Cireşe de mai (13)

M-am întâlnit aici cu Baba Lupoanea, o bătrână cu un simţ al umorului foarte tânăr. Ne-am distrat teribil la un concurs de ghicitori. Şi cum ştiu că vă plac ghicitorile năstruşnice vă provoc imaginaţia cu două cimilituri de-ale babei. Vă previn, răspunsurile date de babă sunt furnizate de imaginaţie folosind un procedeu numit aglutinare sau amalgamare. Acum, după cum mi se pare mie că o cunosc pe babă, cred că se va încânta şi la alte răspunsuri... şi nu vă lasă baba să plecaţi cu mâna goală, primiţi în dar povestea Laurei în ţinutul pădurilor.

- Dar luaţi loc, luaţi loc... vreau să facem un mic test - o să vă spun câteva ghicitori. Dar să vă gândiţi bine ce răspunsuri îmi daţi, altfel aici au să vă putrezească ciolanele. Hi-hi! Prima: ce-i mic, negru şi cu două puncte albe? Secundo: ce-i mic, alb şi cu două puncte negre? A, ia să vă vadă baba acum!

Laura în ţinutul pădurilor

            Am mai văzut din când în când, la televizor, emisiuni despre căutătorii de pietre preţioase. Cum sunt concesionate terenurile, ce speranţe există! deşi în faţa ochilor stă ditamai muntele. Cum poţi şi mai ales unde să scormoneşti după bucăţica strălucitoare de piatră care-ţi va aduce bucuria ochilor. Mâinile freamătă, uneltele sunt ascuţite, văzul este încordat, iar urechea este gata să prindă ce mai mică şoaptă a spiriduşului de munte, care stă la o parolă cu prietenii şi fiecare se făleşte cu preţioasele lui.

            Pietrele mele preţioase sunt poveştile, iar de data aceasta, terenul concesionat îl reprezintă aridul sfârşit al anilor 90, arid în ceea ce priveşte tipărirea de carte pentru copii. Uneltele mele sunt răbdarea şi întâmplarea. Şi uite ce-am descoperit: Laura în ţinutul pădurilor – un smarald.

            Montura pentru acest smarald o reprezintă experienţa pe care Laura, o fetiţă de cinci ani, o trăieşte alături de tatăl ei, un geolog care va fi disponibilizat şi care trebuie să întocmească repede un plan pentru a face faţă situaţiei. Momentan sunt doar ei doi, mama Laurei, o celebră cântăreaţă de operă tocmai a prins un contract în Suedia şi va cânta la Opera Regală din Stockholm.

            Cum ar veni, Laura a intrat pe mâinile lui taică-său, care deşi este geolog, deci ar trebui să fie bine ancorat în pământ, este un romantic. Piatra lui preţioasă este natura, iar uneltele sunt o sensibilitate deosebită, înţelegerea firească a naturii şi o fantezie care îi permite să susţină / alimenteze jocurile copilăreşti ale propriei fiice.

            Mă simt ispitit să descriu aceste unelte mai în amănunt, dar îmi dau seama că risc să stric savoarea poveştii – vă promit! destul de repede vă voi invita la un cules de cireşe, nu de alta dar deja este luna mai şi acum ar fi timpul lor. Mai bine vă spun de ce îmi place povestea şi care este perspectiva din care am văzut-o eu.

            Atunci când ai cinci ani tare ţi-ar plăcea ca în preajma ta să fie şi mama şi tata, dar aşa cum spune o expresie cunoscută arta cere sacrificii şi aceste sacrificii vor fi făcute. La cinci ani, care este unealta ta cea mai de preţ, ei bine! aceasta este fantezia. Dacă ai norocul ca lângă tine să rămână o persoană sensibilă ai ocazia să trăieşti la vita è bella, totul în jurul tău devine o poveste care se lungeşte în aşteptarea finalului fericit. N.B. finalul fericit vine! Totul în jurul tău capătă viaţă şi se joacă cu tine, suplinind lipsa fizică prin crearea de experienţe care se vor transforma în amintiri ce se vor povestite pe îndelete. Şi sunt multe experienţe, uite de exemplu, culesul ciupercilor şi transformarea lor în provizii pentru la iarnă; ideea de a merge la piaţă şi de a face negoţ cu aceste ciuperci; un concurs de ghicitori cu baba Lupoanea, o bătrână cu un simţ al umorului nebun; plantarea de puieţi de brad, prilej numai bun de a-ţi face un nou prieten, pe Brăduţ [acesta mă pune puţin în încurcătură, dar până la urmă cred că rolul lui este acela de a ne atrage atenţia că ceea ce citim este o poveste şi că de noi depinde dacă vrem s-o transformăm în ceva real]; bricolarea unei antene satelit pentru a vedea spectacolul mamei… şi mai sunt şi altele.

            Povestea aceasta îmi mai place pentru că este plină de detalii atent lucrate şi pentru cineva care a trăit o vreme departe de oraş este o regăsire încântătoare. Şi chiar dacă oraşul ţi-a fost cel mai bun prieten, aceste detalii îţi deschid ochii pentru a-l vedea.

            Nu vă povestesc nimic despre miniautogirul Brânduşa, dar vă asigur că sunteţi pe cale să faceţi o călătorie straşnică…all aboard!

Temă: Scurtă introducere despre piatra voastră preţioasă.

Autor: DAN DOMAN (VALENTIN DAN TIBERIU POMÂRJANSCHI  - 25 februarie 1951, Reşiţa)

Copertă: DANIEL ŢUŢUNEL

Ilustraţii: IULIAN A. FRĂŢILĂ

Editura: Allfa – 2001

Colecţia: Şeherezada

ISBN 973-8171-07-5

Redactor: SIMONA ROSETTI

Director artistic: MIRCIA DUMITRESCU

Tehnoredactor:ADRIAN BUCUR

Din istorisirile lui moș Vuia, pădurarul

            Ce te faci atunci când ştii o mulţime de poveşti şi întâmplări despre păsări şi animalele naturii? Răspunsul este simplu, le faci cunoscute. Aceasta face şi Eugen Jianu, ne povesteşte despre viaţa din pădure încercând ca de pe urma întâmplărilor de aici să construiască un sens, o normă de comportament social acceptată, asta pe de-o parte. Dar în pădure lucrurile se petrec de la sine, animalele au viaţa lor şi sunt prea puţin interesate de felul în care le-ar putea fi interpretate comportamentele, au ele grijile lor, cum să facă rost de mâncare, cum să-şi găsească un adăpost, cum să iasă dintr-o groapă, cum să facă rost de culori mai frumoase, cum să dobândească ghiers mai măiestru sau poate doar coadă mai lungă, acestea sunt grijile autentice ale animalelor şi oamenii de ştiinţă oricât ar încerca ei cu mijloacele lor să le explice tot la poveste vor recurge în ultimă instanţă.

            Pădurea nu vine de la sine în viaţa oamenilor, cu atât mai mult dacă vorbim de copii, existenţa ei trebuie să fie mediată şi cel mai priceput în această privinţă este moş Vuia, pădurarul. El este cel care ştie o mulţime de secrete, ştie să citească semnele pădurii, se pricepe să desluşească glasul animalelor şi mai mult decât atâta, el se pricepe foarte bine şi la copii. Ştie că dacă-i arăţi cu degetul, mai rău îi înverşunezi. Ştie că muştruluiala făţişă nu dă roadă bună. Ştie că animalele sunt pe placul copiilor, mai ales acele animale cu blăniţă cafenie, cu botic umed şi care se dau în vânt după bucăţelele de zahăr din pălmuţe mici de copil. Moş Vuia ştie că o poveste este adoima unei seminţe pe care o plantezi pentru ca mai târziu să te bucuri de florile unei plante sau poate chiar să culegi ceva fructe gustoase.

            Ce plantează moş Vuia se poate vedea în prima parte a cărţii şi nici nu-i prea greu de imaginat deoarece cărţile pentru copii au tot bătut monedă pe aceste tipuri de comportamente şi atitudini, omenie, bunătate, curaj, disciplină şi altele asemenea. Interesant este felul cum se încearcă să fie trezite aceste reacţii, se speculează apetitul copiilor de a presupune calităţi umane tuturor lucrurilor / fiinţelor care îi înconjoară. Moş Vuia este dibace în acest joc, el alimentează fantezia copiilor, dar în acelaşi timp ştie când să fie ferm şi să spună stop, gata! de aici încolo începe sălbăticia.

            Doar două exemple. Într-o zi moş Vuia spune povestea lui Băieţel, care drept răsplată pentru râvna lui la învăţătură, primeşte în dar un briceag straşnic cu plăsele argintate şi care tăia bine-bine, „a tăiat o aşchie de lemn, o bucată de sfoară groasă, ba chiar şi o sârmuliţă” Cu acest briceag, Băieţel s-a hotărât ca în timpul unei plimbări prin crâng să însemne un stejărel, care-şi propusese să devină voinic, dar care acum, cu scoarţa jupuită, risca să devină hrană pentru gângăniile pădurii. Noroc cu Botic, ieducul salvat acu ceva vreme de moş Vuia, că i-a atras atenţia la ce s-a întâmplat. Copiii au vrut să-l mustre pe Băieţel căci se prea putea să fie printre ei, dar moş Vuia nu-l ştia nici el, că „cică atâta i-a spus şi lui Botic. Iar Botic, când vrea el să tacă, apoi tace; după cum, când vrea el să facă ceva, apoi face…”  

            Botic ăsta, salvat de asprimile iernii şi crescut de moş Vuia şi de copii se da în vânt după zahăr şi după a fi de ajutor. El i-a lămurit pe copii de ce piţiguşii şi sticleţii aceia au dată năvală peste omul de zăpadă înălţat la poartă, de ce i-au ciugulit nasul de morcov, dinţii din seminţe de dovleac şi pomeţii obrajilor din rondele se sfeclă roşie. El a invitat aceste păsări deoarece îi ştia darnici pe copii şi uite-l acum prins la mijloc, cum aşteaptă el reacţia copiilor, dar aceştia se sfătuiesc cu moş Vuia, care-i face şmechereşte cu ochiul lui Botic, în semn că totul va fi bine.

            Pe lângă toate aceste întâmplări, cartea mai are o parte în care ne sunt relatate evenimente din viaţa animalelor, mergând chiar până la momentul iniţial, atunci când toate păsările şi toate animalele au fost chemate să-şi aleagă ce-o considera fiecare că le-o fi trebuincios să răzbească în viaţa din pădure. Aici, Eugen Jianu s-a confruntat cu o problemă pe care mi se pare că a rezolvat-o într-un mod elegant. În principiu, în astfel de poveşti păsările, animalele sunt chemate în faţa lui Dumnezeu, dar pe vremea aceea, Dumnezeu era un concept greu de integrat în cărţile pentru copii din cauza normelor ideologice. Soluţia este imaginarea unui sobor care cheamă toate fiinţele naturii, iar ulterior când povestea o mai cere ni se sugerează discret că instanţa supremă deja a fost amintită.

            O carte cuminte, cu multe animale şi obiceiuri de-ale acestora. O carte despre natură şi schimbările ei de-a lungul celor patru anotimpuri. O carte care ne arată că viaţa există şi dincolo de oraş… nu ne rămâne decât să închidem ochii și să vedem.

Temă: Prin coroane de copaci joacă flăcări arămii. Ce zici, ghiceşti sau ştii?

Autor: EUGEN JIANU (Eugeniu Ionel Popescu, 11 ianuarie 1925, jud. Timiş – 20 februarie 2006)

Copertă şi ilustraţii: EUGENIA HAGIU

Editura: Ion Creangă

Lector: IOANA RICUS

Tehnoredactor: KLARA GALIUC

Bun de tipar: 8.IV.1988

Apărut: 1988

Coli de tipar: 4

Casa în care înveţi

            Ce titlu are această carte „Casa în care înveţi”. Oare câţi copii pot asocia şcolii cuvântul casă? Cred că răspunsul este un număr foarte mic, zero chiar, asta dacă nu cumva vorbim de numere negative căci îmi închipui că dacă se va pune o asemenea întrebare, sigur vom căpăta răspunsuri de genul că cele două nu pot fi confundate şi să terminăm cu prostiile astea. Acum, dacă ne gândim că au fost unii care au considerat educatoarea / învăţătoarea ca pe o a doua mamă, care au văzut în colectivul clasei o a doua familie, parcă am asocia mai repede şcoala şi casa.

            Mă gândesc dacă această asociere este valoroasă sau nu, până la ce nivel al învăţământului ne este permis să mergem cu ea. Sigur, la nivelul claselor mici, ea este benefică deoarece poate asigura un climat afectiv-emoţional care să-l susţină pe copil, dar pe măsură ce ne apropiem de liceu cred că trebuie să nuanţăm şi să precizăm ce anume înţelegem prin casă. Acum îşi face loc distincţia casă vs. acasă. Câmpul de bătaie pentru aceste două concepte cred că îl reprezintă aspectul condiţionat al atitudinilor şi comportamentelor. Dacă acasă (asta fără a intra în amănunte legate de funcţionarea familiei) eşti acceptat şi iubit necondiţionat, atunci când eşti în(tr-o) casă ţi se impun nişte norme.

            Cei care reuşesc să înţeleagă sensul acestor norme nu vor simţi obligativitatea comportamentelor şi atitudinilor cerute şi dacă la un moment dat va exista un conflict puternic, există libertatea de a te muta într-o altă casă.

            Dar pe vremea aceea nu prea aveai de unde să alegi, exista dor o singură casă şi oricum, era suficient aşa, fiindcă era cea mai bună casă. Nu ţi-ai fi putut dori să te muţi în altă parte, un asemenea gând era de neconceput. Iar cei care totuşi îl nutreau erau văzuţi ca nişte provocări la adresa sistemului.

            În această carte sunt multe pasaje care vorbesc despre perfecţiunea, despre armonia, despre dăruirea şi abnegaţia lucrătorilor stahanovişti, ideea este aceea de a surprinde grija oamenilor mari pentru detaliul care trece neobservat, dar fără de care viaţa ar fi mult mai dificilă. Sunt prezente raportări de plan pentru a ne imagina cu uşurinţă nivelul la care se lucrează, frumuseţea acestor pasaje provine din faptul că deşi se lucrează cu sutele de mii, perfecţiunea este prezentă în fiecare produs în parte.

           

            În fiecare lună, această fabrică care se găseşte în apropierea Expoziţiei agricole din U.R.S.S. confecţionează 1500 de bănci. Şi în întreaga ţară sute de mii de bănci sunt confecţionate de către fabricile de prelucrare a materialului lemnos. Cu câtă dragoste lucrează oamenii băncile pentru şcolarii sovietici!

sau

            Între stahanoviştii întreprinderilor din Botogol, Tomsc, Ceasov-Iar şi Moscova s-a legat o strânsă prietenie. Ei lucrează doar pentru o cauză comună. Se străduiesc împreună să facă din creionul sovietic cel mai bun creion din lume.

            Nu încape îndoială, spiritul acelor vremuri este pe deplin satisfăcut.

            Lăsând pe altădată lucrurile provocatoare constatăm că această carte, care la vremea respectivă se voia a fi despre ce înseamnă o şcoală modernă, astăzi a devenit o incursiune în istoria şcolii moderne. Dacă emisiunile de genul how it’s made vi se par interesante atunci această carte vă povesteşte despre creioanele „Sacco şi Vanzetti”, despre fabrica „Crasin”, despre câte caiete produce pe zi fabrica „Svetoci” din Leningrad. Aflăm chiar despre o reţetă din secolul XV care ne spune că cerneala se pote obţine din „cvas bun şi borş acru în care s-a ţinut fier ruginit”. Întrebarea este cum obţinem cvasul bun, că cel rău ştim cu toţii.

Temă: Imaginaţi o strategie prin care să creaţi şcolarului o atitudine pozitiv / responsabilă faţă de şcoală.

Autor: EVGHENIE MAR

Copertă şi ilustraţii: O. ŞUHVOSTOV

Traducere: V. LEVIŢCHI şi C. CONSTANTIN

Titlu original: Дом, в котором ты учишься (1954?)

Redactor de carte: E. Văsioiu

Tehnoredactor: Fl. Carpen

Corector: A. Maior

Tehnoredactor urmăritor: G. David

Dat la cules 26.II.954. Bun de tipar 8.V.954. Tiraj

15000+100. Hârtie ediţiuni tip. B. de 60 gr. m.p. Coli

de tipar 7. Coli de editură 4,96. Ft. 135x210. Com.

editurii 1037. Ediţia I. Preţul per exemplar 1,90.

A. 0652. Pentru bibliotecile mici indicele de clasi-

ficare (8 S)

Oraşul piticoţilor mincinoşi

            Se ştie, toată lumea minte! Surpriza vine în momentul în care aflăm că şi piticii mint, ba mai mult, aflăm că există un oraş al piticilor mincinoşi. Oare cum devine treaba asta? Există doar un oraş în care piticii mint, iar în restul ţării lor s-a înscăunat adevărul. Plus că dacă toată suflarea din oraş minte, cum ne putem da seama de minciună? Cine sau ce ne ajută să facem diferenţa între minciună şi adevăr?

            Nu, este clar! se impune să facem nişte precizări cu privire la minciună. Trebuie să spunem din capul locului că în această poveste fermecătoare nu avem de-a face cu minciuna al cărei motiv principal de existenţă este acela de a scăpa nepedepsit. Avea N. Nosov o povestioară – „Născocitorii” din care am învăţat să deosebim minciuna ordinară, de ceea ce în termeni largi am putea cuprinde cu expresia a turna gogoşi.

            Nu ştiu cât de bine cunoaşteţi lumea gogoşilor, dar vă asigur că aceasta este delicioasă, ia uitaţi-vă ce de lume pestriţă, avem urechiuşa babei, avem langoşi, avem înfuriate, avem berlineze, avem minciunele, am auzit că există chiar şi un rai al gogoşilor – Dunkin’ Donuts. Cică ar exista şi nişte gogoşi, care deşi nu se mănâncă, şi-au luat denumirea de gogoşi, aşa de tare le-a plăcut în această lume, să nu vă lăsaţi păcăliţi de faptul că sunt albe, ele nu sunt pudrate cu zahăr şi deşi au o textură mătăsoasă la atingere vă asigur că nu sunt comestibile, cred că rolul lor este mai degrabă în estetică… mă rog, ideea este să fiţi atenţi la ce fel de gogoşi întâlniţi şi să nu le luaţi de bune pe toate.

            Dacă vi s-a făcut poftă de gogoşi vă invit în oraşul piticoţilor mincinoşi. Staţi, nu daţi buzna, aveţi răbdare preţ de vreo câteva pagini, până când Zâna Minciunelelor reuşeşte să se elibereze din butoiul în care era cetluită de vreo 100 de ani. Ea a avut mare noroc cu cei patru pitici care veniseră să repare pivniţa palatului Prinţului-Înalt. Schelele ridicate de meşterul Zidărel şi ucenicii săi n-au fost bine asigurate şi s-au prăbuşit peste un butoi în aparenţă obişnuit…

            „ Ha…ha…ha…am scăpat! Am scăpat! După o sută de ani petrecuţi în butoiul acesta blestemat, sunt din nou liberă! Liberă! Ah! de când n-am mai făcut pe cineva să spună o minciună. O minciună frumoasă… care să-mi desfete urechile.”

            Da, aveţi dreptate! este Minciunica, care se va răzbuna cu vârf şi îndesat pentru cei o sută de ani petrecuţi între doagele unui butoi. Şi vă spun, chiar dacă doagele butoiului s-au făcut ţăndări, Minciunicii nu i-a sărit nicio doagă, e ageră şi sprintenă foc, ba mai mult, când simte pericol se poate face invizibilă… şi na! mai prinde-o dacă poţi.

            Ea pune la cale o mulţime de intrigi, unelteşte şi instigă, face planuri dibace, astfel încât oraşul întreg, în scurt timp, cade sub stăpânire ei. Bine, nu întreg oraşul căci mai sunt câţiva pitici cu capul pe umeri care îşi dau seama de grozăvie şi încearcă să-i dejoace planurile.

            Acum să fim cinstiţi şi să recunoaştem că renghiurile pe care Minciunica le ticluieşte sunt teribil de amuzante, uite, de exemplu, păţania lui Morcovel cu fantomele. Se lăuda el într-o zi la ceainărie (cred că era chiar ziua în care Prăştiuţă l-a provocat pe Maestrul Baghetuţă la duel şi totul pornise de la un ţânţar care s-a transformat în armăsar)  că el este prieten la cataramă cu fantomele din podul casei sale şi că în fiecare seară el stă şi ascultă poveştile care pe alţii i-ar înfiora de moarte. Noroc că Morcovel are nişte prieteni destoinici care-i vor scoate fantomele din cap.

            Dar Minciunica nu se opreşte doar la piticii de rând, ea are planuri mari, i-ar plăcea ca Prinţul-Înalt să-i cadă în mreje şi aproape că reuşeşte, noroc cu sfetnicul Spirtici şi cu bucătarul Ridiche, ei vor reuşi să o deconspire pe Plăsmurica fiica lui Gogonat-Împărat ca fiind Minciunica cu adevărat.

            Îmi place foarte mult felul cum este construită această poveste, nu există nici un moment în care acţiunea să treneze, nici nu-ţi dai seama când elementele unei morale sănătoase se adună şi-ţi pun în faţă întrebarea „Ce facem într-o astfel de situaţie?”. Îmi place foarte mult felul în care este imaginată soluţia, deşi iniţial pare un non-sens se dovedeşte a fi până la urmă pe potriva Minciunicii… şi haţ! mâţa este prinsă-n sac.

            Două informaţii: Prima, în 1999 această carte a fost reeditată de către editura Helicon şi a fost ilustrată de către Saszet Endre. A doua, în 1988 această carte a fost dramatizată de către Traian Pop Traian la Teatrul de Păpuşi din Timişoara – regia Magdalena Klein, scenografia Krisztina Ivănescu, muzica Ilie Stepan, şi a fost interzisă destul de repede de cenzura vremii.

Temă: Cum se numeşte cel care face gogoşi?

Autor: DUMITRU TOMA (8 noiembrie 1955, Curtici)

Copertă şi ilustraţii: CRINA IONESCU

Editură: Ion Creangă

Lector: IOANA RI[C]US

Tehnoredactor: CONSTANTIN GOSAV

Bun de tipar: 13.X.1983. Apărut 1983.

Coli de tipar 5,75

           

Puiul de veveriţă

            Ce viaţă grea trebuie să aibă un personaj dintr-o poveste clasică. Toată lumea îl ştie şi nimic nu poate să facă altfel, cum iese un pic  din tiparul poveştii se şi găsesc câte unii care să-l arate cu degetul. Îmi închipui că poate într-o zi, Scufiţa Roşie nu are chef să meargă singură la bunică-sa şi trimite pe altcineva, poate vreun curier, astăzi supermarketurile au livrare la domiciliu. Sau să ne gândim un pic la Motanul Încălţat şi la cât are el de alergat, poate vine omul după o noapte albă şi plină de mieunat la lună, în condiţiile astea oricât de încălţat ar fi el tot nu-i vine să se fâţâie de colo, colo şi să aranjeze lucrurile pentru un stăpân care e posibil să-i mai fi tras câte un şut.

            Plus că poate fi amuzant să vezi cum o poveste clasică se transformă şi capătă o altă turnură, este nostim să vezi cum personajele pe care le ştii prea bine fac altceva. Într-un fel sau altul este ca în viaţa reală, e ca atunci când te obişnuieşti cu cineva, cu felul lui de-a fi şi dintr-odată face una care te miră. Niciodată nu te-ai fi gândit la una ca asta şi totuşi s-a întâmplat. Persoanele sunt ca un fel de puzzle, imaginea lor în mintea noastră începe să capete sens pe măsură ce asamblăm piesele pe care ni le oferă. Uneori putem cu uşurinţă să unim aceste piese întregului, alteori le lăsăm pe margine, pentru mai târziu, acum nu ştim ce să facem cu ele.

            În cartea aceasta sunt cinci poveşti şi una dintre ele este „Trei iezi şi lupul”. Pe scurt avem o capră care pleacă să aducă de-ale gurii, trei iezi care rămân singuri acasă şi un cumătru lup care dă buzna în casa caprei. Ştim cu toţii cam la ce să ne aşteptăm din partea personajelor şi totuşi iezilor nu le tremură genunchii, nu se pierd cu firea şi încep să-l provoace pe lup la o serie de jocuri, zgândărindu-i cumva orgoliul şi dorinţa de a arăta că nu-i aşa de prost şi că el le este superior nu doar pe plan fizic. Ei, de acum încolo fiecare este pe cont propriu, au ieşit din tiparul poveştii şi te poţi aştepta la orice. Dar vedeţi, atunci când îţi este foame tare nu poţi gândi prea limpede, lupul nu ştie să răspundă la nişte ghicitori simple cum ar fi – ce pasăre cântă numele unei flori – şi merge din mai rău în mai rău căci el încearcă să se poarte cu mănuşi într-un moment în care i-ar prinde bine puţină sălbăticie. Na, aşa-i când ai orgolii prosteşti ! Într-un final povestea îşi găseşte vechea matcă şi cursul revine la normal, nu am avut parte de o răsturnare de situaţie spectaculoasă… mă rog, ceva răsturnare a fost, dar nu a fost de situaţie ci de o căldare cu apă fiartă. În poveşti pedepsele pot fi uneori destul de crunte.

            O altă poveste este cea a greieraşului care o fredonează toată vara şi nu găseşte nici un fel de adăpost atunci când vine iarna. Ei, lucrurile nu sunt chiar aşa, pe lumea asta mai sunt şi melomani care pentru o bucată muzicală sunt gata să-şi rupă de la gură, plus că un greier aşa mic cât poate să mănânce. Spre deosebire de greierele lui La Fontaine sau de cel al lui Topîrceanu, greierele lui Vlasiu are noroc şi nimereşte undeva bine, undeva unde-i căldură şi-i şi de mâncare, şi-i şi ascultat, şi-i ş-apreciat. Ce baftă pe el !

            Povestea care dă titlul cărţii nu este o poveste cunoscută, poate doar unul din personaje să fie ceva mai cunoscut, este vorba de cerbul ale cărui coarne sunt bătute în nestemate. Este vorba de cerbul cerbilor căruia îi place dreptatea şi se hotărăşte să o împartă unui lup şi unui cioban care au păcălit un pui de veveriţă. Puiului acesta de veveriţă îi era tare foame şi află pe undeva o alună pe care nu reuşeşte să o spargă. Şi de la această alună porneşte totul… parcă am mai văzut eu pe undeva un astfel de veveriţoi care urmăreşte cu disperare o alună şi păţeşte tot felul de chestii… dar se întâmpla tare de demult, mai că-mi vine să spun că în epoca de gheaţă… hm, aşa de bătrân să fiu?!

Temă: Albă-ca Zăpada pleacă la cumpărături, ce aţi vedea-o cumpărând.

Autor: ION VLASIU (6 mai 1908, Lechinţa, jud. Mureş – 18 decembrie 1997, Bucureşti)

Copertă şi ilustraţii: POPOVICI CONSTANTIN

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: Georgeta Păsărit

Tehnoredactor: Gabriela Tănase

Dat la cules: 28.01.64. Bun de tipar: 28.06.64.

Apărut: 1964. Comanda nr 6433. Tiraj: 30140. Hîrtie:

ofset A. de 100 g/m² 840x1080/6. Coli editoriale: 4,17

Coli de tipar: 6. A T. 10943. C.Z. pentru bibliotecile

mici 8R – 93.

Puf-Pufos aventurile unui iepuraş curajos

            Ţin minte această carte de când eram mic, ţin minte ilustraţiile, ţin minte doi-ul scris pe elicopterul de pe coperta din spate, mă gândeam pe atunci că acest doi anunţă o parte a II-a. Ştiu că-mi plăcea să o răsfoiesc, mă atrăgea roşul copertei, faptul că textul era puţin şi scris în casete… nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu exemplarul meu, ştiu doar că atunci când am văzut din nou coperta mi l-am amintit pe iepuraşul Puf Pufos, dar nimic din aventurile lui curajoase. Nu am stat pe gânduri nicio clipă şi am cumpărat imediat cartea, am citit-o şi am lăsat-o deoparte. Nu este o carte spectaculoasă, este doar o carte de când eram eu mic şi care întâmplarea face să o fi avut-o şi eu în bibliotecă. Atât.

            Cu ceva timp în urmă (nu cu mult) Puf Pufos a apărut într-o discuţie şi am promis că voi spune câte ceva despre el. M-am tot gândit la aventurile lui şi mintea mea de adult folosea nişte criterii care mă făceau să încadrez cartea în contextul specific acelor vremuri, sigur, sunt multe simboluri care susţin o astfel de interpretare, figura mamei ca un soare; un 23 de pe o combină; spice de grâu şi maci… dar am simţit o ciudă şi m-am împotrivit.

            Retroactiv îmi dau seama că am încercat să găsesc o soluţie în spiritul unei idei pe care mi-a spus-o un prieten cu privire la arta de a face fotografii şi anume, am căutat perspectiva potrivită pentru a scoate la iveală ceea ce este ascuns vederii rutiniere căci deprinderea de a vedea lucrurile într-un anumit fel îngroapă de cele mai multe ori spectaculosul. E greu, dar merită încercat !

            Mi-am dat seama că această carte poate străluci doar dacă cititorul se află într-o zonă întunecată altfel, bucuria lucrurilor mărunte este înecată în suficienţă şi în ideea întâmplării de la sine.

            Posibilitatea de a vedea într-un băţ o baghetă magică, o sabie, un cal nărăvaş; dorinţa sinceră de a şti cui să-i mulţumeşti pentru pâinea bună pe care o mănânci; visul de a deveni aviator; întrebările candide de genul unde este celălalt capăt al curcubeului; expediţia de recuperare a unei mingi; visul de a naviga şi de a fi un lup de mare… toate acestea sunt nişte copilării, dar vă jur că vă vor face să zâmbiţi peste ani de zile când vi le veţi aduce aminte într-o zi noroasă numai bună de citit o carte de când eraţi mic.

Temă: Desenaţi un curcubeu.

Autor: PETRE GHELMEZ (2 martie 1932 – 9 martie 2001)

Copertă şi ilustraţii: DUMITRU DOBRICĂ

Editura: Ceres – Bucureşti 1971

Redactor: IULIA ENDEŞ

Tehnoredactor: ILIE GABRIEL