Casa în care înveţi

            Ce titlu are această carte „Casa în care înveţi”. Oare câţi copii pot asocia şcolii cuvântul casă? Cred că răspunsul este un număr foarte mic, zero chiar, asta dacă nu cumva vorbim de numere negative căci îmi închipui că dacă se va pune o asemenea întrebare, sigur vom căpăta răspunsuri de genul că cele două nu pot fi confundate şi să terminăm cu prostiile astea. Acum, dacă ne gândim că au fost unii care au considerat educatoarea / învăţătoarea ca pe o a doua mamă, care au văzut în colectivul clasei o a doua familie, parcă am asocia mai repede şcoala şi casa.

            Mă gândesc dacă această asociere este valoroasă sau nu, până la ce nivel al învăţământului ne este permis să mergem cu ea. Sigur, la nivelul claselor mici, ea este benefică deoarece poate asigura un climat afectiv-emoţional care să-l susţină pe copil, dar pe măsură ce ne apropiem de liceu cred că trebuie să nuanţăm şi să precizăm ce anume înţelegem prin casă. Acum îşi face loc distincţia casă vs. acasă. Câmpul de bătaie pentru aceste două concepte cred că îl reprezintă aspectul condiţionat al atitudinilor şi comportamentelor. Dacă acasă (asta fără a intra în amănunte legate de funcţionarea familiei) eşti acceptat şi iubit necondiţionat, atunci când eşti în(tr-o) casă ţi se impun nişte norme.

            Cei care reuşesc să înţeleagă sensul acestor norme nu vor simţi obligativitatea comportamentelor şi atitudinilor cerute şi dacă la un moment dat va exista un conflict puternic, există libertatea de a te muta într-o altă casă.

            Dar pe vremea aceea nu prea aveai de unde să alegi, exista dor o singură casă şi oricum, era suficient aşa, fiindcă era cea mai bună casă. Nu ţi-ai fi putut dori să te muţi în altă parte, un asemenea gând era de neconceput. Iar cei care totuşi îl nutreau erau văzuţi ca nişte provocări la adresa sistemului.

            În această carte sunt multe pasaje care vorbesc despre perfecţiunea, despre armonia, despre dăruirea şi abnegaţia lucrătorilor stahanovişti, ideea este aceea de a surprinde grija oamenilor mari pentru detaliul care trece neobservat, dar fără de care viaţa ar fi mult mai dificilă. Sunt prezente raportări de plan pentru a ne imagina cu uşurinţă nivelul la care se lucrează, frumuseţea acestor pasaje provine din faptul că deşi se lucrează cu sutele de mii, perfecţiunea este prezentă în fiecare produs în parte.

           

            În fiecare lună, această fabrică care se găseşte în apropierea Expoziţiei agricole din U.R.S.S. confecţionează 1500 de bănci. Şi în întreaga ţară sute de mii de bănci sunt confecţionate de către fabricile de prelucrare a materialului lemnos. Cu câtă dragoste lucrează oamenii băncile pentru şcolarii sovietici!

sau

            Între stahanoviştii întreprinderilor din Botogol, Tomsc, Ceasov-Iar şi Moscova s-a legat o strânsă prietenie. Ei lucrează doar pentru o cauză comună. Se străduiesc împreună să facă din creionul sovietic cel mai bun creion din lume.

            Nu încape îndoială, spiritul acelor vremuri este pe deplin satisfăcut.

            Lăsând pe altădată lucrurile provocatoare constatăm că această carte, care la vremea respectivă se voia a fi despre ce înseamnă o şcoală modernă, astăzi a devenit o incursiune în istoria şcolii moderne. Dacă emisiunile de genul how it’s made vi se par interesante atunci această carte vă povesteşte despre creioanele „Sacco şi Vanzetti”, despre fabrica „Crasin”, despre câte caiete produce pe zi fabrica „Svetoci” din Leningrad. Aflăm chiar despre o reţetă din secolul XV care ne spune că cerneala se pote obţine din „cvas bun şi borş acru în care s-a ţinut fier ruginit”. Întrebarea este cum obţinem cvasul bun, că cel rău ştim cu toţii.

Temă: Imaginaţi o strategie prin care să creaţi şcolarului o atitudine pozitiv / responsabilă faţă de şcoală.

Autor: EVGHENIE MAR

Copertă şi ilustraţii: O. ŞUHVOSTOV

Traducere: V. LEVIŢCHI şi C. CONSTANTIN

Titlu original: Дом, в котором ты учишься (1954?)

Redactor de carte: E. Văsioiu

Tehnoredactor: Fl. Carpen

Corector: A. Maior

Tehnoredactor urmăritor: G. David

Dat la cules 26.II.954. Bun de tipar 8.V.954. Tiraj

15000+100. Hârtie ediţiuni tip. B. de 60 gr. m.p. Coli

de tipar 7. Coli de editură 4,96. Ft. 135x210. Com.

editurii 1037. Ediţia I. Preţul per exemplar 1,90.

A. 0652. Pentru bibliotecile mici indicele de clasi-

ficare (8 S)

Oraşul piticoţilor mincinoşi

            Se ştie, toată lumea minte! Surpriza vine în momentul în care aflăm că şi piticii mint, ba mai mult, aflăm că există un oraş al piticilor mincinoşi. Oare cum devine treaba asta? Există doar un oraş în care piticii mint, iar în restul ţării lor s-a înscăunat adevărul. Plus că dacă toată suflarea din oraş minte, cum ne putem da seama de minciună? Cine sau ce ne ajută să facem diferenţa între minciună şi adevăr?

            Nu, este clar! se impune să facem nişte precizări cu privire la minciună. Trebuie să spunem din capul locului că în această poveste fermecătoare nu avem de-a face cu minciuna al cărei motiv principal de existenţă este acela de a scăpa nepedepsit. Avea N. Nosov o povestioară – „Născocitorii” din care am învăţat să deosebim minciuna ordinară, de ceea ce în termeni largi am putea cuprinde cu expresia a turna gogoşi.

            Nu ştiu cât de bine cunoaşteţi lumea gogoşilor, dar vă asigur că aceasta este delicioasă, ia uitaţi-vă ce de lume pestriţă, avem urechiuşa babei, avem langoşi, avem înfuriate, avem berlineze, avem minciunele, am auzit că există chiar şi un rai al gogoşilor – Dunkin’ Donuts. Cică ar exista şi nişte gogoşi, care deşi nu se mănâncă, şi-au luat denumirea de gogoşi, aşa de tare le-a plăcut în această lume, să nu vă lăsaţi păcăliţi de faptul că sunt albe, ele nu sunt pudrate cu zahăr şi deşi au o textură mătăsoasă la atingere vă asigur că nu sunt comestibile, cred că rolul lor este mai degrabă în estetică… mă rog, ideea este să fiţi atenţi la ce fel de gogoşi întâlniţi şi să nu le luaţi de bune pe toate.

            Dacă vi s-a făcut poftă de gogoşi vă invit în oraşul piticoţilor mincinoşi. Staţi, nu daţi buzna, aveţi răbdare preţ de vreo câteva pagini, până când Zâna Minciunelelor reuşeşte să se elibereze din butoiul în care era cetluită de vreo 100 de ani. Ea a avut mare noroc cu cei patru pitici care veniseră să repare pivniţa palatului Prinţului-Înalt. Schelele ridicate de meşterul Zidărel şi ucenicii săi n-au fost bine asigurate şi s-au prăbuşit peste un butoi în aparenţă obişnuit…

            „ Ha…ha…ha…am scăpat! Am scăpat! După o sută de ani petrecuţi în butoiul acesta blestemat, sunt din nou liberă! Liberă! Ah! de când n-am mai făcut pe cineva să spună o minciună. O minciună frumoasă… care să-mi desfete urechile.”

            Da, aveţi dreptate! este Minciunica, care se va răzbuna cu vârf şi îndesat pentru cei o sută de ani petrecuţi între doagele unui butoi. Şi vă spun, chiar dacă doagele butoiului s-au făcut ţăndări, Minciunicii nu i-a sărit nicio doagă, e ageră şi sprintenă foc, ba mai mult, când simte pericol se poate face invizibilă… şi na! mai prinde-o dacă poţi.

            Ea pune la cale o mulţime de intrigi, unelteşte şi instigă, face planuri dibace, astfel încât oraşul întreg, în scurt timp, cade sub stăpânire ei. Bine, nu întreg oraşul căci mai sunt câţiva pitici cu capul pe umeri care îşi dau seama de grozăvie şi încearcă să-i dejoace planurile.

            Acum să fim cinstiţi şi să recunoaştem că renghiurile pe care Minciunica le ticluieşte sunt teribil de amuzante, uite, de exemplu, păţania lui Morcovel cu fantomele. Se lăuda el într-o zi la ceainărie (cred că era chiar ziua în care Prăştiuţă l-a provocat pe Maestrul Baghetuţă la duel şi totul pornise de la un ţânţar care s-a transformat în armăsar)  că el este prieten la cataramă cu fantomele din podul casei sale şi că în fiecare seară el stă şi ascultă poveştile care pe alţii i-ar înfiora de moarte. Noroc că Morcovel are nişte prieteni destoinici care-i vor scoate fantomele din cap.

            Dar Minciunica nu se opreşte doar la piticii de rând, ea are planuri mari, i-ar plăcea ca Prinţul-Înalt să-i cadă în mreje şi aproape că reuşeşte, noroc cu sfetnicul Spirtici şi cu bucătarul Ridiche, ei vor reuşi să o deconspire pe Plăsmurica fiica lui Gogonat-Împărat ca fiind Minciunica cu adevărat.

            Îmi place foarte mult felul cum este construită această poveste, nu există nici un moment în care acţiunea să treneze, nici nu-ţi dai seama când elementele unei morale sănătoase se adună şi-ţi pun în faţă întrebarea „Ce facem într-o astfel de situaţie?”. Îmi place foarte mult felul în care este imaginată soluţia, deşi iniţial pare un non-sens se dovedeşte a fi până la urmă pe potriva Minciunicii… şi haţ! mâţa este prinsă-n sac.

            Două informaţii: Prima, în 1999 această carte a fost reeditată de către editura Helicon şi a fost ilustrată de către Saszet Endre. A doua, în 1988 această carte a fost dramatizată de către Traian Pop Traian la Teatrul de Păpuşi din Timişoara – regia Magdalena Klein, scenografia Krisztina Ivănescu, muzica Ilie Stepan, şi a fost interzisă destul de repede de cenzura vremii.

Temă: Cum se numeşte cel care face gogoşi?

Autor: DUMITRU TOMA (8 noiembrie 1955, Curtici)

Copertă şi ilustraţii: CRINA IONESCU

Editură: Ion Creangă

Lector: IOANA RI[C]US

Tehnoredactor: CONSTANTIN GOSAV

Bun de tipar: 13.X.1983. Apărut 1983.

Coli de tipar 5,75

           

Puiul de veveriţă

            Ce viaţă grea trebuie să aibă un personaj dintr-o poveste clasică. Toată lumea îl ştie şi nimic nu poate să facă altfel, cum iese un pic  din tiparul poveştii se şi găsesc câte unii care să-l arate cu degetul. Îmi închipui că poate într-o zi, Scufiţa Roşie nu are chef să meargă singură la bunică-sa şi trimite pe altcineva, poate vreun curier, astăzi supermarketurile au livrare la domiciliu. Sau să ne gândim un pic la Motanul Încălţat şi la cât are el de alergat, poate vine omul după o noapte albă şi plină de mieunat la lună, în condiţiile astea oricât de încălţat ar fi el tot nu-i vine să se fâţâie de colo, colo şi să aranjeze lucrurile pentru un stăpân care e posibil să-i mai fi tras câte un şut.

            Plus că poate fi amuzant să vezi cum o poveste clasică se transformă şi capătă o altă turnură, este nostim să vezi cum personajele pe care le ştii prea bine fac altceva. Într-un fel sau altul este ca în viaţa reală, e ca atunci când te obişnuieşti cu cineva, cu felul lui de-a fi şi dintr-odată face una care te miră. Niciodată nu te-ai fi gândit la una ca asta şi totuşi s-a întâmplat. Persoanele sunt ca un fel de puzzle, imaginea lor în mintea noastră începe să capete sens pe măsură ce asamblăm piesele pe care ni le oferă. Uneori putem cu uşurinţă să unim aceste piese întregului, alteori le lăsăm pe margine, pentru mai târziu, acum nu ştim ce să facem cu ele.

            În cartea aceasta sunt cinci poveşti şi una dintre ele este „Trei iezi şi lupul”. Pe scurt avem o capră care pleacă să aducă de-ale gurii, trei iezi care rămân singuri acasă şi un cumătru lup care dă buzna în casa caprei. Ştim cu toţii cam la ce să ne aşteptăm din partea personajelor şi totuşi iezilor nu le tremură genunchii, nu se pierd cu firea şi încep să-l provoace pe lup la o serie de jocuri, zgândărindu-i cumva orgoliul şi dorinţa de a arăta că nu-i aşa de prost şi că el le este superior nu doar pe plan fizic. Ei, de acum încolo fiecare este pe cont propriu, au ieşit din tiparul poveştii şi te poţi aştepta la orice. Dar vedeţi, atunci când îţi este foame tare nu poţi gândi prea limpede, lupul nu ştie să răspundă la nişte ghicitori simple cum ar fi – ce pasăre cântă numele unei flori – şi merge din mai rău în mai rău căci el încearcă să se poarte cu mănuşi într-un moment în care i-ar prinde bine puţină sălbăticie. Na, aşa-i când ai orgolii prosteşti ! Într-un final povestea îşi găseşte vechea matcă şi cursul revine la normal, nu am avut parte de o răsturnare de situaţie spectaculoasă… mă rog, ceva răsturnare a fost, dar nu a fost de situaţie ci de o căldare cu apă fiartă. În poveşti pedepsele pot fi uneori destul de crunte.

            O altă poveste este cea a greieraşului care o fredonează toată vara şi nu găseşte nici un fel de adăpost atunci când vine iarna. Ei, lucrurile nu sunt chiar aşa, pe lumea asta mai sunt şi melomani care pentru o bucată muzicală sunt gata să-şi rupă de la gură, plus că un greier aşa mic cât poate să mănânce. Spre deosebire de greierele lui La Fontaine sau de cel al lui Topîrceanu, greierele lui Vlasiu are noroc şi nimereşte undeva bine, undeva unde-i căldură şi-i şi de mâncare, şi-i şi ascultat, şi-i ş-apreciat. Ce baftă pe el !

            Povestea care dă titlul cărţii nu este o poveste cunoscută, poate doar unul din personaje să fie ceva mai cunoscut, este vorba de cerbul ale cărui coarne sunt bătute în nestemate. Este vorba de cerbul cerbilor căruia îi place dreptatea şi se hotărăşte să o împartă unui lup şi unui cioban care au păcălit un pui de veveriţă. Puiului acesta de veveriţă îi era tare foame şi află pe undeva o alună pe care nu reuşeşte să o spargă. Şi de la această alună porneşte totul… parcă am mai văzut eu pe undeva un astfel de veveriţoi care urmăreşte cu disperare o alună şi păţeşte tot felul de chestii… dar se întâmpla tare de demult, mai că-mi vine să spun că în epoca de gheaţă… hm, aşa de bătrân să fiu?!

Temă: Albă-ca Zăpada pleacă la cumpărături, ce aţi vedea-o cumpărând.

Autor: ION VLASIU (6 mai 1908, Lechinţa, jud. Mureş – 18 decembrie 1997, Bucureşti)

Copertă şi ilustraţii: POPOVICI CONSTANTIN

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: Georgeta Păsărit

Tehnoredactor: Gabriela Tănase

Dat la cules: 28.01.64. Bun de tipar: 28.06.64.

Apărut: 1964. Comanda nr 6433. Tiraj: 30140. Hîrtie:

ofset A. de 100 g/m² 840x1080/6. Coli editoriale: 4,17

Coli de tipar: 6. A T. 10943. C.Z. pentru bibliotecile

mici 8R – 93.

Puf-Pufos aventurile unui iepuraş curajos

            Ţin minte această carte de când eram mic, ţin minte ilustraţiile, ţin minte doi-ul scris pe elicopterul de pe coperta din spate, mă gândeam pe atunci că acest doi anunţă o parte a II-a. Ştiu că-mi plăcea să o răsfoiesc, mă atrăgea roşul copertei, faptul că textul era puţin şi scris în casete… nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu exemplarul meu, ştiu doar că atunci când am văzut din nou coperta mi l-am amintit pe iepuraşul Puf Pufos, dar nimic din aventurile lui curajoase. Nu am stat pe gânduri nicio clipă şi am cumpărat imediat cartea, am citit-o şi am lăsat-o deoparte. Nu este o carte spectaculoasă, este doar o carte de când eram eu mic şi care întâmplarea face să o fi avut-o şi eu în bibliotecă. Atât.

            Cu ceva timp în urmă (nu cu mult) Puf Pufos a apărut într-o discuţie şi am promis că voi spune câte ceva despre el. M-am tot gândit la aventurile lui şi mintea mea de adult folosea nişte criterii care mă făceau să încadrez cartea în contextul specific acelor vremuri, sigur, sunt multe simboluri care susţin o astfel de interpretare, figura mamei ca un soare; un 23 de pe o combină; spice de grâu şi maci… dar am simţit o ciudă şi m-am împotrivit.

            Retroactiv îmi dau seama că am încercat să găsesc o soluţie în spiritul unei idei pe care mi-a spus-o un prieten cu privire la arta de a face fotografii şi anume, am căutat perspectiva potrivită pentru a scoate la iveală ceea ce este ascuns vederii rutiniere căci deprinderea de a vedea lucrurile într-un anumit fel îngroapă de cele mai multe ori spectaculosul. E greu, dar merită încercat !

            Mi-am dat seama că această carte poate străluci doar dacă cititorul se află într-o zonă întunecată altfel, bucuria lucrurilor mărunte este înecată în suficienţă şi în ideea întâmplării de la sine.

            Posibilitatea de a vedea într-un băţ o baghetă magică, o sabie, un cal nărăvaş; dorinţa sinceră de a şti cui să-i mulţumeşti pentru pâinea bună pe care o mănânci; visul de a deveni aviator; întrebările candide de genul unde este celălalt capăt al curcubeului; expediţia de recuperare a unei mingi; visul de a naviga şi de a fi un lup de mare… toate acestea sunt nişte copilării, dar vă jur că vă vor face să zâmbiţi peste ani de zile când vi le veţi aduce aminte într-o zi noroasă numai bună de citit o carte de când eraţi mic.

Temă: Desenaţi un curcubeu.

Autor: PETRE GHELMEZ (2 martie 1932 – 9 martie 2001)

Copertă şi ilustraţii: DUMITRU DOBRICĂ

Editura: Ceres – Bucureşti 1971

Redactor: IULIA ENDEŞ

Tehnoredactor: ILIE GABRIEL