duminică, 4 septembrie 2016

Abecedar 1953 - 1954

            Astăzi, în apropiere de începerea unui nou an şcolar, deschidem abecedarul anului 1953, 1954. Suntem în urmă cu peste 60 de ani şi vă propun să urmăriţi a doua parte a călătoriei prin abecedarele acelor vremuri. Despre prima parte puteţi citi aici

De la bun început vă spun că nu apar modificări de substanţă la nivelul lecţiilor. În mare parte, conţinutul acestor abecedare este identic cu cel al abecedarelor apărute în perioada 1948 – 1952.
 
            Mici repere istorice:

- la 24 septembrie 1952 se modifică stema României. Astfel, noua stemă se găseşte la începutul abecedarelor din 1953 şi 1954;

- la 5 martie 1953 moare I. V. Stalin. Iată caseta tehnică a abecedarului din 1953

Dat la cules 17. II. 953. Bun de tipar 1. VI.953. Tiraj 267650 ex. Hârtie
s. velină 70x100 1/16 65 g.m. Coli editoriale7,220. Coli de tipar 5,125.
Preţul unui exemplar 2 lei. Comanda Nr. Pl. 1001, A 01799/952

Probabil s-au purtat discuţii aprinse despre cum trebuie să arate lecţia dedicată lui Stalin şi s-a muncit susţinut pentru ca această lecţie să apară la timp şi să fie conformă cu realitatea dorită.

- la 1 aprilie 1954 intră în vigoare noua ortografie a limbii române, elaborată de Academia R.P.R încă din septembrie 1953. Precizăm doar două modificări: înlocuirea literei â cu î  şi înlocuirea apostroful cu linioara;

            Ilustraţiile acestor abecedare aparţin lui Dem. Numele ca atare nu este precizat dar semnătura autorului se mai poate vedea pe unele planşe, iar asemănarea (mergând până la identitate) cu ilustraţiile abecedarelor anterioare este evidentă.

            Să deschidem din nou albumul cu poze, ipoteze şi comentarii:

- se schimbă ilustraţia copertei şi a paginii de gardă. Dacă până în 1952 pe copertă erau prezenţi doi copii (o fată şi un băiat) din 1953 până în 1954 este prezentă doar fata. Se renunţă la portul tradiţional şi dispare ideea cumva neplăcută sugerată de faptul că doi copii folosesc un singur manual. Dacă din 1948 – 1952 copiii îşi satisfac mai degrabă curiozitatea, ei stau jos şi se uită la ceva (poate şi de aceea există un singur manual, unul dintre ei a răspuns invitaţiei celuilalt) din 1953 pare să avem un răspuns la lecţie, fetiţa este în picioare ceea ce denotă o activitate în desfăşurare. Cred că acesta este momentul în care începe să se insinueze din ce în ce mai puternic ideea de a renunţa la aspectele rurale, la tot ce ţine de viaţa la ţară ca unică formă de trai. Încep să fie prezente aspecte care sugerează posibilitatea de a trai şi în alte condiţii (vom vedea la momentul oportun cum se modifică scena dormitorului).




- spuneam data trecută de felul cum evoluează grupul de copii de la pagina 25, până în 1953 ei se joacă de-a războiul şi am aflat (mulţumesc acum doamnei Simona Szakács) că aceste reprezentări au un trecut în abecedarele de dinainte de 1948 deoarece trebuia stimulat sentimentul de identitate naţională şi de motivare a efortului de război făcut de ţară. Din 1953 locul unor astfel de reprezentări războinice este inoportun, se glorifică acum pacea, înfrăţirea între popoare şi amintirea unor astfel de evenimente este marcată prin demonstraţii / manifestaţii, acestea din urmă fiind ilustrate acum.



- la pagina 26 corul de copii, o temă recurentă a ilustraţiilor pentru abecedar sugerează evoluţia, trecerea de la viaţa la ţară la viaţa de la oraş. Pe de altă parte se poate observa lipsa uniformei şcolare, copiii se pot îmbrăca diferit, asta deocamdată.



- la pagina 35 băieţelul care bate toba, nu mai este un băieţel oarecare, el este un pionier. Apare cravata roşie (asta încă din 1951), iar cămaşa nu mai este deschisă la gât, sentimentul de libertate dat de această deschidere mi se pare a fi sugrumat.



- se modifică filatura de bumbac de la pagina 49, cel mai probabil ca urmare a retehnologizării. Textul lecţiei rămâne identic cu cel din 1952.



- descoperiţi trei asemănări şi cât de multe deosebiri reuşiţi între Lenuţa anilor 1948 – 1951 şi Lenuţa anilor 1952 – 1954.



- la pagina 59, ilustraţia lecţia „La joacă” se schimbă total din 1952. Dispare aspectul combativ, dispar însemnele naţionale, iar acţiunea capătă un sens neutru, cei patru copii, împreună cu câinele Jap se întorc de la joacă. Se pot observa schimbări şi la nivelul vestimentaţiei, dacă până în 1952 hainele par a fi de anoste, din 1952 hainele par a fi cumpărate din magazin.



- deschidem la pagina 68, unde îl găsim pe Mircea, care până în 1953 este ucenic şi-şi face mama mândră şi fericită căci fabrica în care învaţă a câştigat întrecerea în muncă şi mama îl laudă „Bravo băiete!” Din 1954, Mircea este muncitor, el vine acasă foarte bucuros, şi fabrica lui a câştigat întrecerea în muncă, şi mama îi spune „Bravo fiule!”

- în 1954, lecţia despre V.I.Lenin se modifică total, iată textul lecţiei: „V.I.Lenin a fost conducătorul iubit al oamenilor muncii. El i-a învăţat să lupte împotriva moşierilor şi capitaliştilor. Capitaliştii şi moşierii îl urau şi voiau să-l distrugă. Dar Lenin a luptat mai departe pentru binele poporului muncitor. Sub conducerea lui, muncitorii şi ţăranii au alungat pe moşieri şi pe capitalişti. Lenin a murit dar amintirea sa trăieşte în inimile oamenilor muncii, de pretutindeni.”

- în 1953, textul lecţiei despre Stalin este acesta: „I.V. Stalin a fost marele conducător al Uniunii Sovietice, marele conducător şi învăţător al tuturor celor care muncesc. Numele de Iosif Visarionovici Stalin e un nume drag tuturor oamenilor muncii. De tovarăşul Stalin a auzit toată lumea. Tovarăşul Stalin a fost cel mai bun prieten al copiilor. El a luptat toată viaţa lui ca ei să fie fericiţi. Iosif Visarionovici Stalin, înţeleptul şi iubitul conducător al celo care muncesc, a murit la 5 martie 1953. Învăţătura lui călăuzeşte pe toţi oamenii muncii.”


- în 1954, lecţia despre Stalin va avea următorul conţinut: „I.V. Stalin a luptat tot timpul vieţii sale pentru binele oamenilor muncii. I.V. Stalin a fost elevul credincios şi cel mai apropiat prieten al lui Lenin. Sub conducerea lui I. V. Stalin a învins Armata Sovietică pe fascişti. Ea a eliberat de asuprire şi ţara noastră. I. V. Stalin a murit. Poporul nostru păstrează cu recunoştinţă memoria sa. Poporul Uniunii Sovietice şi oamenii muncii din lumea întreagă urmează învăţăturile lui V.I. Lenin şi I.V. Stalin.” Acesta este ultimul an în care apar lecţii despre Lenin şi Stalin.

duminică, 21 august 2016

Iepuraşul încrezut

            Ştiţi voi cine-i şef în pădure? Unii ar spune că ursul, dacă este să luăm în considerare forţa brută. Alţii ar spune că vulpea, dacă este să luăm în considerare şiretenia. Probabil, câţiva l-ar nominaliza şi pe lup, dacă ar fi să se ţină cont de mărimea foamei. Ştiu sigur însă că nimeni nu s-ar gândi la un iepuraş. Şi cum ar putea un biet iepuraş să fie şef ! Acum, dacă stăm un pic şi luăm în considerare toate bancurile care se fac se seama iepuraşului şi felul, de multe ori onorabil, în care se descurcă, parcă am vedea ceva calităţi de lider. Dar nu, iepuraşul din această pădure nu este un miştocar care dă gata forţa brută prin replici tăioase, care lasă inamicul paralizat, cu gura căscată. Iepuraşul nostru nu flutură codiţa în aer şi le dă cu sâc celor mai feroce animale doar pentru că este prieten cu leul.

            Avem un iepuraş care ştie de frica vulpii, a lupului şi care s-a cam săturat să fie hăituit prin pădure. I-ar plăcea şi lui să stea liniştit într-o poieniţă şi să ronţăie o rădăcină de nap sau să decojească o varză pentru a ajunge la miezul ei dulce. Ei, dar unde sunt zilele astea când prin apropiere amuşină botul pofticios la vulpii.

            Zilele acestea nu sunt departe pentru că iepuraşul nostru îşi însuşeşte puşca unui vânător adormit şi se hotărăşte să îndrepte lucrurile. De acum încolo el va fi şeful, căci în pădure, şef este cel care deţine puşca şi asta o ştie orişicine, nu trebuie demonstrat. Dacă nu mă credeţi mergeţi într-o zi în pădure cu puşca şi în altă zi fără puşcă, dacă mai aveţi timp încercaţi o comparaţie între cele două zile.

            În pădure, puşca este simbolul autorităţii absolute, fapt pentru care vulpea se lasă evacuată din propria-i casă fără să vocifereze prea mult. Acum iepuraşul este stăpân peste pernele moi umplute cu puful a nu ştiu câtor găini, peste locşorul acesta minunat pe care vulpea l-a dichisit cu mult bun gust. Dar parcă în cameră se simte în continuare privire de vulpe… a, da! sunt portretele părinţilor şi bunicilor vulpii, portrete care stau atârnate pe perete şi care nu au ce să caute într-o casă de iepure, fapt pentru care sunt puse iute pe foc. A, şi tocmai bine a picat această iuţire a focului din vatră căci iepuraşului nostru îi este foame.

            El are invitaţi la cină pe ceilalţi iepuri care la început se sfiiesc să treacă pragul casei vulpii, dar iepuraşul nostru începe o tiradă despre vitejia lui, flutură puşca în aer şi simte nevoia de a fi adorat. Puşca, simbolul autorităţii absolute trebuie să impună respect nu numai în faţa altor neamuri ci şi în faţa celor de acelaşi neam… şi ţineţi cont ca mâine când veniţi să îmi aduceţi o varză proaspătă, nu ca cea de astăzi, seacă precum căpăţânile voastre. Ş-acum căraţi-vă cu toţii !

            Puşca, simbolul autorităţii absolut are tainele ei, pe care un iepuraş mic ca al nostru nu le stăpâneşte. Dar dacă nu ştii, nu te afectează. Eh, ar fi aşa dacă n-ar şti nimeni, dar uite că sunt unii care ştiu că puşca, pentru a fi simbolul autorităţii absolut trebuie să fie încărcată. Şi s-a dus vorba că puşca iepuraşului nostru nu ar fi.

            Vulpea şi lupul se hotărăsc să facă o încercare de revendicare a locului în pădure, de recăpătare a statutului pierdut, fapt pentru care îl provoacă pe iepuraşul nostru. Şi când vulpea se întrece cu gluma, iepurele trage, dar trage degeaba, puşca nu zice nici fâs. Aşadar, puşca nu e încărcată, iar din simbolul autorităţii absolut devine simbol al ridicolului absolut. Vulpea şi lupul sunt din nou stăpâni!


            Dar puşca are tainele ei, pe care un iepuraş bătrân, scăpat probabil cândva, demult, ca prin urechile acului de puşca unui vânător, le ştie. El cere puşca şi îşi dă seama că este încărcată, mai trebuie să fie doar armată şi abia atunci devine simbolul autorităţii absolute în pădure.

            Această poveste este scrisă sub formă de piesă de teatru de către Serghei Mihalcov, care este şi autorul versurilor imnului de stat al URSS şi al Rusiei. Este o poveste cinstită pe marginea căreia se pot infera judecăţi de valoare susceptibile şi ele la rândul lor de a fi discutate.

Temă: Numiţi prima comunitate care vă vine în minte şi definiţi-i simbolurile autorităţii.
           
Autor: SERGHEI MIHALCOV (13 martie 1913, Moscova – 27 august 2009, Moscova)
Copertă şi ilustraţii: E. RACIOV
În româneşte: VIRGIL TEODORESCU
Traducere din limba rusă: I CENUŞE
Titlu original ЗАЙКА – ЗАЗНАЙКА (1952)
Editura: Tineretului

Redactor de carte: Dan Faur
Tehnoredactor: Silaghi Alex.
Corector: Ani Riza
Dat la cules 21.XI.53. Bun de tipar 27.I.55. Tiraj 24000+100. Hârtie Velină 
mată ediţii de 80 gr. / m.p. Coli de tipar 7,50. Coli de editură 4,76. Ft. 210 x 270. Com. editurii 969 Ediţia I. Preţul per exemplar lei 5,30. A. 02248. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare (8 S)








duminică, 31 iulie 2016

Alfons Zitterbacke

            Vă conjur, amintiţi-vă care a fost cartea care va făcut să râdeţi cu gura până la urechi ! Eu am păţit-o recent, eram în autobuz şi citeam întâmplarea lui Alfons Zitterbacke cu tunelul groazei, este grozav de amuzantă şi nu am putut să mă abţin. Nu s-a întâmplat nimic, autobuzul şi-a văzut de drumul lui, călătorii au urcat şi au coborât la staţiile de destinaţie, râsul meu nu a fost contagios, am fost lăsat să-mi văd de-ale mele fără să fiu întrebat nimic. Dar cum ar fi fost ca autobuzul să se oprească în mijlocul drumului, să-şi pună roţile-n brâu şi să mă ia la rost cu întrebările lui : „ Ia zi-mi dom’le ce te râzi aşa de ne hurducăm cu toţii?” Tare mi-ar fi plăcut să fie un autobuz cu personalitate, care să ia atitudine ! Şi în momentul acela s-ar fi făcut linişte şi aş fi început să citesc.

            Alfons Zitterbacke e un puşti care face echipă teribilă cu micul Nicolas, cu Traian, cu Vitea Maleev. Cu toţii sunt nişte copii care pun la grea încercare spiritul pedagogic al părinţilor şi profesorilor. Ideea este că nu o fac intenţionat, pur şi simplu lucrurile iau o turnură neaşteptată, iar rezultatele acţiunilor lor sunt încadrate de către oamenii mari în categoria trăsnăi. Cum să-i faci pe adulţi să înţeleagă că tu te joci, te prefaci a fi pirat, cosmonaut sau cherchelit.

            Sigur, pentru fiecare joc este nevoie de recuzită, care de cele mai multe ori nu a fost gândită pentru a servi unor astfel de scopuri. Spre exemplu, canapeaua nu va putea înfrunta niciodată mările sudului decât din sufragerie şi chiar şi aşa pericolele nu lipsesc, dovadă că piciorul din spate se rupe, nimic grav căci pe apă nu sunt necesare picioarele.

            Alături de prietenii săi – Bruno, Peter, Erwin – Alfons merge în excursii, dă lucrare de control, inventează jocuri, participă la concursuri de orientare în teren, pregăteşte masa pentru grupa de pionieri, merge la bunici, merge în vizită, încearcă să se poarte politicos, cântă alături de prietenii bunicului în noaptea de Anul Nou, participă la colectarea deşeurilor, pune pe jar pompierii din sat, înalţă zmeie spre disperarea juriului şi a celorlalţi colegi care-şi văd doborâte speranţele de a câştiga primul loc, construieşte un telefon şi un fier-de-călcat-rachetă, face mici servicii fie mamei, ducându-se la policlinică, fie prietenilor, având grijă de animalele lor în timpul cât ei sunt plecaţi.

            Dar Alfons are ghinion, intenţiile lui sunt rău văzute de către adulţi, iat-o pe doamna Mattner care îl surprinde în prun şi nu poate să-l creadă o clipă că este acolo nu pentru a mânca prune ci pentru a întinde un cablu telefonic făcut din bucăţi de sfoară înnodate… şi după toate eforturile telefonul nici nu funcţionează. Uf, Bruno cu ideile lui!

            Altă dată Alfons încearcă să fie politicos, dar lucrurile ies de-a-ndoaselea, mergând în vizită este bine instruit de către mamă cum să se comporte, cât să mănânce, cu ce să mănânce, cum să salute şi toate regulile astea la care ţinem ca adulţi, dar la faţa locului, împins de Ilse, fetiţa gazdelor dar şi de gustul grozav al prăjiturii, întreprinde o raită în stil indian în cămara gazdelor, este prins asupra faptului şi recunoaşte că atât lui, cât şi Ilsei le era îngrozitor de foame, căci la masă nu au putut mânca pe săturate. Sau ca atunci când încearcă să se achite de sarcina din cadrul acţiunii Timur [pe vremea aceea Timur şi băieţii lui făceau prăpad] şi îi taie domnului Thielecke lemnele, de unde să ştie Alfons că acele scânduri erau pentru etajeră. La un moment dat Alfons găseşte o mănuşă şi pleacă în căutarea proprietarului. Nimeni nu a pierdut nicio mănuşă, ba mai mult toată lumea se simte luată peste picior de către acest pici şi de fiecare dată Alfons primeşte muştruluieli. E clar, mănuşa asta îi aduce numai necazuri şi încearcă să scape de ea dându-i un picior şi trimiţând-o direct în stradă, numai că atunci, proprietarul, o doamnă zdravănă, îl vede şi-i bate obrazul. Greu cu adulţii ăştia care nu au pic de răbdare.

            Alfons Zitterbacke este un erou de poveste care s-a născut în DDR în anul 1958, atunci apare primul volum din această trilogie. Al doilea volum apare în 1962, iar acestea două apar în traducere românească în 1987. Cel de-al treilea volum apare în 1995, din păcate aceste noi isprăvi ale lui Alfons nu sunt disponibile în limba română, dar cine ştie, dacă avem răbdare poate le vom afla cândva şi nu contează cât de adulţi vom fi la vremea aceea importantă este dorinţa de a regăsi bucuria de a fi copil.


Temă: Ce credeţi că întreţine dorinţa copiilor de a fi pe placul părinţilor?



Autor: GERHARD HOLTZ BAUMERT (25 decembrie 1927, Berlin – 17 octombrie 1996)
Traducere: PETRE DATCULESCU
Copertă şi ilustraţii: EUGEN TARU
Titlu original: Alfons Zitterbacke
Editură: Ion Creangă


Lector: SANDU SINGER
Tehnoredactor: KLARA GALIUC
Bun de tipar 15. X. 1987
Apărut 1987
Coli de tipar:9.75








vineri, 22 iulie 2016

Abecedar 1949 - 1952

            E ceva timp de când mă moşmondesc cu treaba aceasta. Mă tot gândesc ce formă i s-ar potrivi mai bine, nu găsesc nimic care să-mi convină, care să-mi placă din prima. Până la urmă aleg să procedez ca în desen, tuşa potrivită va ocupa spaţiul potrivit doar încercând să-l găseşti, nu este nevoie de nici un criteriu ştiinţific care să confirme această potrivire, lucrul acesta se simte instinctiv. Prin urmare nu-mi rămâne decât să scriu câte ceva despre acest subiect al abecedarelor şi să sper că unele dintre idei vor avea parte de o potrivire exactă. N.B. liniile sunt flexibile şi se poate lucra cu ele.

            După o călătorie în perioada 1949 – 1967 m-am gândit să grupez abecedarele după desenul copertei. Da, ştiu, un criteriu superficial, dar mi se pare numai bun dată fiind lipsa mea de intenţie ştiinţifică. Aşadar, putem vorbi de următoarele etape 1948 – 1952; 1953 – 1954; 1955 – 1962; 1963 – 1964 şi o etapă care se deschide în 1965 şi se întinde cel puţin până în 1967. Până aici am avut bilet de călătorie, sper însă la o excursie şi dincolo de acest moment, dar cine ştie când voi mai prinde un loc la geam.


            Mici repere istorice:
- la 3 august 1948, prin decretul 175 publicat în Monitorul Oficial se face cunoscută noua reformă a învăţământului. Această lege va fi în vigoare până la data de 1 septembrie 1968;

- la 30 decembrie 1947 are loc abdicarea regelui Mihai şi se instaurează Republica Populară Română;

- stema României suferă de-a lungul timpului o serie de modificări. În perioada martie 1948 – 1952 ea este aceasta şi se regăseşte la începutul abecedarului;


- planul din martie 1945 cu cele zece porunci către Ana Pauker din care reţinem două. Desfiinţarea gospodăriilor ţărăneşti pentru a deschide calea sistemului colectivist. Îndreptarea populaţiei rurale spre industrie; 

- în 1948 circa 75% din populaţia României trăia la sate;

-cravata de pionier începe să apară prin şcoli şi pe străzi de prin aprilie 1949, dar în ilustraţii ceva mai târziu.

            Deşi nu am avut acces la abecedarul din 1948, ştiu aproape sigur că din punct de vedere al copertei este identic cu cele apărute până în 1952. Abecedarul din 1951 beneficiază de reproducerea identică a copertei din 1950, asemănarea mergând până la reproducerea fidelă a anului 1950. Nici unul din abecedarele acestei etape nu prezintă o casetă tehnică deci nu am găsit date despre tirajul ediţiilor. Se pare că s-au tipărit la diferite imprimerii şi tipografii. Am găsit câteva referinţe în acest sens care fac trimitere spre Imprimeria Naţională, spre tipografia Breiner Bela – Oradea, Helicon – Timişoara, Luceafărul – Bucureşti. Cel mai probabil nu se ajunsese încă la o standardizare, din 1953 lucrurile se vor schimba.

            Ilustraţiile pentru aceste abecedare îi aparţin lui Dem. Numele ca atare nu este precizat niciunde, dar se poate descifra semnătura acestuia pe unele planşe. Ulterior se poate constata că această semnătură dispare de pe unele planşe, cel mai probabil din raţionamente tipografice, altfel ar fi dispărut de pe toate planşele, nu doar de pe unele. Oricum, această recunoaştere a muncii prin semnătură este un aspect care ţine de o modestie specifică vremurilor, vom observa la un moment dat că Otilia Cazimir şi A. Toma vor avea şi ei parte de un acelaşi tratament.

            Şi de acum încolo albumul cu poze, cu ipoteze şi comentarii:

- şcolarul trebuie familiarizat cât de repede cu simbolurile lumii noi. Astfel, abecedarele se deschid şi pe prima pagină stă mândră noua stemă a ţării. Îmi imaginez că nu poţi să nu te încânţi, copil fiind, la culorile ei frumoase. Nu cred că putem merge mai departe de nivelul coloristic la această vârstă, mă întreb totuşi, dacă la clasă, pe vremea aceea, se trecea repede la pagina următoare sau se purta vreo discuţie pe marginea acestui simbol. La pagina 16 alte două simboluri iconice – secera şi ciocanul. Realitatea este că trebuie să muncim tovarăşi şi este prezentă până la ediţia din 1954 (inclusiv). De altfel, din punct de vedere al conţinutului abecedarele perioadei 1948 – 1954 sunt relativ asemănătoare. Apar nuanţări, corectări, rectificări care ţin de actualizarea conţinutului la realităţile vremii atât la nivelul ilustraţiilor, cât şi la nivelul textelor.



- câte ceva despre ilustraţii. Dacă la început ele tind să reflecte realitatea în adevărul ei, de la un anumit moment dat adevărul realităţii începe să fie înlocuit cu adevărul ideologic, iar ilustraţiile ţin pasul şi încep să ne fie arătate lucrurile aşa cum ar trebui să fie, nu cum sunt. Dar suntem încă în prima etapă şi realitatea anului 1948 este una preponderent rurală şi lucrul acesta se vede peste tot în abecedar. Se văd animale, porturi populare, relaţiile dintre oameni se desfăşoară în câmp, pe uliţă, într-un spaţiu natural, neamenajat, sunt prezente activităţi specifice vieţii la ţară: muls, cosit, spart / tăiat lemne, sunt prezente unelte: sapă, coasă, topor, ferăstrău, capră de tăiat lemne. Aspectul urban nu lipseşte şi este reprezentat prin oameni care lucrează la fabrică, uneori prin îmbrăcăminte (asta dacă socotim un sacou ca fiind mai degrabă reprezentativ pentru oraş), apare şapca şi costumul specific acelor timpuri, un singur automobil în tot abecedarul şi acela văzut din spate. Oraşul cu străzile şi fabricile lui este prezent mai degrabă la nivelul textului, ulterior, cu trecerea timpului şi apariţia noilor tehnologii, el începe să fie ilustrat – vezi marota epocii, filatura de bumbac, uzina de tractoare.

            Îmi place foarte mult povestea tractorului românesc şi o voi spune aşa cum am înţeles-o eu din ilustraţiile abecedarelor, nu voi ţine cont în acest moment de împărţirea pe etape făcută mai sus. În 1946 fabrica IAR Braşov îşi schimbă specificul producţiei. Sub comanda sovieticilor producţia de avioane este abandonată, iar în locul ei începe producţia de tractoare. Primul tractor românesc iese pe poarta fabricii la 26 decembrie 1946 şi poartă numele de IAR – 22. Numărul vine de la anii scurşi de la înfiinţarea societăţii în 1925. Să revenim la tractoarele noastre şi la dorinţa comuniştilor ruşi de a proiecta un tractor pe şenile mai performant. Apare astfel proiectul „Kiroveţ KD-35” în perioada 1946 – 1949. Se începe producţia acestuia la uzina de tractoare din Minsk la 4 noiembrie 1950. Se renunţă la producerea acestui model după nouă luni, iar fabricarea lui trece în sarcina uzinei din Lipeţk şi se continuă până în 1958. România primeşte licenţa de producţie pentru aceste tractoare în 1949, cu recomandarea ca acest model să fie produs în Braşov, oraş care din 1950 (timp de 10 ani) se va numi oraşul Stalin. Urmează chiar ca în 1951 ruşii să livreze o linie de asamblare pentru aceste tractoare, dar până atunci oamenii muncii trebuiau să se descurce cu ce aveau la dispoziţie. Bineînţeles că acest lucru devine aproape imposibil, urmează o anchetă şi arestări sub acuzaţia de sabotaj.

            În 1949 Miron Constantinescu pe atunci membru în CC al PMR, preşedinte al Comisiei de Stat a Planificării, afirmă pe 4 octombrie într-o şedinţă că tractorul IAR este un tractor bun, dar este scump. Este sesizată chiar o posibilă competiţie între tractoarele IAR şi KD-35, care urmează să intre în producţie în 1951.

            În 1952 Gheorghe Gheorghiu Dej afirmă că tractorul KD-35 asamblat la Braşov este cu mult mai scump decât cel asamblat la Lipeţk.

            În 1953 se recunoaşte faptul că tractorul KD-35 produs la Braşov este de trei ori mai scump decât cel produs în Lipeţk, ceea ce-l determină pe N. Hruşciov să afirme la 8 iulie 1953 că „tractorul vostru este un tractor de aur”. Urmează o răscumpărare a cotelor de participaţie deţinute de Uniunea Sovietică şi o perioadă de negociere (1955-1956) asupra preţului acestor acţiuni.

            Acest moment tensionat din istoria tractorului românesc este vizibil şi în paginile abecedarelor din acea vreme. Se poate observa felul cum evoluează ilustraţiile în ceea ce priveşte reprezentarea tractorului. Dacă în perioada 1948 – 1951 este prezent un tractor schiţat (nu am reuşit să identific modelul, dar ceva cu roţi metalice prevăzute cu ghimpi. Sigur, au fost mai multe tractoare de felul acesta dar nici măcar pe aproape nu sunt cu sursa de inspiraţie a desenului, deci mă abţin), în perioada următoare 1952 – 1954, tractorul nostru începe să semene cu KD-35. Între 1955 – 1958, avem clar de a face cu KD-35, între 1959 – 1960 apare timid tractorul UTOS-26 (cel mic), urmând ca din 1961 tractorul UTOS-26 să se ocupe singur de desţelenit litera Ăă. [ UTOS = Uzina de Tractoare a Oraşului Stalin ]



- singular vs plural. La pagina 61 probabil şi în ediţia din 1948, dar sigur în cea din 1949, 1950 această pereche este ilustrată folosindu-se cuvântul steag. Observăm că steagul României îşi schimbă locul, lăsăm la o parte stema care apare pe steag, mi se pare necesară o astfel de actualizare a simbolurilor naţionale atunci când este cazul. Interesant este faptul că dacă până în 1950 steagul României exemplifica singularul din 1951 el intră în formarea pluralului, probabil mergându-se pe ideea că Uniunea Sovietică este unică şi că de la ea se pleacă în formarea pluralului prin înfrăţirea între popoare.




- se plantează (involuntar) seminţele unor idei de lecţie, care de-a lungul timpului vor avea dezvoltări interesant de urmărit.

                        - punctăm aici ilustraţia literei Rr, această relaţie dintre pisică şi câine, care în 1949 este ceva normal, viaţa desfăşurându-se la ţară se transformă de-a lungul timpului într-un subiect de controversă vizibil la nivelul ilustraţiilor care vor însoţi această lecţie;



                        - tema bunicului cu barbă albă care sparge lemne şi este ajutat de către nepot, va avea şi ea o evoluţie spectaculoasă, dar suntem încă în 1949 şi ne încălzim cu lemne care trebuie sparte. Facem abstracţie de faptul că şi mult după aceea tot cu lemne ne-am încălzit, dar intrăm în perioada în care ilustraţiile reflectă adevărul ideologic, nu pe cel al realităţii;



                        - tema la masă şi ea prezentă încă din 1949 suferă modificări, cel mai probabil din cauza regimului;

                        - o lecţie care îmi imaginez că a născut vii controverse, este lecţia „Chiţ, Chiţ”. Întâlnim aici un comic deconcertant şi mi se pare că totul pleacă de la grupul de litere chi. Ce cuvânt mai la îndemână decât chibrit să-ţi vină în minte şi care să facă lumină în mintea copiilor. Mergând pe firul logic al evenimentelor constatăm că dacă e necesară lumina, acţiunea ar trebui să se desfăşoare în întuneric. Când este întuneric? De obicei seara, noaptea. Ce faci când este întuneric? De obicei dormi. Ce faci dacă dormi şi te trezesc nişte zgomote suspecte? De obicei te sperii. Ei bine, nu şi Zoica, care din 1949 nu cunoaşte frica. Dar staţi să vedeţi câte nu păţeşte Zoica de-a lungul anilor. Noi avem date despre ea până în 1963 când probabil creşte suficient de mult pentru a o interesa alte lucruri decât să mai apară în abecedar;



                        - sunt şi lecţii care sunt atât de reuşite încât deşi trec o mulţime de ani peste ele, ele rămân neschimbate. Sigur, se primenesc la nivelul ilustraţiilor, dar textul rămâne oarecum constant. Amintim aici pe „Fănică şi fulgul”. Iată textul lecţiei din 1950 „E iarnă. Brr! E tare frig. Cade câte un fulg alb şi uşor. Fănică e în drum spre şcoală. Un fulg cade pe faţa lui. Fănică vrea să ia fulgul în mână. Pune mâna pe faţă. Dar unde e fulgul? Pe faţă e doar o picătură de apă. Fănică râde. Unde eşti fulg uşor? Unde ai plecat?” În această categorie mai intră şi lecţia „Ariciul” sau „Moş Martin”;



                        - „La magazinul de stat” cred că este prima lecţie despre minciună. Iată texul aşa cum apare el în 1949 „Petru şi Florea se duc la Magazinul de Stat. La Magazinul de Stat se găsesc de toate: unt, ouă, zahăr, peşte, pâine şi fructe. Tovarăşul Tudor vinde. Florea spune: [-]Tovarăşe, eu vreau să cumpăr un kilogram de carne, un kilogram de peşte şi o pâine. [-]Eu vreau două kilograme de peşte, spune Petru. Petru şi Florea plătesc. Ei spun „bună ziua” şi pleacă.” Să vedeţi ce de schimbări se petrec la magazin, dar niciodată rafturile nu vor fi goale.


- evoluţia traiului în comunism şi simbolurile acestuia.

                        - la pagina 25 avem un grup de copii care pleacă la război. În 1949, 1950 ei flutură steagul României, în 1951 steagul dispare, iar din 1952 acest grup de copii războinici este înlocuit cu un grup de copii mai paşnic, mai organizat, care şi-au schimbat hainele între timp, iar în mâini ţin steaguri roşii pe care le flutură cu încântare;





                        - la pagina 30, în 1949, 1950, 1951 vedem că recoltarea grâului se face cu secera, din 1952 apare mecanizarea;




                        - la pagina 35, în 1949 şi 1950 un băieţel bate într-o tobă. Din 1951 nu mai este un băieţel oarecare, este un pionier – apare cravata roşie;



                        - la pagina 47, ilustraţia lecţiei „Un soldat” ţine pasul cu moda, lucrul acesta se vede din 1952;




                        - la pagina 49, lecţie pentru litera Ţţ. Iată textul din 1949, 1950, 1951 „Badea Ion e ţăran. La ţară sunt mulţi ţărani. Munca lor dă roade pentru toţi. Lelea Maria e ţărancă. Ea ţese mult” În 1952 textul lecţiei se modifică „Maria Ţintea e ţesătoare. Ea ţese repede. La ţesătorie, ea arată altor ţesătoare cum să ţeasă mai bine. Pentru munca ei, Maria Ţintea a primit o decoraţie.” Lucrul la filatura de bumbac este o temă recurentă.



                        - la pagina 50, lecţia „La piaţă” În 1949, 1950, 1951 iată cum stau lucrurile „Voicu e cu mama la piaţă. Au venit mulţi ţărani cu căruţele. Ei au venit dela ţară. Ţăranii au adus: lapte, unt, ouă, raţe, mălai. Mama lui Voicu a cumpărat 10 ouă, o raţă, mere. Voicu ţine raţa. [-]Mamă, multe ne mai aduc ţăranii! spune Voicu. Un ţăran cumpără o sapă. Badea Ion cumpără o coasă. Lelea Maria cumpără aţă.” În 1952 situaţia este alta „Voicu e cu mama la piaţă. La piaţă se cumpără: lapte, unt, ouă, raţe, mălai. Mama lui Voicu a cumpărat 10 ouă, o raţă, mere. Voicu ţine raţa.[-]Mamă, multe se pot cumpăra de la piaţă! spune Voicu. Badea Ion cumpără o coasă. Badea Marin cumpără aţă.” Vă provoc să numiţi instrumentele folosite de ţărani pentru a cântări produsele, cred că de aici vine superioritatea farmaceutică a celui din 1952;




                        - la pagina 54, lecţia „Păpuşa Lenuţei” în 1949, 1950, 1951 Lenuţa este o fată obişnuită care se joacă cu o păpuşă de cârpă. Din 1952 Lenuţa se saltă, devine o fetiţă cu codiţe, este îmbrăcată elegant, iar păpuşa pare a fi una de calitate;



                        - la pagina 59, lecţia „La joacă” în 1949, 1950 vedem patru copii în şir, în frunte cu o fetiţă care duce steagul României. În 1951 aceeaşi copii doar că steagul are stemă. În 1952 copii îşi schimbă hainele şi steagul dispare. Dacă până în 1951 acţiunea pare a se petrece în câmp deschis, în 1952 acţiunea pare a se muta în parc;



                        - la pagina 64, lecţia „Zaharia vinde ziare”, în 1949 el vinde Scânteia, Vestea Satelor, în 1950 – 1951 el vinde Scânteia, Scânteia Satelor. Din 1952, Zaharia nu mai vinde ziarul ci îl cumpără, el cumpără Scânteia Tineretului;

                        - la pagina 74, lecţia dedicată literei Xx, în 1949 sunt reproduse portretele lui Marx şi Engels după o fotografie, în 1950, 1951 aceste portrete sunt desenate, iar din 1952 dispar cu totul. Iată textul lecţiei „Xenia şi Alexe” aşa cum apare el în 1949 – 1951 „Xenia şi Alexe sunt lucrători la o fabrică mare. Acolo se fac multe maşini. Seara, lucrătorii se adună cu toţii în sala de adunare. Pe pereţi sunt tablourile lui Marx şi Engels. Ei au fost mari învăţaţi şi luptători.” În 1952 iată ce fac Xenia şi Alexe după terminarea programului „Xenia şi Alexe sunt lucrători la o fabrică mare. Seara, lucrătorii se adună cu toţii, în sala de adunare. Acolo, ei se sfătuesc cum să muncească mai mult şi mai bine.”




                        - la pagina 77, lecţia despre Lenin, în 1949 portretul reproduce o fotografie, în 1950, 1951 portretul este desenat, în 1952 se revine la portretul din 1949. Textul lecţiei rămâne identic până în 1952 „Lenin a fost prietenul muncitorilor şi ţăranilor. El a vrut ca toţi cei ce muncesc să trăiască bine. Lenin iubea copiii. El a avut totdeauna grijă de ei. Lenin vroia ca toţi copiii muncitorilor şi ţăranilor să trăiască mai bine, ca toţi aceşti copii să înveţe. Toţi cei ce muncesc îl iubesc şi îl ţin minte pe Lenin. Vladimir Ilici Lenin, marele conducător al celor care muncesc, a murit la 21 ianuarie 1924. Învăţătura lui Vladimir Ilici Lenin călăuzeşte pe toţi oamenii muncii.”





                        - la pagina 78, lecţia despre Stalin, portretul lui rămâne constant, apar schimbări la nivelul textului. Astfel în 1949 – 1951 se vorbea despre Stalin în felul următor „ Iosif Vissarionovici Stalin este marele conducător al Uniunii Sovietice, marele conducător şi învăţător al tuturor celor care muncesc. Pe tovarăşul Stalin îl cunosc toţi muncitorii şi muncitoarele, tărani şi tărăncile, bătrâni şi tinerii. De tovarăşul Stalin a auzit toată lumea. Toţi cei ce muncesc îl iubesc nespus de mult pe tovarăşul Stalin. I. V. Stalin este cel mai bun prieten al copiilor. Trăiască marele conducător al Uniunii Sovietice.” În 1952 a doua propoziţie din acest text devine „Pe tovarăşul Stalin îl cunosc toţi oamenii muncii, femeile şi bărbaţii, tinerii şi bătrânii.”



            Abecedarul se termină la pagina 79 cu poezia

Am şapte ani

De ce toţi zic
Că sunt mic?
Şapte ani
Am împlinit

Asta nu e
De glumit!
Vezi? Încetul
Cu încetul
Învăţai
Tot alfabetul

De acum
Eu pot citi
Glume, basme, poezii

Tot ce şcoala ne învaţă,
Prinde bine apoi în viaţă.




Temă: Vă previn, data viitoare vă ascult!