luni, 30 mai 2016

Tema pentru acasă cu Dan Doman

Dan Doman, un geolog căruia îi plac prospecțiunile pe tărâmurile copilăriei, prospecțiuni ce au drept rezultat povestea Laurei în ținutul pădurilor, o poveste duioasă despre care puteți citi câte ceva aici. V-am stârnit? Ei bine, povestea este pentru voi, aici o provocare ce se lasă cu recompensă. Dar cine este Dan Doman? Să fie un geolog? Să fie un maestru al poeziei de tip haiku? Să fie un autor de povești? Să fie un fotograf?

Letea 1977

Exercițiul 1

Pentru cei care nu vă cunosc vă provoc la un joc de-a cuvintele. Imaginați o poveste în care să folosiți următoarele: copilărie, inspirație, Baba-Lupoanea, natură, cuvinte, inocență, melancolie, Japonia, ramă, instantaneu, spirit, părinte, cămilă, munte, surpriză, premiu, ochi deschiși.

Povestea mea e scurtă :


  
                                                               dan doman

E drept că ramă şi cămilă n-au mai intrat în ea!

Am o nelămurire, este ceva ce nu înţeleg. Eu văd doar numele dumneavoastră într-un dreptunghi, nu-mi dau seama dacă asta aţi dorit sau este doar o eroare de deschidere a documentului?

Ceea ce ai văzut nu-i o greşeală, ci o aluzie la un haiku renumit, scris în zilele noastre şi alcătuit dintr-un singur cuvânt:





tundra




Restul trebuie să ţi-l imaginezi singur. E o aserţiune celebră în haiku, să ţi-o spun şi pe aceasta, deşi are doar tangenţial legătură cu răspunsul meu:
 “În haiku jumătatea este mai mare decât întregul: împlinirea haikuului constă în ceea ce el omite.“ (Robert Spiess)

Aha, am găsit!

Exercițiul 2

Cât de importantă este experiența de viață în scrierea unei cărți pentru copii? Este necesară această experiență sau este suficient să existe o imaginație bogată.

Fiecare o face altfel, vorba unui cântec de demult. Sunt copii de zece ani şi chiar mai mici care au scris poveşti cu mare succes la cei de vârsta lor. Probabil că experienţa de viaţă nu avea un rol important în scrierea acestora. Dar şi cei cu multă experienţă de viaţă fac apel la fantezie din plin; să-l numim doar pe Alexandre Dumas-tatăl.
În cazul meu, dacă în haiku percepţiile sunt de obicei spontane şi experienţa are loc chiar în momentul scrierii, în cărţile pentru copii experienţele de viaţă sunt,de obicei sublimate şi apoi amplificate de fantezie.


Exercițiul 3

Așezați față în față un filon geologic și unul artistic, care este mai dificil de descoperit. Dar de exploatat?

Ce pot să-ţi spun e că încerci o bucurie imensă atunci cînd descoperi un filon sau atunci când o structură interpretată de tine este confirmată de foraje. Exploatarea descoperirilor nu mai ţine de prospector. Îmi dau seama că oarecum la fel e şi în cazul filonului artistic”.
E drept, multe haikuuri de-ale mele au fost remarcate şi premiate în decursul anilor, dar ceea ce am scris pentru copii a rămas într-o zonă de clarobscur (mai mult în părţile neluminate!). Ceea ce, într-un fel, e bine: conferă un aer misterios cărţilor mele pentru copii, dintre care, de altfel, n-am publicat decât una.

Exercițiul 4

Dacă în vechile povești se vorbește de zmei, zâne, balauri – probabil realități ale unor timpuri stravechi, atunci în poveștile de astăzi ar trebui să se vorbească despre ce? Dar în poveștile de mâine oare despre ce va fi vorba?

Se discută mult despre aceşti zmei şi feţi-frumoşi, consideraţi azi desueţi de majoritatea cititorilor. Totuşi, unii mai scriu despre ei, şi dacă au har, reuşesc să-i facă interesanţi. Nu mă refer la genul fantasy, că acolo balaurii şi dragonii abundă, ci la poveştile pentru copii mai mici. O zână e ceva deosebit, ea poate să intervină în orice povestire, cu condiţia să fie inteligentă şi să aibă şarm! Cel puţin, aşa am văzut-o eu pe Zâna Stelelor într-o scriere de-a mea cu subiect contemporan.
Dacă poveştile de azi pot amalgama tot ce a descoperit omenirea cu spaimele ei medievale, atunci putem considera că oamenii sînt imprevizibili. Cred că şi în poveştile de mâine vor fi o mulţime de spaime, de fiinţe rele şi de colţuri obscure, deşi cunoaşterea se va mai apropia cu doi-trei metri de infinit.

Exercițiul 5

Se spune că viața în natură are o mulțime de beneficii. Când anume ne dăm seama de aceste beneficii și care ar fi cele mai importante dintre ele?

În principiu, cînd le pierdem. Dacă putem să trăim măcar o parte din an în natură, e bine. Noi trăim prea mult la oraş, iar celor care îngrijesc animale la ţară degeaba le spui despre beneficiile vieţii în natură! Poate că ar vrea şi ei să meargă iarna la o piesă de teatru sau vara la mare.
Pentru mine a fost o mare plăcere să lucrez pe munte şi în păduri, să adun vara date de pe teren şi iarna să le prelucrez la oraş. Mulţi zic că geologia e o meserie grea. Sunt de acord cu ei, dar eu nu-i simţeam povara, fiindcă o făceam cu pasiune. Vara eram un fel de boss at self, propriul meu şef (şi al echipei de prospecţiune pe care o conduceam), cu condiţia să realizăm lună de lună programul de lucru, planul cum i se spunea. Cercetarea ştiinţifică, şi noi făceam aşa ceva, deşi nu lucram în cadrul unui institut de cercetare, îţi oferă mari satisfacţii.
Dincolo de beneficii, cred că toţi oamenii ar trebui să iubească Pămîntul şi să încerce să-l cunoască. Bineînţeles, cunoaşterea o ia mereu înainte, dar rămâne iubirea.

Exercițiul 6

Care au fost titlurile copilăriei dumneavoastră? Cum era pe atunci interacțiunea carte / copil?

Învăţătoarea mea de la Reşiţa, iubita doamnă Maria Ivanov, ne-a sugerat în clasa a doua să notăm într-un caiet cărţile citite. Încă mai am acel caiet, completat din clasa a doua şi până într-a patra. Sigur, lecturile mele, în special cărţi împrumutate de la bibliotecă, erau amestecate. Iată cum arată primele cărţi notate de mine la opt ani, deci prima pagină din caiet:

Pe malurile Sevanului, Vahtang Ananian
Izvorul fermecat, Călin Gruia
Poveşti din ţara poveştilor, Ştefan Tita
Poveştile lui Moş cocoş cocoloş, Victor Eftimiu
Meşterii din fundul apelor, C. Zolotovski
Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi, Nikolai Nosov
Tony şi portiţa fermecată, Howard Fast
O bunicuţă italiană povesteşte, Ginetta Lupi DallOrto
Omuleţul de cristal, Ioan Ionescu
Dumbrava minunată, Mihail Sadoveanu
Ala bala portocala, Octav Pancu-Iaşi
Floarea de piatră şi alte povestiri din Ural, Pavel Bajov
Basmele omului, Vladimir Colin
Basme, Wilhelm Hauff
Basme, Vladimir Colin
Basme, Petre Ispirescu
Rici-rici, Al. Şahighian
O fetiţă îşi caută tatăl, Eugeniu Rass
Paloşul neînfrînt, Mehes Gÿorgy
Poveşti de la fereastra mea, Mihai Stoian
Povestiri alese, Fraţii Grimm, partea întâia
Povestiri alese, Fraţii Grimm, partea a doua

Ce-i drept, am beneficiat de o televiziune deficitară din constrângeri politice. Am zis beneficiat, fiindcă mi-a lăsat timp să citesc şi să fac sport, mai precis, înot. Pe deasupra, bunicii mei, la care am trăit cât eram copil şi adolescent, nu aveau televizor, ca să nu mai pomenesc de calculator sau internet, care se pare că încă nu se inventaseră :)  Ca să văd emisiunile îndrăgite, cum ar fi Daniela şi Aşchiuţă sau Aventurile echipajului Val-Vîrtej, mă duceam la prieteni. La fel a fost, ulterior, la unele evenimente remarcabile (Jocurile Olimpice de la Ciudad de Mexico, 1968; aselenizarea, 1969).

Acum îmi dau seama că am citit mai târziu decât am crezut cărţi pentru copii importante pentru mine: Cireşarii lui Constantin Chiriţă (întâi Castelul fetei în alb, apoi Drum bun, cireşari!, urmate de Cireşarii, ediţia a doua, Roata norocului şi de ciclul complet), Toate pânzele sus! de Radu Tudoran, După douăzeci de ani de Al. Dumas, Doi căpitani de Veniamin Kaverin. Unele le-am citit în vacanţa mare de după clasa a patra, altele imediat după aceea, într-a cincea sau a şasea. Mărturisesc că le-am recitit de nu ştiu câte ori!

Exercițiul 7

Surprindeți în câteva cuvinte – poate trei versuri – imaginea eternă a copilului.

Dacă spui versuri, la mine înseamnă haiku. Fiecare ştie câte ceva despre haiku (să mărturisim, uneori eronat, fiindcă poezia evoluează!), există însă şi poeme-în-lanţ în care haikuurile se leagă între ele. Cel mai simplu dintre ele are şase legături şi se numeşte rengay. Iată unul nepublicat, cu băiatul meu cînd era mic:

Lumina zorilor

Gipsul scos –
băiatul pare firav
în lumina zorilor

          pe talpa dezvelită
          un bănuţ de soare

curăţenie –
ce jucării voi găsi
azi sub fotolii?

copilul pune
o capcană pentru şerpii
din bretele

          cutie muzicală
          păianjenul saltă pe zid

plecând la drum
pe şina înierbată –
băiatul şi tata

Am greşit, există o formă şi mai scurtă de înlănţuire, numită tanrenga; reproduc una:

de-a buşilea
pe cartea cu dinozauri –
fără nicio teamă

          cei mari îşi spun de-acum
          Rhabdodon şi Variraptor

Voi transcrie în continuare un senryu (poem comic în stil haiku), în care eroină e fiica mea cea mică:

statuie ecvestră –
fetiţa-mi arată furnicile
de pe dale

Problema cu imaginea eternă a copilului e greu de rezolvat în haiku. Totuşi, iată două poeme în care transpar sentimentele mele privind copilăria:

nostalgia primăverii –
mirosul ierbii strivite
sub jocuri de copii

*

cobor de pe casă –
înăuntru miros uitat
de copilărie

Exercițiul 8

Se pot compara emoțiile, trăirile furnizate de lectură cu cele furnizate de natură? Sunt unele în prelungirea celorlalte sau putem vorbi de artificial vs natural?

Pentru mine, cred că s-au împletit. Citeam multe cărţi de călătorii; altele erau ceea ce aş numi azi romane în aer liber (cum ar fi Aventurile lui Huckleberry Finn). Deci emoţiile lecturii nu erau deloc îndepărtate de sentimentul naturii. Am copilărit într-un oraş cu împrejurimi minunate, aşa cum sunt munţii şi dealurile României (azi sunt declarate trei parcuri naţionale în judeţul Caraş-Severin, dintre care unul chiar lângă Reşiţa mea natală, numit Semenic-Cheile Caraşului). Dar nu era nevoie să ne deplasăm până în Semenic sau la Prolaz, era suficient să alegem dealul pe care să hălăduim în ziua respectivă: cel din faţă, abrupt şi calcaros, numit Dealul Golului, cel din spate, cu cireşi şi o plantaţie de salcîmi, eventual valea pe care să bărzăunim: a Domanului, a Stârnicului… Sunt şi multe lacuri în jur, în care înotam. Dar mare nu aveam, aşa că mi-am imaginat-o din lecturi până pe la 15 ani, când am văzut-o.
Acum îmi dau seama că în cărţile mele aventurile au loc în natură: sunt romane în aer liber!

Exercițiul 9

Care credeți că este rolul fanteziei la copil?

Esenţial.

Exercițiul 10

De ce scrieţi literatură pentru copii?

Poate fiindcă mi-a plăcut foarte mult, copil fiind, să o citesc; și apoi, student deja, am constatat că încă îmi plăcea să cumpăr și să citesc cărți pentru copii, unele pentru frumusețea lor grafică – superbe cărți cu poezii și desene despre anotimpuri -, descoperind la altele mult umor, subtilitate, inteligență, bogăție sufletească. Dintre descoperirile târzii, îmi amintesc de cărți ale lui Eduard Uspenski, Otfried Preussler, Roald Dahl, Astrid Lindgren (pe care o știam, totuși, dintr-o carte tradusă în anul 1962), Serghei Goliţîn, Klara Jarunkova, Kir Bulîciov, Erich Kästner,  Fazil Iskander, Spiridon Vangheli, de un album de pictură suprarealistă al scriitorului și ilustratorului pentru copii Dr. Seuss, de celebrele cărți ale lui J.K. Rowling sau ale lui J.R.R. Tolkien, de filmele cu Veronica ale Elisabetei Bostan, devenite și ele mai târziu carte. De asemenea, îmi amintesc de șapte caiete cu traduceri din germană, făcute special pentru mine în anul 1993, cu multă răbdare, de mama unei prietene din Reșița – e vorba de importanta carte de povești și legende din Banatul Montan culese de Alexander Tietz, Wo in den Tälern die Schlote rauchen, adică Acolo unde în văi fumegă coșurile, precum şi de o emoţionantă culegere de legende din Munții Apuseni, Cartea vâlvelor de Maria Ioniță, din care le citeam seara - cu accent ardelenesc! -copiilor mei, într-o casă de la marginea satului pierdut în Munţii Apuseni pe unde lucram în vara anului 2003.
De ce scriu literatură pentru copii? Scrii în primul rând cărțile pe care ai fi vrut să le trăiești, copil fiind. Cărțile pentru copii sunt mai optimiste decât cele destinate adulților, iar eu caut să îmbin în ele dragostea pentru planeta noastră cu un localism, poate desuet, integrat însă în lumea mondializată în care trăim.
Apoi am încredere  în faptul că până la 10-12 ani, nu şi mai târziu, copiii sunt printre cei mai fideli cititori ai zilelor noastre. Ştiu că sunt mulţi cititori și printre adulți, îi întâlnesc toamna la Târgul Gaudeamus; adulţii sunt în special femei, dar nu numai: spre plăcuta mea surpriză, fiul meu citește cărți în metrou, în drum spre serviciu ! La adulţi intri, bineînţeles, şi dumneata, Cititorule de cărţi din copilărie, pe care am avut surpriza şi plăcerea să te cunosc în primăvara aceasta!
Scriu şi pentru că literatura mea pentru copii, câtă va fi ea, va putea fi citită și de oamenii mari care o merită, așa cum am meritat și eu să citesc, la vârsta adultă, excelente cărți pentru copii.
Îmi imaginez că pentru copiii de astăzi nu scriu, poate, decât cel mult scenarii ale unor virtuale jocuri pe calculator, care nu vor fi realizate niciodată ; dar, totuși, las o mărturie despre lumea prin care am trecut, care a fost ceva când m-am născut și acum se îndreaptă cu viteză spre altceva.

Exercițiul 11

Vorbiţi-ne despre întoarcerea poetului în copilărie şi în locurile copilăriei sale

Vibraţiile de odinioară, din timpul demolării cartierului meu natal, Valea Domanului şi a casei bunicilor , în care m-am născut şi am copilărit,  azi au dispărut. Nu aș mai putea scrie Laura în Ținutul Pădurilor, cel puțin nu în forma în care am scris-o în 1988 pentru fiica mea mai mare, reluată după zece ani, când o pregăteam pentru tipar.

Într-un sfârșit ploios de mai 2002, am refăcut traseul miniautogirului Brândușa, mergând ca umbra unui nor prin oraș, de la pâlcul de duglași bătrâni de pe Valea Stârnicului (înainte erau cinci ; rămăseseră doar doi), trecând pe lângă stadion și prin cartierul meu de odinioară, împănat cu blocuri, apoi pe lângă fântâna cinetică a lui Constantin Lucaci, traversând Bârzava și mergând paralel cu ea până dincolo de podul Stavila, acum mascat complet de un pasaj denivelat. Ca de fiecare dată când mă întorc acasă, la Reșița, periplul meu s-a încheiat în cimitirul de pe dealul de lângă Casa Muncitorească, ajunsă și ea, între timp, o amintire, ca și bunicii mei, înconjurați de tot mai mulți cunoscuți, oameni în floarea vârstei pe când eram eu copil.

Trist de moarte
în inimă cu amintirea
trecutului, și
nimeni cu care
s-o poată împărți

(Eifuku Mon’in, 1271-1342;
traducere de Constantin Abăluță)

Dar în aceleași zile am fost invitat, mulțumită scriitorilor Nicu Cramanciuc și Marc Deleanu, la Școala generală nr. 10 din Reşiţa, unde mi-am lansat cartea Laura în Ținutul Pădurilor în prezența unui public fermecător, format din copii de clasa a patra și chiar mai mici, cu care am avut plăcerea să discut. A avut loc o lansare și la librăria Vestala, organizată de bunul meu prieten de-o clipă înaintea veșniciei, talentatul poet de haiku Marc Orheianu (Nicu Cramanciuc). Am cunoscut la un cenaclu câțiva scriitori şi oameni de cultură reșițeni: Iacob Roman, Liubița Raichici, Dana Bălănescu, Steva Pantelici și l-am reîntâlnit pe vechiul coleg de universitate clujeană, istoricul Valeriu Leu. Astăzi Valeriu Leu și Steva Pantelici sunt trecuți și ei în lumea umbrelor.

Exercițiul 12

Ce proiecte de viitor aveţi ?

Am în manuscris o a doua carte de fotohaiku, după O cărare prin ierburile toamnei/ A Path through Autumn Grasses, publicată în anul 2012, la Editura Limes din Cluj-Napoca. Mă gândesc că o s-o public odată și odată – nu-i nicio grabă! Datorită reproducerilor color şi a hîrtiei de calitate, se pare că e prea scumpă pentru buzunarul meu de tânăr pensionar. Poate o s-o pun pe internet, deşi sunt dintre aceia care iubesc mirosul de hârtie şi cerneală tipografică.

În privinţa literaturii pentru copii, mi-am completat încet-încet dosarele de fișe și anul trecut am reluat scrierea altei poveşti, începută mai demult – o continuare a romanului Laura în Ținutul Pădurilor, folosind vechile personaje, dar având și multe altele noi. Părăsind prozaicele vremuri de tranziție românești, povestea alunecă în timpul altei ere, în care va fi vorba despre putere brută și inteligență, despre ironie și absurd (umor românesc, nu-i așa ?), ecologie și, peste toate, despre prietenie între ființe foarte deosebite între ele, dar posibilă, totuși. Cartea e aproape gata şi se va numi Zaranzania sau Laura în Arhipelagul Dinozaurilor. Între timp. ea așteaptă un ilustrator talentat şi un editor care să o publice.



 
Dan Doman - 2014


 Vă mulțumesc domnule Dan Doman!

sâmbătă, 21 mai 2016

Cireşe de mai (13)

M-am întâlnit aici cu Baba Lupoanea, o bătrână cu un simţ al umorului foarte tânăr. Ne-am distrat teribil la un concurs de ghicitori. Şi cum ştiu că vă plac ghicitorile năstruşnice vă provoc imaginaţia cu două cimilituri de-ale babei. Vă previn, răspunsurile date de babă sunt furnizate de imaginaţie folosind un procedeu numit aglutinare sau amalgamare. Acum, după cum mi se pare mie că o cunosc pe babă, cred că se va încânta şi la alte răspunsuri... şi nu vă lasă baba să plecaţi cu mâna goală, primiţi în dar povestea Laurei în ţinutul pădurilor.

- Dar luaţi loc, luaţi loc... vreau să facem un mic test - o să vă spun câteva ghicitori. Dar să vă gândiţi bine ce răspunsuri îmi daţi, altfel aici au să vă putrezească ciolanele. Hi-hi! Prima: ce-i mic, negru şi cu două puncte albe? Secundo: ce-i mic, alb şi cu două puncte negre? A, ia să vă vadă baba acum!




miercuri, 11 mai 2016

Laura în ţinutul pădurilor

            Am mai văzut din când în când, la televizor, emisiuni despre căutătorii de pietre preţioase. Cum sunt concesionate terenurile, ce speranţe există! deşi în faţa ochilor stă ditamai muntele. Cum poţi şi mai ales unde să scormoneşti după bucăţica strălucitoare de piatră care-ţi va aduce bucuria ochilor. Mâinile freamătă, uneltele sunt ascuţite, văzul este încordat, iar urechea este gata să prindă ce mai mică şoaptă a spiriduşului de munte, care stă la o parolă cu prietenii şi fiecare se făleşte cu preţioasele lui.

            Pietrele mele preţioase sunt poveştile, iar de data aceasta, terenul concesionat îl reprezintă aridul sfârşit al anilor 90, arid în ceea ce priveşte tipărirea de carte pentru copii. Uneltele mele sunt răbdarea şi întâmplarea. Şi uite ce-am descoperit: Laura în ţinutul pădurilor – un smarald.

            Montura pentru acest smarald o reprezintă experienţa pe care Laura, o fetiţă de cinci ani, o trăieşte alături de tatăl ei, un geolog care va fi disponibilizat şi care trebuie să întocmească repede un plan pentru a face faţă situaţiei. Momentan sunt doar ei doi, mama Laurei, o celebră cântăreaţă de operă tocmai a prins un contract în Suedia şi va cânta la Opera Regală din Stockholm.

            Cum ar veni, Laura a intrat pe mâinile lui taică-său, care deşi este geolog, deci ar trebui să fie bine ancorat în pământ, este un romantic. Piatra lui preţioasă este natura, iar uneltele sunt o sensibilitate deosebită, înţelegerea firească a naturii şi o fantezie care îi permite să susţină / alimenteze jocurile copilăreşti ale propriei fiice.

            Mă simt ispitit să descriu aceste unelte mai în amănunt, dar îmi dau seama că risc să stric savoarea poveştii – vă promit! destul de repede vă voi invita la un cules de cireşe, nu de alta dar deja este luna mai şi acum ar fi timpul lor. Mai bine vă spun de ce îmi place povestea şi care este perspectiva din care am văzut-o eu.

            Atunci când ai cinci ani tare ţi-ar plăcea ca în preajma ta să fie şi mama şi tata, dar aşa cum spune o expresie cunoscută arta cere sacrificii şi aceste sacrificii vor fi făcute. La cinci ani, care este unealta ta cea mai de preţ, ei bine! aceasta este fantezia. Dacă ai norocul ca lângă tine să rămână o persoană sensibilă ai ocazia să trăieşti la vita è bella, totul în jurul tău devine o poveste care se lungeşte în aşteptarea finalului fericit. N.B. finalul fericit vine! Totul în jurul tău capătă viaţă şi se joacă cu tine, suplinind lipsa fizică prin crearea de experienţe care se vor transforma în amintiri ce se vor povestite pe îndelete. Şi sunt multe experienţe, uite de exemplu, culesul ciupercilor şi transformarea lor în provizii pentru la iarnă; ideea de a merge la piaţă şi de a face negoţ cu aceste ciuperci; un concurs de ghicitori cu baba Lupoanea, o bătrână cu un simţ al umorului nebun; plantarea de puieţi de brad, prilej numai bun de a-ţi face un nou prieten, pe Brăduţ [acesta mă pune puţin în încurcătură, dar până la urmă cred că rolul lui este acela de a ne atrage atenţia că ceea ce citim este o poveste şi că de noi depinde dacă vrem s-o transformăm în ceva real]; bricolarea unei antene satelit pentru a vedea spectacolul mamei… şi mai sunt şi altele.

            Povestea aceasta îmi mai place pentru că este plină de detalii atent lucrate şi pentru cineva care a trăit o vreme departe de oraş este o regăsire încântătoare. Şi chiar dacă oraşul ţi-a fost cel mai bun prieten, aceste detalii îţi deschid ochii pentru a-l vedea.

            Nu vă povestesc nimic despre miniautogirul Brânduşa, dar vă asigur că sunteţi pe cale să faceţi o călătorie straşnică…all aboard!



Temă: Scurtă introducere despre piatra voastră preţioasă.

Autor: DAN DOMAN (VALENTIN DAN TIBERIU POMÂRJANSCHI  - 25 februarie 1951, Reşiţa)
Copertă: DANIEL ŢUŢUNEL
Ilustraţii: IULIAN A. FRĂŢILĂ
Editura: Allfa – 2001
Colecţia: Şeherezada
ISBN 973-8171-07-5

Redactor: SIMONA ROSETTI
Director artistic: MIRCIA DUMITRESCU
Tehnoredactor:ADRIAN BUCUR







joi, 21 aprilie 2016

Din istorisirile lui moș Vuia, pădurarul

            Ce te faci atunci când ştii o mulţime de poveşti şi întâmplări despre păsări şi animalele naturii? Răspunsul este simplu, le faci cunoscute. Aceasta face şi Eugen Jianu, ne povesteşte despre viaţa din pădure încercând ca de pe urma întâmplărilor de aici să construiască un sens, o normă de comportament social acceptată, asta pe de-o parte. Dar în pădure lucrurile se petrec de la sine, animalele au viaţa lor şi sunt prea puţin interesate de felul în care le-ar putea fi interpretate comportamentele, au ele grijile lor, cum să facă rost de mâncare, cum să-şi găsească un adăpost, cum să iasă dintr-o groapă, cum să facă rost de culori mai frumoase, cum să dobândească ghiers mai măiestru sau poate doar coadă mai lungă, acestea sunt grijile autentice ale animalelor şi oamenii de ştiinţă oricât ar încerca ei cu mijloacele lor să le explice tot la poveste vor recurge în ultimă instanţă.

            Pădurea nu vine de la sine în viaţa oamenilor, cu atât mai mult dacă vorbim de copii, existenţa ei trebuie să fie mediată şi cel mai priceput în această privinţă este moş Vuia, pădurarul. El este cel care ştie o mulţime de secrete, ştie să citească semnele pădurii, se pricepe să desluşească glasul animalelor şi mai mult decât atâta, el se pricepe foarte bine şi la copii. Ştie că dacă-i arăţi cu degetul, mai rău îi înverşunezi. Ştie că muştruluiala făţişă nu dă roadă bună. Ştie că animalele sunt pe placul copiilor, mai ales acele animale cu blăniţă cafenie, cu botic umed şi care se dau în vânt după bucăţelele de zahăr din pălmuţe mici de copil. Moş Vuia ştie că o poveste este adoima unei seminţe pe care o plantezi pentru ca mai târziu să te bucuri de florile unei plante sau poate chiar să culegi ceva fructe gustoase.

            Ce plantează moş Vuia se poate vedea în prima parte a cărţii şi nici nu-i prea greu de imaginat deoarece cărţile pentru copii au tot bătut monedă pe aceste tipuri de comportamente şi atitudini, omenie, bunătate, curaj, disciplină şi altele asemenea. Interesant este felul cum se încearcă să fie trezite aceste reacţii, se speculează apetitul copiilor de a presupune calităţi umane tuturor lucrurilor / fiinţelor care îi înconjoară. Moş Vuia este dibace în acest joc, el alimentează fantezia copiilor, dar în acelaşi timp ştie când să fie ferm şi să spună stop, gata! de aici încolo începe sălbăticia.

            Doar două exemple. Într-o zi moş Vuia spune povestea lui Băieţel, care drept răsplată pentru râvna lui la învăţătură, primeşte în dar un briceag straşnic cu plăsele argintate şi care tăia bine-bine, „a tăiat o aşchie de lemn, o bucată de sfoară groasă, ba chiar şi o sârmuliţă” Cu acest briceag, Băieţel s-a hotărât ca în timpul unei plimbări prin crâng să însemne un stejărel, care-şi propusese să devină voinic, dar care acum, cu scoarţa jupuită, risca să devină hrană pentru gângăniile pădurii. Noroc cu Botic, ieducul salvat acu ceva vreme de moş Vuia, că i-a atras atenţia la ce s-a întâmplat. Copiii au vrut să-l mustre pe Băieţel căci se prea putea să fie printre ei, dar moş Vuia nu-l ştia nici el, că „cică atâta i-a spus şi lui Botic. Iar Botic, când vrea el să tacă, apoi tace; după cum, când vrea el să facă ceva, apoi face…”  

            Botic ăsta, salvat de asprimile iernii şi crescut de moş Vuia şi de copii se da în vânt după zahăr şi după a fi de ajutor. El i-a lămurit pe copii de ce piţiguşii şi sticleţii aceia au dată năvală peste omul de zăpadă înălţat la poartă, de ce i-au ciugulit nasul de morcov, dinţii din seminţe de dovleac şi pomeţii obrajilor din rondele se sfeclă roşie. El a invitat aceste păsări deoarece îi ştia darnici pe copii şi uite-l acum prins la mijloc, cum aşteaptă el reacţia copiilor, dar aceştia se sfătuiesc cu moş Vuia, care-i face şmechereşte cu ochiul lui Botic, în semn că totul va fi bine.

            Pe lângă toate aceste întâmplări, cartea mai are o parte în care ne sunt relatate evenimente din viaţa animalelor, mergând chiar până la momentul iniţial, atunci când toate păsările şi toate animalele au fost chemate să-şi aleagă ce-o considera fiecare că le-o fi trebuincios să răzbească în viaţa din pădure. Aici, Eugen Jianu s-a confruntat cu o problemă pe care mi se pare că a rezolvat-o într-un mod elegant. În principiu, în astfel de poveşti păsările, animalele sunt chemate în faţa lui Dumnezeu, dar pe vremea aceea, Dumnezeu era un concept greu de integrat în cărţile pentru copii din cauza normelor ideologice. Soluţia este imaginarea unui sobor care cheamă toate fiinţele naturii, iar ulterior când povestea o mai cere ni se sugerează discret că instanţa supremă deja a fost amintită.

            O carte cuminte, cu multe animale şi obiceiuri de-ale acestora. O carte despre natură şi schimbările ei de-a lungul celor patru anotimpuri. O carte care ne arată că viaţa există şi dincolo de oraş… nu ne rămâne decât să închidem ochii și să vedem.


Temă: Prin coroane de copaci joacă flăcări arămii. Ce zici, ghiceşti sau ştii?

Autor: EUGEN JIANU (Eugeniu Ionel Popescu, 11 ianuarie 1925, jud. Timiş – 20 februarie 2006)
Copertă şi ilustraţii: EUGENIA HAGIU
Editura: Ion Creangă

Lector: IOANA RICUS
Tehnoredactor: KLARA GALIUC
Bun de tipar: 8.IV.1988
Apărut: 1988
Coli de tipar: 4









sâmbătă, 19 martie 2016

Casa în care înveţi

            Ce titlu are această carte „Casa în care înveţi”. Oare câţi copii pot asocia şcolii cuvântul casă? Cred că răspunsul este un număr foarte mic, zero chiar, asta dacă nu cumva vorbim de numere negative căci îmi închipui că dacă se va pune o asemenea întrebare, sigur vom căpăta răspunsuri de genul că cele două nu pot fi confundate şi să terminăm cu prostiile astea. Acum, dacă ne gândim că au fost unii care au considerat educatoarea / învăţătoarea ca pe o a doua mamă, care au văzut în colectivul clasei o a doua familie, parcă am asocia mai repede şcoala şi casa.

            Mă gândesc dacă această asociere este valoroasă sau nu, până la ce nivel al învăţământului ne este permis să mergem cu ea. Sigur, la nivelul claselor mici, ea este benefică deoarece poate asigura un climat afectiv-emoţional care să-l susţină pe copil, dar pe măsură ce ne apropiem de liceu cred că trebuie să nuanţăm şi să precizăm ce anume înţelegem prin casă. Acum îşi face loc distincţia casă vs. acasă. Câmpul de bătaie pentru aceste două concepte cred că îl reprezintă aspectul condiţionat al atitudinilor şi comportamentelor. Dacă acasă (asta fără a intra în amănunte legate de funcţionarea familiei) eşti acceptat şi iubit necondiţionat, atunci când eşti în(tr-o) casă ţi se impun nişte norme.

            Cei care reuşesc să înţeleagă sensul acestor norme nu vor simţi obligativitatea comportamentelor şi atitudinilor cerute şi dacă la un moment dat va exista un conflict puternic, există libertatea de a te muta într-o altă casă.

            Dar pe vremea aceea nu prea aveai de unde să alegi, exista dor o singură casă şi oricum, era suficient aşa, fiindcă era cea mai bună casă. Nu ţi-ai fi putut dori să te muţi în altă parte, un asemenea gând era de neconceput. Iar cei care totuşi îl nutreau erau văzuţi ca nişte provocări la adresa sistemului.

            În această carte sunt multe pasaje care vorbesc despre perfecţiunea, despre armonia, despre dăruirea şi abnegaţia lucrătorilor stahanovişti, ideea este aceea de a surprinde grija oamenilor mari pentru detaliul care trece neobservat, dar fără de care viaţa ar fi mult mai dificilă. Sunt prezente raportări de plan pentru a ne imagina cu uşurinţă nivelul la care se lucrează, frumuseţea acestor pasaje provine din faptul că deşi se lucrează cu sutele de mii, perfecţiunea este prezentă în fiecare produs în parte.
           
            În fiecare lună, această fabrică care se găseşte în apropierea Expoziţiei agricole din U.R.S.S. confecţionează 1500 de bănci. Şi în întreaga ţară sute de mii de bănci sunt confecţionate de către fabricile de prelucrare a materialului lemnos. Cu câtă dragoste lucrează oamenii băncile pentru şcolarii sovietici!

sau

            Între stahanoviştii întreprinderilor din Botogol, Tomsc, Ceasov-Iar şi Moscova s-a legat o strânsă prietenie. Ei lucrează doar pentru o cauză comună. Se străduiesc împreună să facă din creionul sovietic cel mai bun creion din lume.

            Nu încape îndoială, spiritul acelor vremuri este pe deplin satisfăcut.

            Lăsând pe altădată lucrurile provocatoare constatăm că această carte, care la vremea respectivă se voia a fi despre ce înseamnă o şcoală modernă, astăzi a devenit o incursiune în istoria şcolii moderne. Dacă emisiunile de genul how it’s made vi se par interesante atunci această carte vă povesteşte despre creioanele „Sacco şi Vanzetti”, despre fabrica „Crasin”, despre câte caiete produce pe zi fabrica „Svetoci” din Leningrad. Aflăm chiar despre o reţetă din secolul XV care ne spune că cerneala se pote obţine din „cvas bun şi borş acru în care s-a ţinut fier ruginit”. Întrebarea este cum obţinem cvasul bun, că cel rău ştim cu toţii.


Temă: Imaginaţi o strategie prin care să creaţi şcolarului o atitudine pozitiv / responsabilă faţă de şcoală.


Autor: EVGHENIE MAR
Copertă şi ilustraţii: O. ŞUHVOSTOV
Traducere: V. LEVIŢCHI şi C. CONSTANTIN
Titlu original: Дом, в котором ты учишься (1954?)

Redactor de carte: E. Văsioiu
Tehnoredactor: Fl. Carpen
Corector: A. Maior
Tehnoredactor urmăritor: G. David
Dat la cules 26.II.954. Bun de tipar 8.V.954. Tiraj
15000+100. Hârtie ediţiuni tip. B. de 60 gr. m.p. Coli
de tipar 7. Coli de editură 4,96. Ft. 135x210. Com.
editurii 1037. Ediţia I. Preţul per exemplar 1,90.
A. 0652. Pentru bibliotecile mici indicele de clasi-
ficare (8 S)