferite plante care creşteau pe te miri unde. Găseai într-o zi o tufă cu bobiţe roşii, încercai şi uite aşa îţi descopereai curiozitatea. Pe urmă voiau toţi să fie curioşi, dar bobiţele roşii nu se găseau uşor, plus că cea mai mare parte din ele au fost mâncate de pisici, nişte lacome. Ce ne-am mai amuzat când i-a crescut gâtul girafei, dăduse ea într-o zi peste o tufă cu bobiţe cafenii doar că erau cam cocoţate şi s-a întins, s-a întins până a ajuns la ele. Elefantul are urechile aşa mari tot de la nişte bobiţe d-astea. Să vezi cum a fost, toată lumea găsea câte o tufă din asta numai elefantul nu reuşea neam să dea peste vreuna şi tot a tras cu urechea şi şi-a făcut urechea pâlnie până într-o zi în care s-a pomenit cu urechile pe care le ştii. Pe vremea aia erau tufe dintr-astea cu bobiţe de toate culorile şi fiecare în felul lui le-a descoperit. Era frumos, asta până într-o zi când cineva s-a gândit să cultive bobiţe colorate şi să-şi facă cum îi ziceţi voi acum o afacere, se vede treaba că mâncase nişte bobiţe stricate. Treaba e că toată suflarea a aflat de locul acesta în care se găseau laolaltă toate soiurile de bobiţe şi-au dat năvală ca la pomul lăudat… au ieşit atunci o mulţime de struţo-cămile, lucrurile nu mai erau la locul lor. Trebuia făcut ceva, dar ce? Nimeni nu se pricepea la aşa ceva, ş-atunci am apărut eu, vulpea, tocmai gustasem ceva şi-a mi-a venit o idee de a crea o altă lume asemănătoare cu aceasta în care oamenii întreprinzători, căci despre ei este vorba, să-şi vândă unul altuia tot soiul de bobiţe şi să ne lase pe noi să ne vedem d-ale noastre…

            - Mami, tata e-ntins în sufragerie şi nu mi-l dă pe Vuk!

            Sigur, isprava de mai sus nu face parte din culegerea aceasta de povestiri, dar dacă vreţi să aflaţi ce alte isprăvi a mai făcut vulpea, cum a păcălit ea Moartea, cum a petrecut ea cu ursul la nuntă, cum s-a terminat prietenia dintre ea şi leu, ce sfat îi dă caprei care s-a plictisit de viaţa bună, cum a rupt pisica în două cu ursul sau altele scornite şi culese de prin popor deschideţi urechea şi ciuliţi ochiul aici.

Temă: V-aţi culcat cum vă ştiţi şi v-aţi trezit cu coadă de vulpe. Cum procedaţi mai departe?

Autor: IUSTIN ILIEŞU (18 martie 1900 Maieru, jud. Bistriţa-Năsăud – 30 septembrie, Bucureşti)

Copertă şi ilustraţii: D. Negrea

Editura: Tineretului

Redactor: IOANA RICUS

Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU

Dat la cules: 24.04.1968. Bun de tipar: 11.12.1968. Apă-

rut: 1968. Comanda nr. 8317. Tiraj: 20140. Hârtie: ofset

A de 100 g/m², 700x1000/16.  Coli editoriale:  2,52. Coli

de tipar: 3. A.: 5034. C.Z. pentru bibliotecile mici: 8R-93

 
 

Abecedar - 1963

            Există vreo carte mai carte a copilăriei decât Abecedarul? Fiecare generaţie a avut abecedarul ei, în 1963 acesta arăta aşa şi a fost aprobat de Ministerul Învăţămîntului şi Culturii cu nr. 60958/1962.

Temă: Amestecaţi următoarele litere până găsiţi denumirea unui obiect drag A, C, E, R, T.

Autori: MARIA GIURGEA, CLARA MARU, MARIA BOŞTINĂ

Copertă şi ilustraţii: COCA CREŢOIU

Editură: Didactică şi Pedagogică

Redactor responsabil: DELARĂSCRUCI OLTEA

Tehnoredactor: RUSU VIRGINIA

Dat la cules 02.08.1962. Bun de tipar 10.12.1962. Apărut

1962. Tiraj 445000+145 ex ½ pînză. Hîrtie semivelină de

65 g/m², 16/70x100. Coli editoriale 5,192. Coli de tipar

5,50 planşe 3. A. 0500. C. Z.  pentru bibliotecile mari

372 – 67:4R – 8(075.2). C.Z. pentru bibliotecile mici 37:4R

Grădiniţa Veseliei

            Eşti copil şi ţi se repetă întruna tot felul de chestii, de regulă chestii normative. Eşti tocat la cap precum vinetele pe tocătorul de lemn… toc, toc, toc şi iarăşi toc, toc, toc. Să fie lucrul acesta suficient pentru a determina apariţia comportamentelor dorite de adulţi? Cu siguranţă că nu, dar fiind cel mai la îndemână este aplicat fără nici un fel de restricţie de către adulţi. Gura nu sărăceşte dacă toacă încontinuu, speranţa moare ultima, iar conştiinţa este relativ adormită, fiind împăcată cu faptul că măcar tu i-ai zis… acum că pe o ureche i-a intrat şi pe alta i-a ieşit, mai zi ceva dacă mai poţi. Sunt unii care le mai zic, dar sunt şi alţii care îi lasă pe seama altora… lasă să le mai zică şi ei, că eu tot am zis. Şi uite aşa copilul ajunge la grădiniţă unde începe o altă tocată.

            La nivel individual, locul unde un copil se întâlneşte cu educaţia este asociat cu familia, iar piesa de rezistenţă este cicăleala. La nivelul colectivităţii de copii, locul acesta se asociază mai degrabă cu grădiniţa, iar piesa de rezistenţă o reprezintă lecţia. Aici vin – sau după caz sunt aduşi – copiii ca la pomul lăudat, s-a dus buhul că-i de bine şi orice copil trebuie să treacă pe aici pentru a strânge mai târziu roadă bogată din creşterea sa. Ce te faci însă că nu toţi copiii sunt primiţi în această împărăţie care se numeşte Grădiniţa Veseliei? Aici nu au loc certăreţii şi măscăricii, mofturoşii şi plângăreţii, Prinţişorul – Pârâtorul …

                                               Vorbăreţul gură spartă,

                                               Care-i pus mereu pe ceartă;

                                               Sau vreun leneş de boier

                                               Ce-a rămas de-alaltăieri…

            Partea interesantă este că aceste lucruri sunt cerute chiar de către copii. Or asta le este specific lor, ei cer fără să se gândească la consecinţe şi anume ce facem cu aceşti copii care vorbesc neîntrebat, care sunt puşi pe ceartă, care se cred mai voinici cu cei mai mici, ca să nu mai vorbim de copiii de-alaltăieri. Poezia nu ne oferă vreun răspuns direct, totuşi o soluţie s-ar întrevedea dacă ascultăm din nou glasul copiilor care vorbesc despre tovarăşul de muncă si de joacă. Aşadar să ne schimbăm cu toţii în tovarăşi buni şi accesul în Grădiniţa Veseliei ne este garantat.

            Şi sistemul, şi schimbarea nu sunt perfecte, şi uite că printre copiii grădiniţei îşi face loc o făptură dintr-o altă lume. Nimeni nu o recunoaşte, a trecut aşa de mult timp de când s-a văzut o astfel de fiinţă încât cu toţii au uitat de existenţa ei sau te pomeneşti că schimbarea este atât de profundă încât nici un copil nu se mai recunoaşte în felul ei de a fi. Nici măcar cei din grupa mare, care se presupune că au ceva experienţă nu ştiu despre ce este vorba, nici animalele de la colţul viu nu o recunosc, poate doar broasca ţestoasă care are o sută de ani şi este tare înţeleaptă le poate da o idee despre această fiinţă care refuză orice legumă chiar şi în spirit de glumă şi carnea-i tare, spanacul nu-i bun, poate doar un pic de magiun şi-un strop de compot mai mult să mănânc nici că nu pot… şi broasca ţestoasă parcă, parcă îşi aduce aminte de o astfel de fiinţă, dar parcă era într-o poveste căci astăzi neamul ei pierit de mult este.

            Ei, şi copiii tot copii vor rămâne orice s-ar spune şi orice s-ar încerca pe seama lor şi iată-i că la masă vin în goana mare, după atâta joc şi muncă foamea tare-i mai mănâncă. Însă lingura are ditamai gura şi începe a striga că refuză să ajute la mâncare cu aşa mâini murdare… oricum, este doar un episod şi până la urmă lucrurile astea se învaţă, ba primind o lecţie, ba primind o cicăleală.

            O, şi mai sunt şi alte lucruri care se petrec la grădiniţă… şi copiii învaţă despre anotimpuri, despre ce trebuie să faci pentru a pune o scrisoare la poştă, despre ce înseamnă să fii luat drept barometru al naturii… şi copiii au lecţii şi teme…

Temă: Amintiţi-vă cum îi chema pe colegii de grădiniţă.

Autor: ALEXANDRU SEN (6 iulie 1924, Ploieşti – 25 februarie 2010)

Copertă şi ilustraţii: ANGI PETRESCU TIPĂRESCU

Editura: Tineretului

Redactor de carte: I. Ricus

Tehnoredactor: V. Postelnicu

Corector: N. Blăjan

Dat la cules 4.IV.960. Bun de tipar 14.VII.960. Tiraj 30140 ex.

Hîrtie offset A de 100 gr. m. p. Coli de tipar 2,5. Coli de

editură 3,9. Ft. 16/70x100. Com. editurii 4552. Ediţia 1. A. 045.

Pentru bibliotecile mici indicile de clasificare 8(R)

Continentul colorat

            Orice elev poate fi descris după cât este el de sârguincios. Dacă am folosi o scală în doua trepte, ne-am margini, dacă am folosi o scală în cinci trepte se pot face  nişte calcule în care sunt incluse mai multe variabile şi până la urmă răspunsul s-ar putea să nu reflecte prea bine realitatea… mai bine ştiţi ce, dacă tot am hotărât că pentru un elev este bună sârguinţa, nu se poate imagina o formulă prin care un elev – clar, lipsit de sârguinţă – să o şi pună în aplicare şi să devină astfel sârguincios.

            Obiectivul este propus, dar cine se înscrie în cursa realizării lui? Ar fi câţiva psihologi şcolari care vorbesc despre motivaţie şi surprinzător? nu! – scriitorii. Şcolarul reprezintă o temă foarte generoasă, măcar că ceva şcoală am făcut cu toţii şi sunt convins că am avea ce povesti. Am fost colegi şi am făcut drăcii, am fost colegi şi am învăţat, am fost colegi şi am dat serbări, am fost colegi şi am suflat, am fost colegi şi am copiat, am fost colegi şi n-am uitat.

            Printre cărţile care vorbesc despre plăcerea de a învăţa a celor care nu o au este şi această carte, Continentul colorat unde,  Sonia Larian ni-l propune pe Aurel Pistrui, un elev în clasa a VII-a căruia i-ar plăcea să ştie, fără să fie nevoie să înveţe…e mai dulce lenevia în culcuşul de sub plapumă, e mai atrăgător dansul şi antrenul, visarea este cea mai bună. Asta până într-o bună zi când dorinţa îi va fi împlinită de către un omuleţ colorat şi Aurel Pistrui va excela la toate materiile, fără măcar să fi deschis cartea şi caietul… zece pe linie! Vor fi puse întrebări din zoologie, din istorie, din geografie, vor fi scoase rădăcini pătrate şi table întregi vor fi umplute cu fracţii, totul este uşor pentru Aurel Pistrui. Spre deosebire de alte poveşti în care şcolarii sunt prinşi cu mâţa-n sac sau răspunsurile lor fanteziste devin realitate (citeşte în „Ţara lecţiilor neînvăţate”) aici, Aurel Pistrui va încânta pe toată lumea, toţi doresc să-l vadă şi să îl admire.

            Aurel nu-şi mai încape în piele de bucurie şi începe să alunece din bancă în clasă, din clasă în şcoală, din şcoală în curtea şcolii şi de aici în lumea largă, patinele pe care i le-a dat omuleţul colorat, ghiozdanul şi şapca fac o treabă minunată şi un cântec frumos îl însoţeşte pe Aurel care răspunde tuturor întrebărilor şi provocărilor, astfel va ajunge să patineze pe Marele Ocean Îngheţat, vorbind despre vânturi, floră, faună, strâmtoarea Bering, dar nu mai este nimeni în jurul lui să-i aprecieze răspunsurile… doar şoapte se aud din când în când, şoapte care-i rostesc numele. Aurel din ce în ce mai speriat se trezeşte înconjurat de o focă, o morsă, un iepure polar, un urs polar şi o vulpe polară şi constată că şoaptele veneau de la ei. Aceştia îl conduc spre strâmtoarea care duce spre Marele Ocean-Patinoar, unde patinele, ghiozdanul şi şapca îl părăsesc pe Aurel Pistrui întrupându-se într-un fel de arătare, care va avea un comportament de ofiţer SS într-un lagăr nazist. Această arătare, Şapcă-Ghiozdan, îl va îmbrânci, îl va umili, îl va certa şi nu va scăpa nici un prilej de a-i aminti lui Aurel Pistrui că el nu va putea intra niciodată pe Continentul Colorat, deşi ţinta spre care îl îndreaptă este acesta.

            După multe îmbrânceli, împunsături, întâlniri cu şcolari care reprezintă categoriile de „aşa nu” şi prezentarea Continent Colorat vs Ocean-Patinoar, Aurel Pistrui şi Şapcă-Ghiozdan ajung la marginea continentului mult lăudat, unde văd copii venind în zbor purtând sandale cu aripi, ghiozdane cu aripi, şepci cu aripi, fiecare având o culoare de-a curcubeului şi bucurându-se că vor ajunge în Ţara Matematicii, Zoologiei, Geografiei, Istoriei, Fizicii. Aici fantezia este fără limite, cel mai mult mi-a plăcut în Ţara Matematicii unde ciobanii pasc turme de fracţii, unde din pământ sunt scoase rădăcinile pătrate, unde brânza şi ceapa sunt paralelipipede dreptunghice şi sfere. Şi în Ţara Fizicii sunt multe de văzut, iar în Ţara Zoologiei s-a produs o adevărată încurcătură, care devine şi mai şi după ce Aurel Pistrui încearcă să dea o mână de ajutor, căci da! reuşeşte să se strecoare pe Continentul Colorat la bordul unui elicopter, dar este expulzat repede din fiecare ţară atunci când face dovada ignoranţei sale.

            Pariul pe care îl face Sonia Larian mi se pare unul inedit, extravagant, dacă până acum miza era pusă pe efectele amuzante pe care le poate genera neştiinţa, de data aceasta se mizează pe plăcerea de a învăţa doar de dragul plăcerii, pe sentimentul de împlinire dat de rezolvarea unei probleme frumoase, pe satisfacţia dată de înţelegerea felului cum este construit lobul hepatic, pe trezirea conştiinţei elevului. Riscant pariu, dar cu câştiguri pe măsură.

Temă: Vă amintiţi prima satisfacţie intelectuală?

Autor: SONIA LARIAN (pseudonim al ARIANEI LEWENSTEIN, 15 mai 1931, Bucureşti)

Copertă: ŞTEFAN NASTAC

Editură: Tineretului

Redactor responsabil: DELIA DAMIRESCU

Tehnoredactor: GABRIELA TĂNASE

Dat la cules 25.09.1964. Bun de tipar 24.111964. Apă-

rut 1964. Comanda nr. 6333. Tiraj 20120. Hârtie tipar

de 50 g/m², 540x840/16. Coli editoriale 9,78. Coli de

tipar 14. A. T. 12035. C.Z. pentru bibliotecile mici

8R–93

Cireşe de mai (5)

Provocarea de astăzi este legată de un măr pe care îl pun sub pălăria mea, iar pălăria este pe cap meu. Cum pun mărul sub pălărie? Foarte simplu, ridic pălăria, aşa, ca şi cum aş da bineţe cuiva, pun mărul pe cap şi-l acopăr cu pălăria. Acum, am un măr sub pălărie şi pălăria pe cap. Ridic apoi pălăria, iau mărul şi îl mănânc, cu totul, asta ca să nu existe nici un dubiu, pun pălăria înapoi pe cap şi mărul se află tot sub pălărie. Se poate una ca asta?

Aici este ceea ce veţi citi.

Peripeţiile lui Negrilă Cotoilă

            Atenţionarea „Proprietate păzită de pisici” poate părea fantezistă, o glumă scornită de o minte care oglindeşte cunoscutul anunţ „Nu intraţi câine rău”, într-un mod umoristic. Nu cred să existe vreun hoţ căruia să-i fie frică de pisici, cum de asemenea nu cred să existe vreun proprietar care să-şi lase bunurile pe seama unei pisici… Pisi şi le însuşeşte singură, prin dezmierdări, alinturi şi alte pisiceli duioase… nu intrăm în amănunte căci ne-am îndepărta prea mult de peripeţiile lui Negrilă Cotoilă.

            Povestea acestui motan este una plină de aventură deoarece el este animat de interesele cele mai înalte ale… ale… ale comunismului, ei bine da! avem un motan care împrumută din calităţile unui comunist adevărat. El luptă cu îndârjire şi nu precupeţeşte nici un efort în demascarea hoţilor care vor să-şi însuşească avutul obştesc, el duce aprigă bătălie în eradicarea superstiţiilor de genul credinţa în Dumnezeu, a obscurantismului şi vrea să aducă lumină în conştiinţă, vorbeşte cu largheţe despre Ch. Darwin şi organismele unicelulare,  oferă sfaturi mamelor cu privire la educaţia copiilor astfel încât aceştia să nu ajungă nişte filfizoni, nişte romantici… nu-i mai da de mâncare, va fi nevoit să prindă şoareci. Bine că toate lucrurile acestea se petrec într-un singur capitol şi pot fi considerate ca o picanterie în viaţa pisicească. Sigur, motanul nostru nu se poate dezbăra de această fibră comunistă care se mai încordează din când în când pe parcursul poveştii.

            Altfel, povestea are nerv, situaţiile sunt la început pe măsura purtărilor pisiceşti, se doarme mult, se mănâncă tot chiar dacă nu toată mâncarea este a ta, se sparg diverse vase, clondire, se schimbă stăpânii, se prinde un şoarece de control şi se dovedeşte utilitatea unei pisici într-un cămin, se distruge colţul viu al şcolii (aici puteţi citi mai multe despre ce înseamnă acest colţ viu), se porneşte în pribegie şi de aici, direct la institutul veterinar fiind vândut de nişte elevii fără cravată roşie la gât – de la care te poţi aştepta la multe lucruri – dornici de a face rost de câţiva gologani pentru a intra la cinematograf.

            De la institutul veterinar, povestea îşi schimă cursul, Negrilă Cotoilă intră pe sub pielea profesorului Neteaha, un vestit ihtiolog, scăpând astfel de pisisecţie. Acum lucrurile încep să aibă miros de peşte, ceea ce pentru un motan, să o recunoaştem, nu este deloc un lucru rău.

            Ajuns la staţia de cercetări piscicole, Negrilă Cotoilă descoperă un complot pus la cale de asistentul profesorului, pe care toţi îl cunoşteau sub numele de Sidir Petrovici Petrenko, numai că acesta este un nume fals sub care se ascunde de câţiva ani răufăcătorul Puholoviţa, care a deturnat un camion cu manufactură pentru care a luat o sută de mii de ruble. Complicele lui de atunci, Rakşa, care a făcut puşcărie pentru acest furt, i-a dat de urmă şi-l ameninţă că-l va da în vileag dacă nu-şi răscumpără trădarea. Amândoi pun la cale un plan prin care să sustragă peştele din iazuri, înainte de depunerea icrelor, ca mai apoi să-l vândă pe bani frumoşi. Negrilă Cotoilă este la datorie şi apără împreună cu celelalte pisici avutul peştesc. Planul pus la cale este un plan clasa a I-a… căci presupune ca Negrilă Cotoilă să înveţe să scrie deoarece în felul acesta, poate lăsa un bilet prin care să denunţe intenţiile criminale ale lui Puholoviţa. Sigur, unei pisici, oricât ar fi ea de determinată nu-i vine la îndelăbuţă formarea unei astfel de deprinderi, dar cu efort susţinut izbândeşte nu numai în scrierea bileţelului ci şi a memoriilor, astfel încât tot neamul pisicesc va şti cine a fost şi ce a făcut Negrilă Cotoilă alături de celelalte pisici de la staţia de cercetări piscicole.

Temă: Argumentaţi pro sau contra dacă furtul din avutul obştesc poate fi sau nu scuzabil.

Autor: IVAN BAHMUT (7 iunie 1903 – 20 august 1975)

Copertă şi ilustraţii: LILIANA ROŞIANU

Traducere: RADU LEVÂRDĂ

Titlu original: Пригоди чорного кота Лапченка, описані ним самим (1964)

Editura: Ion Creangă

Lector: ECATERINA ŞIŞMANIAN

Tehnoredactor: ŞTEFANIA MIHAI

Dat la cules 6.II.1974; Bun de tipar 29.III.1974; Apărut

1974; Comanda nr. 789; Tiraj 17000 ex.; Broşate 16000

Legate 1/1 1000; Coli editoriale 11,5; Coli de tipar 12.

Chiţ un şoricel, cel mai mititel

            În bufetul din săliţă, pe hârtia proaspăt schimbată stau frumos rânduite căni, pahare, păhăruţe. În sertare, toate cele şi-au găsit pentru un moment un loc al lor. În spatele uşilor mai mari, oalele, cratiţele, ibricul şi două ulcele, plus tocătoarele şi făcăleţul au împins tuciul de mămăligă într-un colţ… aşa se întâmplă în fiecare an când se apropie vreo sărbătoare mare. Şi se mai întâmplă ceva în preajma sărbătorilor mari, se face cozonac cu nucă şi stafide multe. La noi, toţi sunt amatori de stafide dar, între mine şi Peti se duce luptă aprigă, care să dibuiască primul, locul unde se găseşte restul stafidelor, căci nu toate sunt puse în cozonac, mai sunt păstrate unele pentru a fi făcute moţ la fursecuri. Anul acesta, bufetul din săliţă a fost ales loc de ascunzătoare şi pe hârtia proaspăt schimbată, printre cănile, paharele şi păhăruţele frumos rânduite se văd cu uşurinţă urmele intrusului…

                        - Peti, adă strachina şi nuca şi adu ş-o coajă de pâine, c-avem un şoricel.

                        - Auzi mă mămică, dacă-i plac stafidele, crezi că pune el botu` la pâine?

            Ăştia sunt şoriceii, curioşi, mâncăcioşi, pofticioşi, stricători, sperietori de cucoane, inventivi, buni acrobaţi şi-or mai fi şi altele dar, am avea nevoie de un laborator pentru a-i testa. Orice s-ar spune, atunci când vrei să faci o poveste despre un şoricel nu prea poţi evita unele lucruri, cum ar fi pisicile – deşi ei şi-ar dori tare mult lucrul acesta – mâncarea, stricăciunile provocate şi mărimea lor, a! şi trebuie să-i faci tare poznaşi, altfel nu prea au farmec căci se transformă în şobolani şi aceştia nu prea au trecere în cărţile pentru copii. Şi trebuie să faci şi cântăreţi, îmi aduc aminte o poveste de pe un vinil Familia Chiţ-Chiţ de Ion Pas, doamne! cum mai cântau şoriceii aceia… chiţ şi chiţ, chiţ, chiţ / N-avem frică de pisici / Când nu sunt aici. A! şi neapărat acţiunea să se petreacă în casă, de preferabil prin cămară, dar oricum nu pe afară, şoriceii nu pricep deschiderile largi.

            Povestea de faţă le are pe toate cele de mai sus şi încă ceva în plus. M-am răsucit şi învârtit ca un şoricel în cuşcă încercând să descopăr despre ce este vorba, ce anume îmi lasă impresia aceasta de déjà-vu şi am găsit, povestea aceasta este un fel de singur acasă avant la lettre, are gagul cu vopseaua, pe cel cu piunezele, până şi pe cel în care intruşii sunt speriaţi cu replici dintr-un film şi pe acesta îl are, bineînţeles totul se întâmplă pe potriva unui şoricel mititel şi isteţ astfel, pisica cea flămândă este pusă pe fugă cu ajutorul unui LP intitulat „Lătrat de câine”.

            Nicolae Nobilescu şi Gheorghe Zarafu au făcut o echipă formidabilă propunând copiilor jocul curat adică, jocul de dragul jocului, şi, ştiind prea bine că acesta creează posibilitatea de a testa diferite feluri de a fi îşi plasează personajele în situaţii specifice lor dar, norma comportamentală este lăsată un pic deoparte făcând loc altor modalităţi mai fanteziste de rezolvare a provocărilor. Sigur, nu de fiecare dată rezultatele sunt cele scontate, dar nu-i nimic, putem învăţa şi din greşelile altora, plus că rezultatele nu sunt dramatice. Este aici un umor foarte fin care pune copilul în situaţia de a depăşi doar citirea textului, îl îndeamnă să vadă printre rânduri şi dincolo de ele. Ia uite! patru catrene, să le asociem cu ilustraţiile de mai jos:

            Când pisica dă târcoale                       Chiţ ne pare-ngrijorat

            Pe la poarta dumisale,                          Că prea mult s-a îngrăşat,

            Chiţ, atunci, fără tam-tam                     Însă nu se necăjeşte,

            Pune vocea lui Ham-ham!                    Că slăbeşte cât pofteşte!

            Şoricelul zgribulit                                 Pentr-un mare bal mascat

            Aleargă după chibrit,                           Chiţ s-a dus la costumat

            Poate cineva să spună                          Şi se-ntoarse frumuşel

            Că ideea n-a fost bună?                       Deghizat în… şoricel !

Temă: Sintetizaţi în patru elemente o amintire nostimă.

Autor: G. ZARAFU (5 aprilie 1933, Oarja, jud. Argeş)

Copertă şi ilustraţii: N. NOBILESCU (1932, Bucureşti)

Editura: Ion Creangă

Lector: IOANA RICUS

Tehnoredactor: ŞTEFANIA MIHAI

Dat la cules: 19 II 76. Bun de tipar: 12 V 1976

Apărut: 1976. Comanda nr. 1184. Tiraj: 142500.

Broşate: 142500. Coli de tipar 4

Osul de peşte fermecat

            O poveste pentru copii şi nu prea, mai nimerit mi se pare a fi să folosim expresia vai de părinţii care n-ascultă de copii. Cum putem înţelege o astfel de vorbă? Să fie un copil mai înţelept decât un adult? Sunt anumite momente în care părinţii trebuie să asculte de copii, dacă da, cum recunoaştem aceste momente? Ce se întâmplă cu părinţii neascultători, cum sunt ei pedepsiţi şi de către cine?

            Povestea aceasta este scrisă de Charles Dickens în 1867 şi face parte dintr-o serie de patru povestiri. La acea vreme autorul era deja recunoscut, putem presupune deci o intenţie specifică, care să fi fost aceea, nu ne putem da decât cu presupusul… pentru mine, la o primă lectură, mi s-a părut că am citit o poveste cârjă, este genul acela de poveste care te ajută să treci peste hopurile din viaţa ta, care te susţine şi îţi dă energia de a continua, care îţi oferă un model de comportament şi te face să îl urmezi fără a te păcăli prin omisiune… de la început ştii că nu te aşteaptă o treabă uşoară.

            Şi totuşi e ceva aici, în povestea asta care face înţelegerea rugoasă, ia uite… un rege şi o regină, care aveau împreună nouăsprezece copii duc o viaţă cam plină de lipsuri, regele este slujbaş la cârmuire, regina se îndeletniceşte mai degrabă cu a fi bolnavă, ziua de salariu se calculează după calendele greceşti, iar responsabilităţile revin Aliciei, fata cea mare. De obicei în poveşti, regele şi regina au probleme cu făcutul copiilor, nu au probleme materiale, iar prigonită este fata cea mică deci, despre ce este vorba? Să urmăm firul poveştii şi să aflăm că într-o zi, tatăl, în drum spre slujbă, se opreşte la pescăria negustorului Murătură ca să cumpere „trei sferturi de kilogram de somon, o bucată mai mult dinspre mijloc decât dinspre coadă”… este locul şi momentul potrivit, pe care zâna Grandmarina îl alege pentru a-şi face apariţia. În timp ce îl apostrofează pe rege de trei ori: o dată cu privire la egoismul său de a mânca singur peştele sub pretextul de a nu cădea rău la stomac celorlalţi, a doua oară cu privire la nerăbdarea sa de a asculta până la capăt tot ceea ce i se spune şi a treia oară cu privire la curiozitatea sa morbidă, îi şi spune un secret despre osul de peşte care va rămâne pe farfuria Aliciei. Acesta este un os de peşte fermecat care poate îndeplini o singură dată orice dorinţă, numai cu condiţia ca dorinţa să vină la momentul potrivit, este important ca acest os să fie şters, frecat şi lustruit, până ce o să lucească asemenea sidefului. Acestea fiind zise de o zână, lucrurile s-au petrecut întocmai.

            Alicia are în buzunar osul de peşte fermecat, dar nu-l va folosi pentru a-şi vindeca mama, ci o va îngriji pe aceasta până se va face bine şi tatăl întreabă dacă l-a uitat sau l-a pierdut. Alicia are în buzunar osul de peşte fermecat, dar nu-l va folosi pentru a-şi vindeca frăţiorul muşcat de câine şi cu mâna tăiată într-un geam, ci îl va obloji făcându-i un bandaj ce i se va potrivi de minune şi tatăl întreabă dacă l-a uitat sau l-a pierdut. Alicia are în buzunar osul de peşte fermecat, dar nu-l va folosi nici în ziua în care mezinul căzu sub grătarul din vatră şi tatăl întreabă dacă l-a uitat sau l-a pierdut. Alicia are în buzunar osul de peşte fermecat şi freacă, şi şterge, şi lustruieşte şi tatăl întreabă dacă l-a uitat sau l-a pierdut.

            Şi vine ziua în care Alicia îl va ajuta pe tatăl ei care recunoaşte că e sărac lipit pământului, că deşi a încercat în fel şi chip din răsputeri, nu mai are nici o lescaie… şi sărutând osul de peşte fermecat îşi rosti dorinţa: să fie ziua de leafă. Dar povestea nu se termină aici, nu este nici măcar pe jumătate gata, zâna Grandmarina îşi face apariţia din nou şi se asigură că regele a înţeles de ce Alicia nu a folosit mai devreme osul de peşte fermecat.

            Şi firul poveştii nu s-a rupt, el continuă să brodeze o nuntă, despre care nu vă spun nici un cuvânt ci vă invit să luaţi parte la ea, citind aici. Cum spuneam, povestea face parte dintr-o suită de patru, citindu-le pe toate perspectiva se schimbă un pic. Interpretarea de mai sus nu se modifică ci se îmbogăţeşte… avem jocuri de copii ce se pregătesc pentru a deveni adulţi.

Temă: Aduceţi-vă aminte de adultul care aţi fi vrut să fiţi.

Autor: CHARLES DICKENS (7 februarie 1812 – 9 iunie 1870)

Coperta şi ilustraţii: IACOB DESIDERIU

Titlu original: The magic fishbone

Traducere: ANTOANETA RALIAN

Editura: Ion Creangă, ediţia a II-a

LECTOR: SANDU SINGER

TEHNOREDACTOR: FLORENTINA PREDA

BUN DE TIPAR: 18.01.1984

APĂRUT: 1975 ED. I COLI DE TIPAR: 4