Zăpăcilă

            Cartea aceasta apare cu vreo câteva zile înainte ca marea magie albă, dansul fulgilor de nea, să se transforme în urgie şi-n strat gros cât casa mea… da, este vorba de apriga iarnă din `54, ce mai zăpăceală a fost atunci, dar nu despre încurcăturile produse de iarnă vreau să vă spun câte ceva, ţinem minte doar dezorientarea, aglomeraţia, sentimentul de apăsare, dorinţa de a ajunge repede într-un loc călduros, sigur, toate acestea le mai putem întâlni şi în alte situaţii, dar care sunt acestea?...

             Totuşi, să fim precişi, cartea apare la noi în `54 şi este o traducere a ediţiei ruseşti din 1953, dar la această dată, Zăpăcilă, avea deja 23 de ani şi vreo şase-şapte reeditări la activ. Până la urmă numărul reeditărilor cred că-l depăşeşte pe unsprezece şi nu suntem încă în ultimul tur, plus că trebuie să amintim şi traducerile… ce să mai ! istoria lui Zăpăcilă este una cunoscută, poate nu în forma aceasta, dar dacă vă spun că îmi pare că Mr. Bean îl are drept model, atunci cu siguranţă ştiţi despre ce vorbesc.

            Să nu credeţi că această carte de numai 12 pagini este, aşa cum ne spune ultima copertă, doar pentru copiii de vârstă preşcolară, ea ascunde o uşiţă ce dă înspre două realităţi ruseşti, să vedeţi unde am ajuns.

            Întâi şi-ntâi mi-a atras atenţia următoarele două versuri „Vai, ce distrat, ce zăpăcilă / Şade sus, la noi în vilă!” Sigur, poate fi vorba de un chiriaş, totuşi, tonul este unul intim, familiar, care arată că există alte raporturi între cel care face observaţia şi cel observat… şi mi-am adus aminte că am citit undeva despre komunalka – o realitate specific rusească. Este vorba de o viaţă trăită la comun de diverse persoane, care altminteri nu s-ar fi cunoscut niciodată. După Revoluţia din Octombrie, apare o criză a spaţiului locativ, care este rezolvată prin rechiziţionarea caselor, să le spunem pe nume, a vilelor, iar spaţiul de locuit este împărţit după criterii abstract matematice, astfel încât fiecărui locatar îi revine dreptul la zece metri pătraţi, fără a se ţine cont de forma pe care îi va lua aceşti zece metri pătraţi. Rezultă în final un spaţiu care va fi constituit din camera personală şi locul comun, toaleta, bucătăria, holul. E imposibil ca în aceste condiţii să nu te tragi de şireturi cu cei de lângă tine, ba mai mult, să le foloseşti şireturile.

            Mai apoi, am aflat că ilustraţiile din prima ediţie a acestei cărţi au fost înfierate într-un articol apărut în martie 1936 în ziarul Pravda, articolul se numea „Despre pictorii mâzgălitori” şi continua seria articolelor începute cu celebrul „Haos în loc de muzică”, lucrurile începeau să se precipite şi capătă consistenţă un sentiment de apăsare şi dezorientare. În acest articol sunt criticaţi doi pictori V. Conaşevici (В. Конашевича) şi V. Lebedev (В. Лебедева), coincidenţa face că ambii să fi ilustrat această carte, primul, ediţia din 1930 şi următoarele, iar celălalt ediţia din 1934… ca un pont, ediţia aceasta din `34 este o raritate. Interesant este cum au evoluat ilustraţiile de la o ediţie la alta, mai jos vă propun un joc al diferenţelor între ediţia din 1930 şi cea din 1936, ilustraţii V. Conaşevici, după aceea puteţi cuprinde în acest joc şi ilustraţiile ediţiei de faţă.

ediţia 1936 (sursa)

ediţia 1930 (sursa)

            Dar să lăsăm toate acestea deoparte – fără a le uita însă şi pentru zece minute să ne uităm la un desen animat realizat în 1975 după această poveste, dar asta nu înainte de a  o citi…

Zăpăcilă

Ce om distrat, ce zăpăcilă                            Merge fuga… la bufet

Şade sus, la noi în vilă.                                  Ca să-şi scoată un bilet.

Dimineaţa, stând în pat,                                 Iar la casa gării cere:

Dă cămaşa s-o îmbrace,                             - Iute, o sticlă de bere!

Bagă mâinile pe mâneci –

Ptiu! sunt pantalonii, drace!                          Vai, ce distrat, ce zăpăcilă

                                                                         Şade sus, la noi în vilă!

Vai, ce distrat, ce zăpăcilă

Şade sus, la noi în vilă!                                  Pe peron aleargă-ntins,

                                                                         Sare-ntr-un vagon desprins,

Dă să-şi puie pardesiul,                                Valize, legăturele

I-au spus: - Nu-i al tău, priveşte!                    Le bagă sub canapele,

                                                                          Şi-n colţ, la geam cuibărit

Jambierele îşi pune –                                     El adormi liniştit.

Nu sunt ale lui, fireşte.

                                                                           Spre dimineaţă tresaltă:

Vai, ce distrat, ce zăpăcilă                           - Care e această haltă?

Şade sus, la noi în vilă!                                    Din peron, unii trecând,

                                                                        - „Leningrad” - răspund râzând.

Iute-n mers, în loc de şapcă

O tigaie-şi pune-n cap                                      Iar adoarme puţintel,

                                                                            Iar pe geam se uită el,

Vrea mănuşile să-şi tragă                               Vede iar o gară mare

În picioare – nu încap                                       Şi întreabă cu mirare:

Vai, ce distrat, ce zăpăcilă                            - Ce gară-i asta, mă rog?

Şade sus, la noi în vilă!                                     E Popovca… Bolog?

                                                                             Din peron, unii trecând,

Într-o zi, călătorind                                          - „Leningrad” - răspund râzând.

Cu tramvaiul înspre gară

Dete buzna spre vatman                                   Iar adoarme puţintel,

Gata ca să sară-afara:                                      Iar pe geam se uită el,

                                                                             Vede iar o gară mare

- Mult stimat conducător                                    Şi întreabă cu mirare:

De tramvai, vă rog scuzaţi…

Mult tramvai, vă rog stimat                             - Ce gară-i, mă rog, aicea?

De conducător scuzaţi…                                  Iamscaia, sau cum îi zice?

                                                                             Din peron, unii trecând,

Trebuie ne-negreşit                                        - „Leningrad” - răspund râzând.

Să sta-staţi un pic, să sai

Vă rog mult ca să opriţi                                  - Ce glumiţi? atunci el zbiară,

Ga-gara lângă tramvai!                                    Merg şi merg o zi de vară,

                                                                        Merg şi-ntreb din gară-n gară,

Vatmanul îi admiră graiul                                 Şi… la Leningrad sunt iară?

Şi opri un pic tramvaiul                                   

                                                                            Vai, ce distrat, ce zăpăcilă

Vai, ce distrat, ce zăpăcilă                               Şade sus, la noi în vilă!

Şade sus, la noi în vilă!

Temă: S-a stabilit, dragostea şi procesul de creaţie te pot zăpăci tare de tot. Se pune întrebarea, care este elementul comun al acestor două trăiri.

   

Autor: S. MARŞAC (3 noiembrie 1887 Voronej, Rusia – 4 iulie 1964, Moscova)

Copertă şi ilustraţii: V. CONAŞEVICI

Traducător: A. TOMA

Titlu original: Вот какой рассеянный (1930)

Editura: Tineretului

    

Redactor de carte: Dan Faur

Tehnoredactor urmăritor: G. David

Corector: E. Vrancea

Dat la cules 20.X.953. Bun de tipar 28.I.954. Tiraj 20000+160. Hârtie velină mată de 160 gr. m/p. Coli de tipar 2. Coli de editură 0,900. Ft. 210x270. Com. editurii 936. Ediţia I. Preţul per exemplar Lei 2. A. 04878. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare (8 S).

Lupul care a uitat proverbele

            M-am hotărât, îmi deschid cabinet de avocatură pentru animalele din poveşti. La câte nereguli şi nedreptăţi se petrec în poveştile pe care le citim ştiu sigur că voi avea clienţi cu duiumul. Sunt la început de drum, legile nu sunt clar stabilite, acum adun studii de caz. Să luăm de exemplu povestea lupului din cartea de faţă.

            Lup fiind, ce îţi este caracteristic, nu încape îndoială – foamea, de aceea se şi spune foame de lup. Se ştie, sau cel puţin aşa am fost învăţaţi, lupii nu mănâncă verdeţuri, îmi recunosc această idee preconcepută, care se va dovedi a nu fi chiar realitatea. Am discutat chestiunea şi cu lupul din Capra cu trei iezi, şi cu lupul din povestea de faţă, ba chiar în câteva rânduri a venit la discuţii şi lupul din povestea lui Vulpişor însoţit de lupul din Povestea celor trei purceluşi. Mi s-a demonstrat, urmând o logică lupească, că lupii chiar adoră ierburile, verdeţurile cele mai pline de clorofilă, se dau în vânt şi simt mirosul de varză proaspătă şi salată de la distanţe apreciabile. Au însă şi ei plăcerea lor, aşa ca fiecare dintre noi, ei nu pot mânca aceste verdeţuri crude, lor le plac învelite în iepure… ce să faci? să cerţi omul lupul pentru gustul lui. Să ne amintim celebra zicală de gustibus non disputandum. Este adevărat că sunt unii lupi care consumă iepurele direct, fără să mai aştepte ca acesta să se umple cu verdeaţă, trebuie să precizăm însă că ei o fac siliţi de împrejurări, şi îl mănâncă mai mult în silă şi din milă pentru confraţii săi, ştiut fiind faptul că numărul iepurilor este mai mare decât numărul salatelor din diferite grădini.

            Lăcomia lupului este proverbială, aici nimic de zis. Chiar şi în această carte ni se prezintă o situaţie, o întâmplare care ilustrează zicerea strică tot ce e prea mult. Se impune, totuşi, să nuanţăm un pic lucrurile, strică tot ce e prea mult peste puterile tale, or se ştie că puterea lupului vine imediat după puterea ursului… şi dacă nici ursul n-are putere. Plus că lupul din poveste are circumstanţe atenuante, orbit de furie, a voit să-şi stingă setea de răzbunare şi a dat doar peste mâncare, el a mâncat aici într-o manieră complusivă, el a pierdut controlul, actul de a mânca a depăşit graniţele fiziologicului şi s-a intricat cu o serie de probleme psihologice care ţin de o agresivitate refulată. Nu intru în detalii, confidenţele nu se discută pe larg…

            Un alt aspect pe care se bate monedă este prea binecunoscuta zicere lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba. Totul a pornit de la o neînţelegere atunci când lupul a îmbrăcat blana de oaie şi s-a ascuns printre mioare, el a fost acuzat că ar fi avut intenţia de a răpi şi mânca pe oiţa bârsană, care între noi fie vorba, nici nu e năzdrăvană, e o prefăcută şi o egoistă, să vedeţi cum devine povestea, un lup pârcălab mi-a jurat că-mi spune numai adevărul. Cică la un moment dat lupii au observat că oile se împlineau, se rotunjeau, pe zi ce trecea mai frumoase se-arătau, era clar, descoperiseră un loc cu multă verdeaţă sănătoasă, mănoasă, gustoasă, ar fi vrut şi lupii să facă şi ei o burtă bună de iarbă, dar ţi-ai găsit cu cine să împarţi o pajişte bună, oile o ţineau pe-a lor, n-au vrut să divulge secretul, locul unde se află această grădină ascunsă. Au încercat lupii fel de fel de vicleşuguri şi tertipuri, n-a fost chip să descopere taina, asta până într-o zi când unui lup i-a venit ideea să se deghizeze în oaie, să se infiltreze în turmă şi să descopere astfel locul secret, spre ghinionul lui a fost descoperit… restul este deja istorie, mistificată, să spunem lucrurilor pe nume, de către o turmă de oi… şi s-a scris mult despre efectul de turmă astfel încât nu are rost să insistăm.

            În cartea aceasta de versuri în care rimele cad una după alta asemenea pietrelor în capul lupului (a se vedea mai jos ilustraţia de rigoare) mai sunt discutate şi alte proverbe, unul dintre ele este acela care ne spune că unde-s mulţi puterea creşte. Cred şi eu, dar fairplay-ul unde este? Vi se pare corect acest raport de 7 : 1, şapte iepuri zdraveni, matahale nu alta, isteţi foc că nu poţi să-i înhaţi deloc, la un amărât de lup ? Sigur, aici sunt nişte detalii de precizat, dar eu vorbesc de principiu.

            Nu vreau să insist asupra întâmplării cu puiul de porc mistreţ, nici asupra faptelor petrecute în cabinetul doctorului Iepurilă Dentist, nu că n-ar fi adevărate, dar toate sunt relatate-n carte şi vă invit să o citiţi ca martor ocular să fiţi.

Temă: Precizaţi într-un panseu nevoia de adevăr subiectiv.

Autor: DAN URSULEANU (6 noiembrie 1942, Cernăuţi – 2 martie 2013, Bucureşti)

Copertă şi ilustraţii: GEO ZLOTESCU

Editura: Junimea

Redactor: ADA FĂRTĂIŞ

Tehnoredactor: MIHAI BUJDEI

Apărut 1982; Format 54 x 84/8. Coli tipo 6

Bun de tipar la 12.03.1981, Editura „Junimea”,

str. Gheorghi Dimitrov 1

IAŞI – ROMÂNIA

Mototol-Rostogol

„Simt, aşa, că mi-e rău de parcă aş fi căzut într-un hău, căderea ar fi fără oprire iar eu nici gând să-mi pot veni în fire, aripile sunt la locul lor dar parcă n-aş fi ştiut niciodată să zbor, mă uit în jur şi văd gâzele zburătoare poposind din floare în floare, iar eu, printr-o tristă încercare, parcă-aş fi rămas fără nici o floare, nu ştiu ce se întâmplă dar nu mi-e bine, parcă-aş fi zburat prea departe şi acum nu mă mai pot întoarce la mine…” (pag. 56)

            Sigur, este un început care te pune pe gânduri. Întrebarea este cum am ajuns în acest loc? Răspunsul este atât de personal încât nu încercaţi să-l transformaţi în ceva extrem de banal. Ştiu, sunt exagerat şi preţios, dar din nu ştiu ce motiv cuvintele îmi par în acest moment asemenea unor blocuri de piatră, iar încercarea mea de a le îmbina duce la rezultate dezagreabile, de aceea voi lăsa prezentarea acestei cărţi pe mâinile unui specialist, cred că singurul care a dedicat înainte de 1989 o carte literaturii române pentru copii, este vorba de Hristu Cândroveanu şi cartea sa Literatura română pentru copii, editura Albatros, 1988.

            „O idee despre micul erou al atât de bogatei şi densei cărţulii a Gabrielei Negreanu, Mototol-Rostogol, 1981, ne-o facem încă din moto-ul autoarei, de pe pagina de gardă a minusculului „tom”: „Lui / Brăduţ-Cristian, / care / nu-şi iubeşte / numele / pentru / că / nu / şi / l-a / ales / el / singur”.

            Ce poate fi mai expresiv şi mai definitoriu pentru o „personalitate” incipientă, deja… quasi-conştientă de sine ? Închipuiţi-vă un pici, revoltat că alţii se amestecă în viaţa „lui” până într-atât încât îi dau – pentru întotdeauna – un nume ce trebuie să-l reprezinte pe el însuşi! Nu, eu nu vreau să-mi zic(eţi) aşa – te poate surprinde el, într-adevăr – , mie îmi place să-mi spun şi să mi se spună…

            Aşa se deschide – chiar din capul locului foarte promiţător – întâia mărturisire-poem despre copilărie, a Gabrielei Negreanu, o voce lirică de profunde tensiuni existenţiale şi eseistă remarcabilă totodată, a literaturii noastre de azi, din generaţia încă tânără. Autoarea şi-a intitulat cartea: Aventurile lui Mototol-Rostogol la prima lui ieşire din ocol, cu subtitlul, în paranteză, roman în prozoversuri, cu rime interioare deci, care îi conferă textului şi acea vioiciune, cantabilitate ce se conjugă elocvent cu structura jucăuşă şi muzicală de la natură a celor mici, fiinţe trăitoare într-un spectacol fără-de-sfârşit, de frumuseţe cuceritoare.

            Mototol-Rostogol este copilul nostru etern, pe care atât de bine îl cunoaştem – ca unii ce l-am avut sub ochi încă de la primul lui ţipăt „existenţial”. Şi la al cărui gângurit dintâi am asistat, clipă de clipă, de pe când „mototolul” începe să înceteze a mai fi „mototol”, devenind progresiv „rostogol” (fiindcă iată, nu mai stă unde-l pui!) şi pomenindu-se, pomenindu-ne noi – că ne zâmbeşte, de la o vreme, cu tot surâsul şi lumina lumii strânse laolaltă!

            Dar, uite că, atât de familiarul copil intră într-o altă minune a vârstei sale, aceea a aventurii cunoaşterii şi a trezirii lui la conştiinţa de sine. Prag de pe care trece sub „reflectorul” poetei în cartea de faţă.

            Şi aşa, suntem făcuţi martori, în capitolul întâi al prozopoemului Gabrielei Negreanu, la…”Cum a aruncat Mototol-Rostogol o primă privire într-o lume care era amăgire”: „Era ca şi cum într-o zi cineva l-ar fi luat pe Mototol-Rostogol de pufuleţul lui cel moale de la ceafă, l-ar fi frecat pe după urechi cât să-i dea curaj iar apoi, cu un bobârnac bine ţintit, l-ar fi proiectat drept în mijlocul străzii aceleia mai mult prinse / decât întinse, / mai mult spargi / decât largi, / mai mult aprige / decât antice, / unde tot felul de orătănii / înşirate ca nişte mătănii / se făceau că joacă hopa-mitică, / dar de fapt ţopăiau de frică”. Cu alte cuvinte, eroul nostru, ajuns conştient de sine – la modul nu tocmai împlinit al conceptului, desigur – are întâia lui înfruntare, confruntare cu lumea de dincolo de pătuţul său cu gratii. Şi, fireşte, are primele traume, într-un univers, se vede, al insecurităţii totale, unde nimeni – habar n-are – că el, Mototol-Rostogol este, trebuie să fie buricul pământului, centru de atenţie generală!

            După care mai aflăm noi…”Despre cum, pornind-o Mototol-Rostogol tot într-o dungă, cine să mai ştie unde poate s-ajungă…” Şi cunoaştem alte încercări prin care trece micuţul pinguin-apolodoresc-„itinerant”, ca să zic aşa. Bunăoară, că tot timpul călătoreşte cu… umbra după el! De ce s-o ţine scai în urma sa ? Începe prin urmare iniţierea piciului, – dar de unde să ştie el asta ? Şi cum să nu se sperie, aşa, în totală… necunoştinţă de cauză ? ! Iată şi un pescăruş… Tot prilejuri şi impulsuri de acomodare cu „restul” lumii în raport cu el, care e, negreşit, centrul ei… Rest-rest, cum se pare însă, deloc neglijabil! Pescăruşul asta, de-o pildă… Nu l-ar putea folosi spre a întreprinde o călătorie cosmică, agăţat cumva de picioruşul lui?... Deci, se deschide pentru fostul Mototol-Rostogol (fostul – fiindcă nu mai e ce-a fost…) orizontul nemărginit şi a-toate-încăpător al imaginaţiei. Vârsta dintâi începe să-şi consume setea de nou, de altceva decât poala caldă şi ocrotitoare a mamei. Şi uite aşa află prichindelul – ce şi-a dezavuat numele (fiindcă nu era „opera” lui) – află… „Cum şi-n ce fel poţi ajunge fără vreo vină într-o lume străină”: pescăruşul-navă-aeriană e înghiţit de mare, sau ceva din mare! Mototol însă se „salvează” pe spinarea unei balene, acest continent al apelor necuprinse, de pe care e proiectat înapoi, în familiara lui uliţă de acasă. Şi visul-poveste – cu ochii închişi sau deschişi – se închide asupră-şi…

            Titlurile de capitole înseşi, ale cărţii Gabrielei Negreanu, rezumă esenţial întreaga naraţiune, concepută ca o explorare a lumii, pentru sine, din perspectiva fabulos-onirică şi de iniţiere continuă a micuţului erou. Mototol-Rostogol caută, descoperă, imaginând tot alte şi alte ipostaze ale universului înconjurător, pe măsură ce intră în stăpânirea lor, „agresat” de ele. De ce zboară Ruza-Buburuza ? Fiindcă…toate cele sunt ceva, dar cum sunt şi ce sunt ? Şi…Şi încă…etc.

            Mototol-Rostogol pătrunde în largul imaginaţiei lui ca într-o poveste, şi se intregrează perfect miracolului, căruia îi devine parte, o componentă nu mai puţin miraculoasă. Miracolul din care va ieşi cine ştie când, dacă va mai ieşi vreodată – dovadă că autoarea, creatoarea lui mai hălăduie încă acolo. Şi periplul nu conteneşte: „Şi aşa, şoptind munţilor şi stelelor şi dragei lui Ruza-Buburuza noapte bună… adormi şi visă cum în zori va porni-o din nou pe strada aceea mai mult prinsă / decât întinsă, / mai mult spargă / decât largă / şi atât de nebună-nebună, / încât se termină de-a dreptul în Lună. / Unde, pasămite, / visele Mototol-Rostogolilor sunt nemărginite”.

            Ne putem întreba dacă această carte este pentru copii, eu zic ca da şi asta din cel puţin două motive, pe de o parte se spune ca la citit copiii folosesc inima, iar pe de altă parte se spune că sufletul unui copil este numai bun de sădit lucruri frumoase, care vor înflori la timpul lor.

Temă: Amintiţi-vă când aţi crescut ultima oară.

Autor: GABRIELA NEGREANU (6 iulie 1947, Bucureşti – 22 octombrie 1995, Bucureşti)

Copertă şi ilustraţii: ŞTEFAN DAMÓ

Editura: Ion Creangă

Lector: GH. D. VASILE

Tehnoredactor: STANCU PETRE

Bun de tipar: 12.XII.1981. Apărut: 1981

Coli de tipar: 4,5

Planeta de Aur - Aventurile lui Hendrik de Mol

            S-a hotărât de mult, unii oameni sunt mai creativi decât alţii, dovadă stau produsele care ies din mâinile lor şi nu vorbim de orice fel de produse, vorbim de produse a căror valoare este recunoscută şi acceptată de către cei din jur. Chestiunea aceasta a creativităţii a ţinut acu ceva vreme capul de afiş în domeniul cercetărilor psihologice. După ce s-au făcut delimitările conceptuale necesare, după ce s-au clarificat termenii s-a impus problema determinării potenţialului creativ. A apărut E.P. Torrance şi a propus un test în care plecându-se de la elemente grafice simple, cum ar fi o linie, un punct sau combinaţii acele acestora, subiectul trebuia sa imagineze cât mai multe lucruri, obiecte în care se poate regăsi ca element constitutiv simbolul grafic prezentat. Evaluarea se face în funcţie de frecvenţa răspunsului dat, cu cât răspunsul este mai rar întâlnit, cu atât se poate vorbi de un potenţial creativ ridicat.

            Prelucrând liber acest test voi face şi eu mica mea cercetare în domeniul creativităţii. Nu voi folosi elementul grafic, două dimensiuni mi se par puţin ofertante, intenţionez să adaug şi cea de a treia dimensiune, că na! doar suntem în epoca 3D. Nu intru în detalii de constituire a eşantionului şi alte rugozităţi statistice, este suficient să spun – şi să mă credeţi pe cuvânt – că eşantionul este reprezentativ.

             Într-o cameră care întruneşte toate condiţiile necesare plecând de la căldură şi ajungând până la fotoliu confortabil şi pisică dispusă să toarcă, trecând prin ceaiuri cu diferite arome şi biscuiţi, pricomigdale şi fursecuri, subiectul este introdus cu pompă şi aşezat comod după care i se serveşte materialul testului… un ghem de mohair. Instructajul este simplu şi uşor de imaginat, aşa că sar peste el direct la produsele rezultate. Mai jos se poate urmări un grafic de frecvenţă, grafic pe care îl voi explica în cel puţin 1000 de cuvinte…

            Se pot observa câteva categorii de produse, să le luăm pe rând. Cei mai mulţi subiecţi au utilizat ghemul de mohair în producerea de articole vestimentare, pieptare, ilice, târlici, mănuşi, ciorapi, fulare, şaluri, pantaloni, ceea ce nu-i rău deloc, căci dacă sunt lucrate cu măiestrie pot ţine şi de cald şi de foame. Urmează cei care au văzut ghemul de mohair utilizat în producerea de articole pentru spioni şi Moş Crăciun de ocazie, mai precis bărbi şi mustăţi false dar stufoase, o singură persoană a menţionat şi sprâncenele. Vine rândul articolelor jucărie, au fost aici câţiva subiecţi pe care dacă nu-i opream la timp, crăpau de atâta joacă şi nu alta. Am ajuns la o categorie cu frecvenţă redusă şi anume articole tehnice, sunt cei care au văzut ghemul de mohair pe post de garnitură etanşeizantă sau chiar fitil. Şi la final, categoria alte răspunsuri, care indică un potenţial creativ deosebit, menţionăm aici două utilizări, prima – unitate de măsură, iar cea de a doua… mai bine vă povestesc…

            Am făcut cunoştinţă şi prima impresie a fost aceea că am în faţă o persoană deosebită, o atingere moale, pufoasă, o privire catifelată,un bun simţ nemaipomenit,  impresie care a fost susţinută şi de felul diferit de a intra în contact cu ghemul de mohair, acesta a fost pipăit, mirosit, chiar gustat, ascultat şi privit din diferite perspective. Creionul aluneca pe hârtie, paginile erau date unele după altele, a trebuit să plec pentru scurt timp, când am revenit persoana nu mai era, dar pe măsuţă am găsit o carte „Planeta de aur – Aventurile lui Hendrik de Mol”.

            „Sfinte Mohair!”, „Sfântă Maşină de Cusut!”… am găsit nu numai lâna de aur ci şi andreaua de aur, citind, am intrat într-o lume pufoasă cu pajişti de pluş portocaliu, cu şosele de pluş albastru, cu poduri de pluş ce se arcuiesc peste râuri în care apa curge domol, am dat peste conace de pluş, peste o mulţime de jucării de pluş, am mâncat prăjituri din lână pură, am călătorit în spaţiu cu nave de pluş, am învins piraţi de pluş, am onorat invitaţia reginei Apollonia-Margareta, regină a Planetei de Pluş.

            Să nu vă aşteptaţi ca într-un univers aşa de pufos, răul să nu existe. El este reprezentat de Calavera, care doreşte să redea strălucirea de altădată a Imperiului de Lemn, el este obsedat de putere şi doreşte să fie recunoscut drept stăpân de către toate jucăriile, fie că sunt din lemn, metal, plastic, pluş, jucării roboţi. Pentru aceasta el are nevoie să afle cel mai bine păstrat secret din universul cunoscut, secret care se află în posesia bunicului Martinus, curatorul unui muzeu de jucării din Sippelstad, Olanda. Bunicul Martinus refuză să divulge secretul fapt pentru care este transformat într-un spărgător de nuci. Nepotul acestuia – Hendrik de Mol – va încerca să-l salveze pe bunic, dar va fi şi el transformat într-o cârtiţă de pluş - nomen est omen. Sub această înfăţişare el va duce o dublă bătălie, prima este aceea de a-l salva pe bunic şi implicit Planeta de Pluş, iar cea de a doua se va da cu fobia sa de spaţii deschise, căci el devine agorafobic din momentul dispariţiei misterioase a părinţilor săi.

            Hendrik, alături de prietenii săi, ursuleţul Berend, Hildegard, prietena sa umană, dar transformată şi ea în raţă de pluş, Wilhelmina, păpuşa lui Hildegard, Tao, un zmeu dragon care se va dovedi a avea un rol important în această poveste, trece printr-o mulţime de aventuri şi peripeţii… dar nu va spun nimic despre ele căci ghemul meu s-a micşorat, dar nu acelaşi lucru pot spune şi despre ghemul de mohair al lui K. J. Mecklenfeld, căci despre el este vorba deoarece ştiu că pregăteşte al doilea volum al acestei serii.

            Îmi place finalul cărţii deoarece aduce povestea cu picioarele pe pământ, dar nu o ancorează în realitatea unui proces terapeutic, îi dă voie să fie liberă, să zboare acolo unde imaginaţia este la ea acasă, într-un univers al jucăriilor de pluş.

Cartea care vă asigură intrarea în poveste poate fi cumpărată de aici.

Temă: Treziţi pluşul din voi!

Autor: K.J. MECKLENFELD

Coperta I: VIKTORIJA SEMJONOVA

Coperta II: MATTIAS ADOLFSSON

Editură: carte tipărită pe cont propriu de către autor

ISBN 978-90-821844-0-2

Vântul prin sălcii

            Ora de culcare a venit, ba chiar a şi trecut şi totuşi, copilul nu doarme. Cum faci să-l duci în pat la el? Ce poţi să mai improvizezi în seara aceasta după ce ai încercat toate trucurile posibile?

                        - Ai câştigat! Ai câştigat! Mamă ce norocos eşti! Pff, îţi dai seama…

                        - Ce am câştigat? Ce, ce?

                        - Îţi spun, dar câştigul vine cu o condiţie.

                        - Vreau ce-am câştigat, dă-mi acum…

                        - Îţi dau, dar mai întâi condiţia.

                        - Bine, spune-mi…

                        - Condiţia este să accepţi premiul orice ar fi acesta.

                        - Îmm… bine, de acord. Dă-mi ce am câştigat.

                        - Păi, ai câştigat un bilet dus în patul tău în braţele mele.

            Şi mai sunt poveştile spuse cu voce uşoară, încet, încet la capătul patului, spuse pentru copilul din pat, care ar mai da o iamă prin jucării, spuse pentru copilul din adult, care se linişteşte din tumultul de peste zi. Kenneth Grahame a fost un tată care a născocit pentru fiul său – Alastair – poveşti care se prind de mână şi fac roată în jurul pătuţului, carusel de întâmplări în care imaginaţia se învârte în cercuri din ce în ce mai largi sperând să ajungă pe nesimţite reper pentru un fel de viaţă mai bună.

            Dacă am privi povestea aceasta ca pe un foc de tabără, am vedea că în jurul ei stau cu gurile căscate oameni mari, copii şi multe animale ale pădurii. Cu toţii înghesuiţi pe trunchiuri de copac stau şi ascultă vocea prieteniei, se lasă furaţi de aventurile Sobolului, ale Şoarecelui de apă, ale Bursucului, ale Broscoiului, ale Lutrului şi ale vieţii în general. Viaţa pentru fiecare în parte nu strânge la un loc, într-un timp atât de scurt, atâtea experienţe, ea se oferă pentru fiecare în parte, pe bucăţi… o felie mai mare aici, una mai mică acolo, iar dincolo nimic. De cele mai multe ori jinduieşti, fără să îţi pese că puţinul pe care îl ai ar putea fi suficient pentru o fericire mică, dar adevărată.

            Văd printre oamenii mari pe Theodore Roosevelt, preşedintele Statelor Unite care se încântă de manuscrisul primit deoarece nici un editor din Regatul Unit nu s-a arătat interesat de povestea lui Kenneth Grahame, iar acesta s-a hotărât să îl trimită celui mai puternic om, cel puţin aşa spune povestea. Aici pe buştean este şi A. A. Milne, creatorul lui Winne Pooh care a adaptat povestea Broscoiului pentru scena teatrului. Este şi fiul său Christopher care vede în această carte două cărţi, pe de o parte este cea în care sunt descrise aventurile Broscoiului, iar pe de altă parte este cea în care sunt explorate emoţiile umane – frica, nostalgia, mirarea, dorinţa de a te pierde şi a te regăsi într-o călătorie. Îl văd pe C.S. Lewis care socoteşte această carte o capodoperă şi vorbeşte despre ea în termeni elogioşi şi nu vorbeşte cu oricine ci cu J.R.R. Tolkien, iar acesta nu-l contrazice. Mai sunt şi cei de la Pink Floyd care îşi numesc albumul de debut (1967) „The Piper at the Gates of Dawn”  - un capitol din carte în care Pan, zeul naturii îşi face apariţia, lăsându-i pe eroii noştri pradă admiraţiei şi frumosului, iar la trezirea din visare, Sobolul şi Şoarecele de apă îl găsesc pe Portly, fiul zurbagiu şi rătăcit de câteva zile, al Lutrului. Văd oameni mari care încearcă să decripteze viaţa reală cu tragediile ei, să facă din această poveste un divan, sigur este şi acesta un fel de a spune povestea, dar parcă este prea apăsat.

            Văd printre copii pe cei care vor fi alături de Broscoi, care se vor încânta de aventurile acestuia, care îşi vor dori curajul lui nebun şi care vor învăţa până la sfârşit că a fi cumpătat nu este un lucru de lepădat. Aici pe buştean sunt şi copiii care vor tremura de frig alături de Sobol, în Pădurea Sălbatică, copiii dornici de a învăţa, care au nevoie de prieteni care să le explice şi care să aibă răbdare cu ei, care vor creşte mari şi frumoşi, care vor şti să împartă şi să se bucure de un picnic, chiar daca acesta este pe covorul din sufragerie. Mai sunt şi copii cărora Şoarecele de apă li se va părea uşor de urmărit, asta pentru că şi ei sunt gata de o prietenie adevărată, ei ştiu deja să împartă, ştiu să asculte, ştiu să se întoarcă din drum şi să lase nevoile lor pe un plan secund, ştiu să fie aici, gata de distracţie, dar şi serioşi atunci când momentul o cere.

            Văd animale ale pădurii şi în special şoareci de câmp care au carneţele în lăbuţe şi scriu cu o deosebită atenţie tot ceea ce se povesteşte aici, iar acasă în vizuina lor, unde focul trosneşte vesel, iar cămara este plină cu de toate, deci grija zilei de mâine nu există, vor descoase aceste întâmplări, le vor răsuci pe toate părţile, le vor frământa şi le vor pune la dospit, iar mai apoi vor face o plăcintă mare şi îi vor invita pe toţi la o felie şi cu toţii vom putea învăţa câte o lecţie de omenie.

Temă: Opriţi-vă la un animal favorit şi descrieţi anotimpurile din perspectiva acestuia.

Autor: KENNETH GRAHAME (8 martie 1859, Edinburgh, Scoţia – 6 iulie 1932, Pangbourne, Anglia)

Copertă şi ilustraţii: IACOB DESIDERIU

Traducere: FRIDA PAPADACHE

Titlu original: The wind in the willows (1908)

Editura: Ion Creangă

Colecţia: Biblioteca Pentru Toţi Copiii, nr. 24

Lector: GH. D. VASILE

Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU

Apărut 1973. Comanda nr. 332. Tiraj 56000

leg. 1/2 5000+ 51000 legate 1/1. Coli de tipar 14

             

Cireşe de mai (8)

            Telefonul a fost inventat pentru a ne împiedica să ne culcăm pe o ureche sau alta, el poate fi considerat un instrument care ţine urechea în tensiune, dar ce te faci când legătura este slabă şi deşi urechea ţi s-a transformat în pâlnie nu reuşeşti să înţelegi. Ce faci în cazul acesta? Ceri transcriptul conversaţiei… şi când ţi-ai dat seama de răspunsul corect, suni din clopoţel şi a ta va fi aceasta carte.

            „A fost un timp în care ţara noastră deţinea întâietatea la instalaţiile telefonice urbane. Cea mai modernă centrală telefonică pe care francezii au prezentat-o la Expoziţia internaţională de la Paris, în anul 1900, a fost achiziţionată de Poşta Română şi instalată la Bucureşti. Avea 3000 de numere.

            Începuturile româneşti ale telefoniei datează din anul 1877, deci numai după un an de la inventarea sa de către Graham Bell. „Telephonul se poate vedea şi în Bucureşti – scriau ziarele în toamna anului 1877; el este prezentat de d. Angels, primul constructor român de aparate mecanice, lângă grădina Cişmigiu.”

            Prima menţiune oficială despre telefon o găsim în Monitorul Oficial din 3 martie 1886, care anunţa instalarea unei „importante” centrale cu… 5 posturi, la Bucureşti. Cele dintâi circuite interurbane au fost date în folosinţă în anul 1900, între Galaţi şi Brăila şi apoi între Brăila şi Bucureşti. Primul telefon automat l-a avut Expoziţia naţională din Bucureşti, în anul 1906. Pentru abonaţi, prima centrală automată – cu 3000 de numere – a fost dată în folosinţă la Bucureşti, în anul 1927. În ultimii ani, reţeaua telefonică a luat o mare extindere în ţara noastră. Este suficient să amintim că numai numărul centralelor telefonice automate interurbane se apropie de 200. Asta nu ne împiedică, totuşi, să redăm, cu titlu de curiozitate, un articol publicat la sfârşitul veacului trecut într-unul din ziarele vremii şi care, într-un stil oarecum umoristic, se referă la calitatea încă slabă a audiţiei în aparatura telefonică.

            La o instituţie sună telefonul. Cineva ia casca la ureche, ascultă cu atenţie şi apoi strigă în receptor:

            - Cu cine vreţi să vorbiţi?

            - …(Neinteligibil)

            - Sardea?

            - …(Neinteligibil)

            - Fundulea?

            - …(Neinteligibil)

            - Ziceţi pe litere ca să înţeleg…

            - S de la sporovăială.

            - Aha, S de la sporovăială. S-a înţeles!

            - U de la Ucigă-l toaca, R de la recapitulare.

            - Să recapitulăm până aici. Carevasăzică S de la sporovăială, U de la Ucigă-l toaca, R de la recapitulare. Ziceţi mai departe.

            - D de la damigeană…

            - D de la ce?

            - De la damigeană şi U de la ulcică. SURDU. M-ai înţeles?

            - Da, da, SURDU. Dar noi n-avem pe nimeni SURDU aici. N-aţi greşit numărul?...

            Ce a urmat nu contează. Am reprodus, însă, dialogul pentru că el conţine o precizare inutilă după cum arată ziarul. Ştiţi ce anume?”

Heidi

            Povestea aceasta scrisă cu mult timp în urmă reuşeşte să rămână tânără şi pentru copiii de astăzi, şi nu am nici un motiv să cred că pentru copiii de mâine va fi altfel. Nu sunt eu în stare să determin elementele care i-au făcut pe elveţieni să-i dedice un muzeu lui Heidi, să facă din această fetiţă un simbol naţional, prin urmare să descopăr în ce stă ascuns succesul acestei poveşti. Oricum, pare o treabă trainică, aşezată, bine cunoscută, precisă ca un ceas elveţian, astfel încât atunci când vorbeşti despre Heidi, vorbeşti despre viaţa la munte, despre ingenuitate, despre gura lumii, despre opoziţia viaţă la oraş vs. viaţa la ţară, despre prietenie, despre comportamente, atitudini şi acţiuni motivate de sentimente meschine, despre felul oamenilor de a fi şi de a se schimba şi să nu uităm că putem vorbi şi despre capre, despre frumuseţea naturii, despre puterea vindecătoare a acesteia, despre cum se manifestă mustrările de conştiinţă, despre iertare, pedeapsă şi recompensă, despre lăcomia naivă, pe alocuri putem vorbi despre Dumnezeu şi cum este el văzut de acolo, de sus, de pe munte, deci cumva mai aproape de el, putem vorbi despre adulţi cu personalităţi diferite şi felul cum îi influenţează aceştia pe copii, putem vorbi despre bunătate, despre lucru bine făcut, despre cleveteală, putem vorbi despre surpriză, despre iubirea părintească şi manifestarea ei, putem vorbi despre pragmatism, despre ce înseamnă experienţa de viaţă, despre lucrurile simple care sunt la fel de eficiente în satisfacerea nevoilor bazale ca şi cele mai noi produse tehnologice, putem vorbi despre hedonism, despre ce înseamnă ţinerea unei promisiuni, despre sentimentul de gol pe care îl lasă dispariţia celor dragi, despre iubirea faţă de animale, despre curiozitate, despre puterea voinţei, despre plăcerile simple, despre cumpătare şi lipsuri, despre ce înseamnă modelul social în educaţia copiilor, despre ce înseamnă un şal gros de lână sau o pălărie cu pene sau despre ce se poate face cu un salam întreg… despre toate acestea pot vorbi cu exemple concrete, dar nu o voi face, ar fi prea didactic şi povestea s-ar risipi asemenea unui fum.

            Totuşi, din ciclul „Dacă doriţi să revedeţi” am să amintesc episodul cu pisicile. După trei ani petrecuţi alături de bunic, în cabană, sus la munte, unde Heidi cunoaşte libertatea naturii, aceasta se vede nevoită să plece la Frankfurt în casa familiei Sesemann, unde mătuşa Dete i-a găsit un loc, după părerea ei, mult mai bun decât la bunicul în creierii munţilor. Aici, la familia Sesemann, Heidi, trebuie să-i ţină companie Clarei, o fetiţă de doisprezece ani, care prezintă oareşce deficienţe de locomoţie. Cele două fetiţe se înţeleg foarte bine, dar atmosfera în această casă este ţinută în frâu de către Fräulein Rottenmeier, o guvernantă care ţine la etichetă, ca un căţel de papucul stăpânului său. Într-o zi, Heidi ajunge până în turla bisericii, în încercarea de a redescoperi libertatea naturii între zidurile oraşului. Ei bine, aici la oraş această libertate este tare departe şi i se pare că un bun substitut ar fi puii de mâţă pe care tocmai i-a văzut într-o odăiţă. Îşi dă seama că pisicii nu vor fi acceptaţi de către domnişoara Rottenmeier, fapt pentru care îi ascunde în şorţ, aducându-i clandestin în casa familiei Sesemann. Fräulein Rottenmeier va avea o zi furtunoasă când va descoperi pisoii şi pe fraţii acestora care au fost aduşi de către un flaşnetar într-un coş. Şi de ar fi doar pisicile, dar mai este şi broasca ţestoasă a flaşnetarului şi muzica acestuia şi domnişoara Rottenmeier nu reuşeşte să ţină ritmul deşi sare de colo, acolo, până ce aterizează cu picioarele-n sus spre distracţia tuturor… se pare că râsul mai atenuează din apăsarea pe care ţi-o impune o ţinută strictă.

            Atenţie doar ce ediţie folosiţi, eu am văzut una apărută după 2000 în care era povestită doar prima parte a acestei poveşti. Este adevărat că iniţial cele două părţi ale poveştii au apărut în momente de timp distincte, dar cu timpul ele au început să circule ca formând un tot. Mi se pare mai productiv de găsit o ediţie care să le cuprindă pe amândouă chiar dacă sunt repovestite, nu are sens să urci poteca până la jumătate şi să te mulţumeşti cu frumuseţile văzute până aici căci odată ajuns sus, la capătul potecii, priveliştea care ţi se oferă este minunată. Eu am folosit ediţia din 1978, apărută la editura Ion Creangă, este vorba tot de o repovestire făcută de Jean Grosu, dar mult mai detaliată.

Temă: Creaţi-vă o amintire salvatoare făcând o faptă bună total dezinteresat fiind.

Autor: JOHANNA SPYRI (12 iunie 1827 Hirzel, Elveţia – 7 iulie 1901 Zürich, Elveţia)

Copertă şi ilustraţii: DOINA BOTEZ

Traducere: repovestire de JEAN GROSU

Titlu original: Heidi (1880)

Editura: Ion Creangă

Lector MARIETA NICOLAU-PLĂMĂDEALĂ

Tehnoredactor KLARA GALIUC

Bun de tipar 1 August 1987

Apărut 1987

Coli de tipar 12