Grădiniţa Veseliei

            Eşti copil şi ţi se repetă întruna tot felul de chestii, de regulă chestii normative. Eşti tocat la cap precum vinetele pe tocătorul de lemn… toc, toc, toc şi iarăşi toc, toc, toc. Să fie lucrul acesta suficient pentru a determina apariţia comportamentelor dorite de adulţi? Cu siguranţă că nu, dar fiind cel mai la îndemână este aplicat fără nici un fel de restricţie de către adulţi. Gura nu sărăceşte dacă toacă încontinuu, speranţa moare ultima, iar conştiinţa este relativ adormită, fiind împăcată cu faptul că măcar tu i-ai zis… acum că pe o ureche i-a intrat şi pe alta i-a ieşit, mai zi ceva dacă mai poţi. Sunt unii care le mai zic, dar sunt şi alţii care îi lasă pe seama altora… lasă să le mai zică şi ei, că eu tot am zis. Şi uite aşa copilul ajunge la grădiniţă unde începe o altă tocată.

            La nivel individual, locul unde un copil se întâlneşte cu educaţia este asociat cu familia, iar piesa de rezistenţă este cicăleala. La nivelul colectivităţii de copii, locul acesta se asociază mai degrabă cu grădiniţa, iar piesa de rezistenţă o reprezintă lecţia. Aici vin – sau după caz sunt aduşi – copiii ca la pomul lăudat, s-a dus buhul că-i de bine şi orice copil trebuie să treacă pe aici pentru a strânge mai târziu roadă bogată din creşterea sa. Ce te faci însă că nu toţi copiii sunt primiţi în această împărăţie care se numeşte Grădiniţa Veseliei? Aici nu au loc certăreţii şi măscăricii, mofturoşii şi plângăreţii, Prinţişorul – Pârâtorul …

                                               Vorbăreţul gură spartă,

                                               Care-i pus mereu pe ceartă;

                                               Sau vreun leneş de boier

                                               Ce-a rămas de-alaltăieri…

            Partea interesantă este că aceste lucruri sunt cerute chiar de către copii. Or asta le este specific lor, ei cer fără să se gândească la consecinţe şi anume ce facem cu aceşti copii care vorbesc neîntrebat, care sunt puşi pe ceartă, care se cred mai voinici cu cei mai mici, ca să nu mai vorbim de copiii de-alaltăieri. Poezia nu ne oferă vreun răspuns direct, totuşi o soluţie s-ar întrevedea dacă ascultăm din nou glasul copiilor care vorbesc despre tovarăşul de muncă si de joacă. Aşadar să ne schimbăm cu toţii în tovarăşi buni şi accesul în Grădiniţa Veseliei ne este garantat.

            Şi sistemul, şi schimbarea nu sunt perfecte, şi uite că printre copiii grădiniţei îşi face loc o făptură dintr-o altă lume. Nimeni nu o recunoaşte, a trecut aşa de mult timp de când s-a văzut o astfel de fiinţă încât cu toţii au uitat de existenţa ei sau te pomeneşti că schimbarea este atât de profundă încât nici un copil nu se mai recunoaşte în felul ei de a fi. Nici măcar cei din grupa mare, care se presupune că au ceva experienţă nu ştiu despre ce este vorba, nici animalele de la colţul viu nu o recunosc, poate doar broasca ţestoasă care are o sută de ani şi este tare înţeleaptă le poate da o idee despre această fiinţă care refuză orice legumă chiar şi în spirit de glumă şi carnea-i tare, spanacul nu-i bun, poate doar un pic de magiun şi-un strop de compot mai mult să mănânc nici că nu pot… şi broasca ţestoasă parcă, parcă îşi aduce aminte de o astfel de fiinţă, dar parcă era într-o poveste căci astăzi neamul ei pierit de mult este.

            Ei, şi copiii tot copii vor rămâne orice s-ar spune şi orice s-ar încerca pe seama lor şi iată-i că la masă vin în goana mare, după atâta joc şi muncă foamea tare-i mai mănâncă. Însă lingura are ditamai gura şi începe a striga că refuză să ajute la mâncare cu aşa mâini murdare… oricum, este doar un episod şi până la urmă lucrurile astea se învaţă, ba primind o lecţie, ba primind o cicăleală.

            O, şi mai sunt şi alte lucruri care se petrec la grădiniţă… şi copiii învaţă despre anotimpuri, despre ce trebuie să faci pentru a pune o scrisoare la poştă, despre ce înseamnă să fii luat drept barometru al naturii… şi copiii au lecţii şi teme…

Temă: Amintiţi-vă cum îi chema pe colegii de grădiniţă.

Autor: ALEXANDRU SEN (6 iulie 1924, Ploieşti – 25 februarie 2010)

Copertă şi ilustraţii: ANGI PETRESCU TIPĂRESCU

Editura: Tineretului

Redactor de carte: I. Ricus

Tehnoredactor: V. Postelnicu

Corector: N. Blăjan

Dat la cules 4.IV.960. Bun de tipar 14.VII.960. Tiraj 30140 ex.

Hîrtie offset A de 100 gr. m. p. Coli de tipar 2,5. Coli de

editură 3,9. Ft. 16/70x100. Com. editurii 4552. Ediţia 1. A. 045.

Pentru bibliotecile mici indicile de clasificare 8(R)

Continentul colorat

            Orice elev poate fi descris după cât este el de sârguincios. Dacă am folosi o scală în doua trepte, ne-am margini, dacă am folosi o scală în cinci trepte se pot face  nişte calcule în care sunt incluse mai multe variabile şi până la urmă răspunsul s-ar putea să nu reflecte prea bine realitatea… mai bine ştiţi ce, dacă tot am hotărât că pentru un elev este bună sârguinţa, nu se poate imagina o formulă prin care un elev – clar, lipsit de sârguinţă – să o şi pună în aplicare şi să devină astfel sârguincios.

            Obiectivul este propus, dar cine se înscrie în cursa realizării lui? Ar fi câţiva psihologi şcolari care vorbesc despre motivaţie şi surprinzător? nu! – scriitorii. Şcolarul reprezintă o temă foarte generoasă, măcar că ceva şcoală am făcut cu toţii şi sunt convins că am avea ce povesti. Am fost colegi şi am făcut drăcii, am fost colegi şi am învăţat, am fost colegi şi am dat serbări, am fost colegi şi am suflat, am fost colegi şi am copiat, am fost colegi şi n-am uitat.

            Printre cărţile care vorbesc despre plăcerea de a învăţa a celor care nu o au este şi această carte, Continentul colorat unde,  Sonia Larian ni-l propune pe Aurel Pistrui, un elev în clasa a VII-a căruia i-ar plăcea să ştie, fără să fie nevoie să înveţe…e mai dulce lenevia în culcuşul de sub plapumă, e mai atrăgător dansul şi antrenul, visarea este cea mai bună. Asta până într-o bună zi când dorinţa îi va fi împlinită de către un omuleţ colorat şi Aurel Pistrui va excela la toate materiile, fără măcar să fi deschis cartea şi caietul… zece pe linie! Vor fi puse întrebări din zoologie, din istorie, din geografie, vor fi scoase rădăcini pătrate şi table întregi vor fi umplute cu fracţii, totul este uşor pentru Aurel Pistrui. Spre deosebire de alte poveşti în care şcolarii sunt prinşi cu mâţa-n sac sau răspunsurile lor fanteziste devin realitate (citeşte în „Ţara lecţiilor neînvăţate”) aici, Aurel Pistrui va încânta pe toată lumea, toţi doresc să-l vadă şi să îl admire.

            Aurel nu-şi mai încape în piele de bucurie şi începe să alunece din bancă în clasă, din clasă în şcoală, din şcoală în curtea şcolii şi de aici în lumea largă, patinele pe care i le-a dat omuleţul colorat, ghiozdanul şi şapca fac o treabă minunată şi un cântec frumos îl însoţeşte pe Aurel care răspunde tuturor întrebărilor şi provocărilor, astfel va ajunge să patineze pe Marele Ocean Îngheţat, vorbind despre vânturi, floră, faună, strâmtoarea Bering, dar nu mai este nimeni în jurul lui să-i aprecieze răspunsurile… doar şoapte se aud din când în când, şoapte care-i rostesc numele. Aurel din ce în ce mai speriat se trezeşte înconjurat de o focă, o morsă, un iepure polar, un urs polar şi o vulpe polară şi constată că şoaptele veneau de la ei. Aceştia îl conduc spre strâmtoarea care duce spre Marele Ocean-Patinoar, unde patinele, ghiozdanul şi şapca îl părăsesc pe Aurel Pistrui întrupându-se într-un fel de arătare, care va avea un comportament de ofiţer SS într-un lagăr nazist. Această arătare, Şapcă-Ghiozdan, îl va îmbrânci, îl va umili, îl va certa şi nu va scăpa nici un prilej de a-i aminti lui Aurel Pistrui că el nu va putea intra niciodată pe Continentul Colorat, deşi ţinta spre care îl îndreaptă este acesta.

            După multe îmbrânceli, împunsături, întâlniri cu şcolari care reprezintă categoriile de „aşa nu” şi prezentarea Continent Colorat vs Ocean-Patinoar, Aurel Pistrui şi Şapcă-Ghiozdan ajung la marginea continentului mult lăudat, unde văd copii venind în zbor purtând sandale cu aripi, ghiozdane cu aripi, şepci cu aripi, fiecare având o culoare de-a curcubeului şi bucurându-se că vor ajunge în Ţara Matematicii, Zoologiei, Geografiei, Istoriei, Fizicii. Aici fantezia este fără limite, cel mai mult mi-a plăcut în Ţara Matematicii unde ciobanii pasc turme de fracţii, unde din pământ sunt scoase rădăcinile pătrate, unde brânza şi ceapa sunt paralelipipede dreptunghice şi sfere. Şi în Ţara Fizicii sunt multe de văzut, iar în Ţara Zoologiei s-a produs o adevărată încurcătură, care devine şi mai şi după ce Aurel Pistrui încearcă să dea o mână de ajutor, căci da! reuşeşte să se strecoare pe Continentul Colorat la bordul unui elicopter, dar este expulzat repede din fiecare ţară atunci când face dovada ignoranţei sale.

            Pariul pe care îl face Sonia Larian mi se pare unul inedit, extravagant, dacă până acum miza era pusă pe efectele amuzante pe care le poate genera neştiinţa, de data aceasta se mizează pe plăcerea de a învăţa doar de dragul plăcerii, pe sentimentul de împlinire dat de rezolvarea unei probleme frumoase, pe satisfacţia dată de înţelegerea felului cum este construit lobul hepatic, pe trezirea conştiinţei elevului. Riscant pariu, dar cu câştiguri pe măsură.

Temă: Vă amintiţi prima satisfacţie intelectuală?

Autor: SONIA LARIAN (pseudonim al ARIANEI LEWENSTEIN, 15 mai 1931, Bucureşti)

Copertă: ŞTEFAN NASTAC

Editură: Tineretului

Redactor responsabil: DELIA DAMIRESCU

Tehnoredactor: GABRIELA TĂNASE

Dat la cules 25.09.1964. Bun de tipar 24.111964. Apă-

rut 1964. Comanda nr. 6333. Tiraj 20120. Hârtie tipar

de 50 g/m², 540x840/16. Coli editoriale 9,78. Coli de

tipar 14. A. T. 12035. C.Z. pentru bibliotecile mici

8R–93

Cireşe de mai (5)

Provocarea de astăzi este legată de un măr pe care îl pun sub pălăria mea, iar pălăria este pe cap meu. Cum pun mărul sub pălărie? Foarte simplu, ridic pălăria, aşa, ca şi cum aş da bineţe cuiva, pun mărul pe cap şi-l acopăr cu pălăria. Acum, am un măr sub pălărie şi pălăria pe cap. Ridic apoi pălăria, iau mărul şi îl mănânc, cu totul, asta ca să nu existe nici un dubiu, pun pălăria înapoi pe cap şi mărul se află tot sub pălărie. Se poate una ca asta?

Aici este ceea ce veţi citi.

Peripeţiile lui Negrilă Cotoilă

            Atenţionarea „Proprietate păzită de pisici” poate părea fantezistă, o glumă scornită de o minte care oglindeşte cunoscutul anunţ „Nu intraţi câine rău”, într-un mod umoristic. Nu cred să existe vreun hoţ căruia să-i fie frică de pisici, cum de asemenea nu cred să existe vreun proprietar care să-şi lase bunurile pe seama unei pisici… Pisi şi le însuşeşte singură, prin dezmierdări, alinturi şi alte pisiceli duioase… nu intrăm în amănunte căci ne-am îndepărta prea mult de peripeţiile lui Negrilă Cotoilă.

            Povestea acestui motan este una plină de aventură deoarece el este animat de interesele cele mai înalte ale… ale… ale comunismului, ei bine da! avem un motan care împrumută din calităţile unui comunist adevărat. El luptă cu îndârjire şi nu precupeţeşte nici un efort în demascarea hoţilor care vor să-şi însuşească avutul obştesc, el duce aprigă bătălie în eradicarea superstiţiilor de genul credinţa în Dumnezeu, a obscurantismului şi vrea să aducă lumină în conştiinţă, vorbeşte cu largheţe despre Ch. Darwin şi organismele unicelulare,  oferă sfaturi mamelor cu privire la educaţia copiilor astfel încât aceştia să nu ajungă nişte filfizoni, nişte romantici… nu-i mai da de mâncare, va fi nevoit să prindă şoareci. Bine că toate lucrurile acestea se petrec într-un singur capitol şi pot fi considerate ca o picanterie în viaţa pisicească. Sigur, motanul nostru nu se poate dezbăra de această fibră comunistă care se mai încordează din când în când pe parcursul poveştii.

            Altfel, povestea are nerv, situaţiile sunt la început pe măsura purtărilor pisiceşti, se doarme mult, se mănâncă tot chiar dacă nu toată mâncarea este a ta, se sparg diverse vase, clondire, se schimbă stăpânii, se prinde un şoarece de control şi se dovedeşte utilitatea unei pisici într-un cămin, se distruge colţul viu al şcolii (aici puteţi citi mai multe despre ce înseamnă acest colţ viu), se porneşte în pribegie şi de aici, direct la institutul veterinar fiind vândut de nişte elevii fără cravată roşie la gât – de la care te poţi aştepta la multe lucruri – dornici de a face rost de câţiva gologani pentru a intra la cinematograf.

            De la institutul veterinar, povestea îşi schimă cursul, Negrilă Cotoilă intră pe sub pielea profesorului Neteaha, un vestit ihtiolog, scăpând astfel de pisisecţie. Acum lucrurile încep să aibă miros de peşte, ceea ce pentru un motan, să o recunoaştem, nu este deloc un lucru rău.

            Ajuns la staţia de cercetări piscicole, Negrilă Cotoilă descoperă un complot pus la cale de asistentul profesorului, pe care toţi îl cunoşteau sub numele de Sidir Petrovici Petrenko, numai că acesta este un nume fals sub care se ascunde de câţiva ani răufăcătorul Puholoviţa, care a deturnat un camion cu manufactură pentru care a luat o sută de mii de ruble. Complicele lui de atunci, Rakşa, care a făcut puşcărie pentru acest furt, i-a dat de urmă şi-l ameninţă că-l va da în vileag dacă nu-şi răscumpără trădarea. Amândoi pun la cale un plan prin care să sustragă peştele din iazuri, înainte de depunerea icrelor, ca mai apoi să-l vândă pe bani frumoşi. Negrilă Cotoilă este la datorie şi apără împreună cu celelalte pisici avutul peştesc. Planul pus la cale este un plan clasa a I-a… căci presupune ca Negrilă Cotoilă să înveţe să scrie deoarece în felul acesta, poate lăsa un bilet prin care să denunţe intenţiile criminale ale lui Puholoviţa. Sigur, unei pisici, oricât ar fi ea de determinată nu-i vine la îndelăbuţă formarea unei astfel de deprinderi, dar cu efort susţinut izbândeşte nu numai în scrierea bileţelului ci şi a memoriilor, astfel încât tot neamul pisicesc va şti cine a fost şi ce a făcut Negrilă Cotoilă alături de celelalte pisici de la staţia de cercetări piscicole.

Temă: Argumentaţi pro sau contra dacă furtul din avutul obştesc poate fi sau nu scuzabil.

Autor: IVAN BAHMUT (7 iunie 1903 – 20 august 1975)

Copertă şi ilustraţii: LILIANA ROŞIANU

Traducere: RADU LEVÂRDĂ

Titlu original: Пригоди чорного кота Лапченка, описані ним самим (1964)

Editura: Ion Creangă

Lector: ECATERINA ŞIŞMANIAN

Tehnoredactor: ŞTEFANIA MIHAI

Dat la cules 6.II.1974; Bun de tipar 29.III.1974; Apărut

1974; Comanda nr. 789; Tiraj 17000 ex.; Broşate 16000

Legate 1/1 1000; Coli editoriale 11,5; Coli de tipar 12.

Chiţ un şoricel, cel mai mititel

            În bufetul din săliţă, pe hârtia proaspăt schimbată stau frumos rânduite căni, pahare, păhăruţe. În sertare, toate cele şi-au găsit pentru un moment un loc al lor. În spatele uşilor mai mari, oalele, cratiţele, ibricul şi două ulcele, plus tocătoarele şi făcăleţul au împins tuciul de mămăligă într-un colţ… aşa se întâmplă în fiecare an când se apropie vreo sărbătoare mare. Şi se mai întâmplă ceva în preajma sărbătorilor mari, se face cozonac cu nucă şi stafide multe. La noi, toţi sunt amatori de stafide dar, între mine şi Peti se duce luptă aprigă, care să dibuiască primul, locul unde se găseşte restul stafidelor, căci nu toate sunt puse în cozonac, mai sunt păstrate unele pentru a fi făcute moţ la fursecuri. Anul acesta, bufetul din săliţă a fost ales loc de ascunzătoare şi pe hârtia proaspăt schimbată, printre cănile, paharele şi păhăruţele frumos rânduite se văd cu uşurinţă urmele intrusului…

                        - Peti, adă strachina şi nuca şi adu ş-o coajă de pâine, c-avem un şoricel.

                        - Auzi mă mămică, dacă-i plac stafidele, crezi că pune el botu` la pâine?

            Ăştia sunt şoriceii, curioşi, mâncăcioşi, pofticioşi, stricători, sperietori de cucoane, inventivi, buni acrobaţi şi-or mai fi şi altele dar, am avea nevoie de un laborator pentru a-i testa. Orice s-ar spune, atunci când vrei să faci o poveste despre un şoricel nu prea poţi evita unele lucruri, cum ar fi pisicile – deşi ei şi-ar dori tare mult lucrul acesta – mâncarea, stricăciunile provocate şi mărimea lor, a! şi trebuie să-i faci tare poznaşi, altfel nu prea au farmec căci se transformă în şobolani şi aceştia nu prea au trecere în cărţile pentru copii. Şi trebuie să faci şi cântăreţi, îmi aduc aminte o poveste de pe un vinil Familia Chiţ-Chiţ de Ion Pas, doamne! cum mai cântau şoriceii aceia… chiţ şi chiţ, chiţ, chiţ / N-avem frică de pisici / Când nu sunt aici. A! şi neapărat acţiunea să se petreacă în casă, de preferabil prin cămară, dar oricum nu pe afară, şoriceii nu pricep deschiderile largi.

            Povestea de faţă le are pe toate cele de mai sus şi încă ceva în plus. M-am răsucit şi învârtit ca un şoricel în cuşcă încercând să descopăr despre ce este vorba, ce anume îmi lasă impresia aceasta de déjà-vu şi am găsit, povestea aceasta este un fel de singur acasă avant la lettre, are gagul cu vopseaua, pe cel cu piunezele, până şi pe cel în care intruşii sunt speriaţi cu replici dintr-un film şi pe acesta îl are, bineînţeles totul se întâmplă pe potriva unui şoricel mititel şi isteţ astfel, pisica cea flămândă este pusă pe fugă cu ajutorul unui LP intitulat „Lătrat de câine”.

            Nicolae Nobilescu şi Gheorghe Zarafu au făcut o echipă formidabilă propunând copiilor jocul curat adică, jocul de dragul jocului, şi, ştiind prea bine că acesta creează posibilitatea de a testa diferite feluri de a fi îşi plasează personajele în situaţii specifice lor dar, norma comportamentală este lăsată un pic deoparte făcând loc altor modalităţi mai fanteziste de rezolvare a provocărilor. Sigur, nu de fiecare dată rezultatele sunt cele scontate, dar nu-i nimic, putem învăţa şi din greşelile altora, plus că rezultatele nu sunt dramatice. Este aici un umor foarte fin care pune copilul în situaţia de a depăşi doar citirea textului, îl îndeamnă să vadă printre rânduri şi dincolo de ele. Ia uite! patru catrene, să le asociem cu ilustraţiile de mai jos:

            Când pisica dă târcoale                       Chiţ ne pare-ngrijorat

            Pe la poarta dumisale,                          Că prea mult s-a îngrăşat,

            Chiţ, atunci, fără tam-tam                     Însă nu se necăjeşte,

            Pune vocea lui Ham-ham!                    Că slăbeşte cât pofteşte!

            Şoricelul zgribulit                                 Pentr-un mare bal mascat

            Aleargă după chibrit,                           Chiţ s-a dus la costumat

            Poate cineva să spună                          Şi se-ntoarse frumuşel

            Că ideea n-a fost bună?                       Deghizat în… şoricel !

Temă: Sintetizaţi în patru elemente o amintire nostimă.

Autor: G. ZARAFU (5 aprilie 1933, Oarja, jud. Argeş)

Copertă şi ilustraţii: N. NOBILESCU (1932, Bucureşti)

Editura: Ion Creangă

Lector: IOANA RICUS

Tehnoredactor: ŞTEFANIA MIHAI

Dat la cules: 19 II 76. Bun de tipar: 12 V 1976

Apărut: 1976. Comanda nr. 1184. Tiraj: 142500.

Broşate: 142500. Coli de tipar 4

Osul de peşte fermecat

            O poveste pentru copii şi nu prea, mai nimerit mi se pare a fi să folosim expresia vai de părinţii care n-ascultă de copii. Cum putem înţelege o astfel de vorbă? Să fie un copil mai înţelept decât un adult? Sunt anumite momente în care părinţii trebuie să asculte de copii, dacă da, cum recunoaştem aceste momente? Ce se întâmplă cu părinţii neascultători, cum sunt ei pedepsiţi şi de către cine?

            Povestea aceasta este scrisă de Charles Dickens în 1867 şi face parte dintr-o serie de patru povestiri. La acea vreme autorul era deja recunoscut, putem presupune deci o intenţie specifică, care să fi fost aceea, nu ne putem da decât cu presupusul… pentru mine, la o primă lectură, mi s-a părut că am citit o poveste cârjă, este genul acela de poveste care te ajută să treci peste hopurile din viaţa ta, care te susţine şi îţi dă energia de a continua, care îţi oferă un model de comportament şi te face să îl urmezi fără a te păcăli prin omisiune… de la început ştii că nu te aşteaptă o treabă uşoară.

            Şi totuşi e ceva aici, în povestea asta care face înţelegerea rugoasă, ia uite… un rege şi o regină, care aveau împreună nouăsprezece copii duc o viaţă cam plină de lipsuri, regele este slujbaş la cârmuire, regina se îndeletniceşte mai degrabă cu a fi bolnavă, ziua de salariu se calculează după calendele greceşti, iar responsabilităţile revin Aliciei, fata cea mare. De obicei în poveşti, regele şi regina au probleme cu făcutul copiilor, nu au probleme materiale, iar prigonită este fata cea mică deci, despre ce este vorba? Să urmăm firul poveştii şi să aflăm că într-o zi, tatăl, în drum spre slujbă, se opreşte la pescăria negustorului Murătură ca să cumpere „trei sferturi de kilogram de somon, o bucată mai mult dinspre mijloc decât dinspre coadă”… este locul şi momentul potrivit, pe care zâna Grandmarina îl alege pentru a-şi face apariţia. În timp ce îl apostrofează pe rege de trei ori: o dată cu privire la egoismul său de a mânca singur peştele sub pretextul de a nu cădea rău la stomac celorlalţi, a doua oară cu privire la nerăbdarea sa de a asculta până la capăt tot ceea ce i se spune şi a treia oară cu privire la curiozitatea sa morbidă, îi şi spune un secret despre osul de peşte care va rămâne pe farfuria Aliciei. Acesta este un os de peşte fermecat care poate îndeplini o singură dată orice dorinţă, numai cu condiţia ca dorinţa să vină la momentul potrivit, este important ca acest os să fie şters, frecat şi lustruit, până ce o să lucească asemenea sidefului. Acestea fiind zise de o zână, lucrurile s-au petrecut întocmai.

            Alicia are în buzunar osul de peşte fermecat, dar nu-l va folosi pentru a-şi vindeca mama, ci o va îngriji pe aceasta până se va face bine şi tatăl întreabă dacă l-a uitat sau l-a pierdut. Alicia are în buzunar osul de peşte fermecat, dar nu-l va folosi pentru a-şi vindeca frăţiorul muşcat de câine şi cu mâna tăiată într-un geam, ci îl va obloji făcându-i un bandaj ce i se va potrivi de minune şi tatăl întreabă dacă l-a uitat sau l-a pierdut. Alicia are în buzunar osul de peşte fermecat, dar nu-l va folosi nici în ziua în care mezinul căzu sub grătarul din vatră şi tatăl întreabă dacă l-a uitat sau l-a pierdut. Alicia are în buzunar osul de peşte fermecat şi freacă, şi şterge, şi lustruieşte şi tatăl întreabă dacă l-a uitat sau l-a pierdut.

            Şi vine ziua în care Alicia îl va ajuta pe tatăl ei care recunoaşte că e sărac lipit pământului, că deşi a încercat în fel şi chip din răsputeri, nu mai are nici o lescaie… şi sărutând osul de peşte fermecat îşi rosti dorinţa: să fie ziua de leafă. Dar povestea nu se termină aici, nu este nici măcar pe jumătate gata, zâna Grandmarina îşi face apariţia din nou şi se asigură că regele a înţeles de ce Alicia nu a folosit mai devreme osul de peşte fermecat.

            Şi firul poveştii nu s-a rupt, el continuă să brodeze o nuntă, despre care nu vă spun nici un cuvânt ci vă invit să luaţi parte la ea, citind aici. Cum spuneam, povestea face parte dintr-o suită de patru, citindu-le pe toate perspectiva se schimbă un pic. Interpretarea de mai sus nu se modifică ci se îmbogăţeşte… avem jocuri de copii ce se pregătesc pentru a deveni adulţi.

Temă: Aduceţi-vă aminte de adultul care aţi fi vrut să fiţi.

Autor: CHARLES DICKENS (7 februarie 1812 – 9 iunie 1870)

Coperta şi ilustraţii: IACOB DESIDERIU

Titlu original: The magic fishbone

Traducere: ANTOANETA RALIAN

Editura: Ion Creangă, ediţia a II-a

LECTOR: SANDU SINGER

TEHNOREDACTOR: FLORENTINA PREDA

BUN DE TIPAR: 18.01.1984

APĂRUT: 1975 ED. I COLI DE TIPAR: 4

Fântâna adevărată nu îngheaţă niciodată

            Ca să-ţi iasă vorba de duh bine, adică la locul şi momentul potrivit, nu este necesar să te freci pe nicăieri, ai nevoie doar de o mare putere de sinteză. Vorba de duh anulează obişnuinţa de a vedea lucrurile într-un anumit fel, ea ridică voalul de pe faţa experienţelor zilnice astfel încât să poţi săruta mireasa într-o mai bună cunoştinţă de cauză.

            Vorba de duh nu este blândă, deşi există expresia cu duhul blândeţii, ea este aprigă, iute, spontană, te trăsneşte când te aştepţi mai puţin, ia prin surprindere toate urechile, cum ar veni, şi pe cele ale emiţătorului, şi pe cele ale receptorului. Vorba de duh, atâta timp cât nu este gratuită (ca miştocăreala, de exemplu) conţine în ea o scânteie de înţelepciune spirituală, nu de pomană cuvântul duh face pereche pe cinste cu sfântul.

            Dacă le căutăm cu lumânarea, constatăm că în limbă se găsesc mai multe cuvinte care acoperă această realitate a înţelepciunii orale, avem aşa: proverbe, zicători, maxime, cugetări, vorbă de duh, spirit, înţelepciune populară, mişto-ul, băşcălia, zeflemeaua, bancul, ba pentru studiul unora chiar s-au inventat ştiinţe, cum este de exemplu paremiologia, cum ar veni treabă serioasă, nu jucărie. Mi se pare interesant de văzut caracterul specific al fiecărei categorii, cine sunt autorii lor cu preponderenţă, dacă ele au o evoluţie în timp şi de văzut ce anume se modifică, delicioasă este şi o cercetare cu privire la cum înţeleg copiii proverbele… are balta peşte, undiţă să fie, momeală potrivită să fie şi ora solunară să fie cu precizie identificată.

            Eu nu sunt pescar, deşi am mai dat cu bâta în baltă… nu vă amuzaţi că şi aceasta este o modalitate de a prinde peşte, am văzut eu cu ochiul meu de sticlă… cum ziceam, nu sunt pescar, dar îmi plac perlele şi m-am dedat unui joc mai vechi când am descoperit această carte plină ochi cu proverbe şi zicători frumos ordonate alfabetic. Am combinat proverbele şi iată ce a ieşit:

                        Iarba rea creşte repede şi cea bună se cumpăra cu bani.

                        I-a crăpat obrazul , dar ruşinea cu mare cheltuială se ţine.

                        Gândurile multe fără treabă dovedeşte un sfânt din gură.

                        Fericit acela care se mulţumeşte ca ţiganul.

                        Altora le dă povaţă, dar pe sine strică treaba.

                        Rabdă un ceas şi-i trai răbdări prăjite.

                        Mai bine să te pizmuiască cineva decât gura ta.

                        Banul muncit nu îşi zideşte casă.

                        Boul se leagă de coarne şi omul de vecini.

                       Binele nu se face numai cui îţi place, căci binele este bine să-l faci când lipseşte-n cap o doagă.

                        Jugul când ti-e pus la gât, trebuie să nu pieri de foame.

                        Cine se scoală de dimineaţă acela nu se naşte învăţat.

                        Înţeleptul tace ca o moară stricată.

                        Mai încet cu gura şi mai iute ca banul din mână în mână.

                       Mai bine să laşi copiilor o creştere bună dacă nu vrei să mori.

            Se zice că omul cât trăieşte învaţă, dar ce folos că am învăţat câteva proverbe dacă le potrivesc ca nuca-n perete. Nu ştiu ce vrea să zică hreanul încă e bun de leac sau ochiul omului e rupt din mare… dar lasă, că nimeni nu poate să spună că le ştie pe toate, nu de alta, dar sunt multe proverbe şi zicători pe lumea asta şi carte aceasta este un bun argument.

Temă: Ce proverb s-ar potrivi pe blazonul dumneavoastră?

Autor: selecţie realizată în redacţie de GEORGETA PĂSĂRIN

Copertă şi ilustraţii: SILVIU BĂIAŞ

Editura: Ion Creangă

Lector: GEORGETA PĂSĂRIN

Tehnoredactor: FLORENTINA PREDA

Dat la cules 1.XI.1979. Bun de tipar 16.X.1980

Apărut 1980. Coli de tipar 7,33. Comanda nr. 330

           

                        

Mai tare ca Sfântul

            Sunt tare mândru de noua mea achiziţie. Mi-am cumpărat perechea asta de ochelari de la magazinul cu produse neinventate încă. Sunt nişte ochelari speciali care te ajută să vezi lucrurile cu ochi diferiţi de ai tăi. Nu vezi pădurea din cauza copacilor, setezi ochelarii pe modul ţapinar; nu vezi legătura dintre actul ratat şi problema ta, setezi ochelarii pe modul Freud; nu vezi teorema lui Pitagora, îţi pui ochelarii, alegi din meniu Pitagora şi din acel moment orice triunghi dreptunghic îţi face cu ochiul; nu vezi să citeşti… lasă prostiile şi mergi la oftalmolog.

            Eu văd să citesc şi ochii mi-au căzut pe următorul titlu Mai tare ca Sfântul, nici o clipă nu m-am gândit la călugări, sfinţi părinţi & co. ştiam că voi avea parte de aventuri şi nici nu citisem subtitlul „roman de aventuri pentru copii”. Instantaneu imaginea lui Roger Moore cu nimbul apărând deasupra capului său s-a amorsat în memoria mea.

            Nu am fost dezamăgit nici o clipă, tensiune, adrenalină, aventură toate se năpustesc asupra cititorului, imediat ce acesta trece peste intro-ul poveştii. Suntem în preajma Crăciunului şi Ţucurel colindă împreună cu părinţii săi magazinele cu jucării, ajung la „Magazinul Copiilor” din Calea Victoriei (acela de pe colţ pe care-l ştim sub numele de Romarta, mai era unul şi la Bucur Obor) unde, după lungi ezitări, deliberări, reveniri şi răzgândiri, se hotărăşte asupra unei camionete. Toate bune şi frumoase, numai că şoferul camionetei îl roagă pe Ţucurel să renunţe la dorinţa sa de a se juca tocmai cu această camionetă. Îi spune că nu poate părăsi magazinul deoarece prietena lui a fost răpită şi el trebuie să plece să o salveze. Prea târziu, Ţucurel nu mai poate face nimic, părinţii fie nu l-au auzit, fie l-au ignorat, considerând că este o noua hachiţă de-a puştiului. Camioneta este ambalată, iar hârtia lucioasă ascunde disperarea şi tristeţea lui Tom, şoferul camionetei.

            Ajuns acasă, Ţucurel se năpusteşte în camera sa unde află toată povestea lui Tom, îşi dă seama că nu are cum să-l ducă înapoi la magazin… dar este chemat la masă şi se ştie, copiii nu pot lipsi de la masă. Tom profită de această plecare şi demarează în trombă. Gonind pe străzi cu peste 150 km/h ajunge la timp, exact înainte de închiderea magazinului, se strecoară cu dibăcie printre picioarele angajaţilor şi se duce direct la raftul cu detectivi pentru a-l căuta de Edgar Fogg, un vestit detectiv şi prieten de-al său. Decepţie, acesta fusese cumpărat! Totuşi, se poate lua legătura cu el, folosind un aparat de emisie-recepţie. Ne aşteaptă o noapte lungă care începe cu o investigaţie făcută ca la carte de către Edgar Fogg în apartamentul de unde a dispărut Lili, prietena lui Tom. Se ştie că o dispariţie nu vine niciodată singură, astfel încât la plecarea din clădire se constată şi dispariţia portăresei, se pare că aceasta fusese luată de ambulanţa cu numărul 12040, chemată pentru un schimb de focuri la barul „Simon Templar”… alarmă falsă, la acest bar nu a avut loc nici un incident. Cu ajutorul staţiei de emisie-recepţie Edgar Fogg, află că ambulanţa cu numărul 12040 a suferit un accident în apropierea gării Duratino. Tom accelerează în noapte, este descoperită doamna Durand, portăreasa, dar echilibrul este repede refăcut deoarece este răpit Tom. Edgar continuă investigaţiile şi raţionamentul în conduce înspre oraşul Colinax. Aici lucrurile se precipită sub forma unei intervenţii brutale asupra lui Edgar, dar nu înainte ca acesta să îşi pregătească un plan de rezervă, care lasă impresia că va eşua. Nu ne conducem nici o clipă după aparenţe, ele sunt tot timpul la dispoziţia noastră, jocul lor ne aparţine. Tom, Edgar şi Lili se vor reîntâlni în burta Delfinului, un iaht ce turează motoarele în noapte îndreptându-se spre insula „Steaua Singuratică” a fabricantului de jucării cibernetice B.B… aici are loc deznodământul şi epilogul poveştii.

            Dar stai, mă ia cu vertij şi-o ameţeală îmi vine, genunchii mi-s moi şi nu mă pot ţine, încerc să-mă-ntind, de hulă să scap şi ochelarii îmi cad de pe cap. Acum văd lucrurile ca un copil al zilelor noastre, titlul asta nu are nici un cârlig… pare a fi vorba de un om care face într-un timp mai scurt mai multe fapte bune şi folositoare decât un sfânt. Ceea ce, între noi fie vorba, nu este departe de adevăr, căci Edgar Fogg se comportă exemplar, ba mai mult decât atât, el reuşeşte să dea şi sens expresiei încurcate sunt căile Domnului, deoarece nu-i explică lui Tom de fiecare dată scopul acţiunilor sale, lăsându-l pe acesta să creadă că sunt pe un drum greşit.

            Acum c-am prins gustul, comut ochelarii… mă joc de plăcere între diverse puncte de vedere. Eu detectiv rafinat, nu înţeleg cum la un moment dat îmi aprind o ţigară şi urc în camionetă trăgând din pipă şi reflectând la anchetă.

Temă: Daţi-mi de ştire dacă-mi vedeţi ochelarii pe undeva, ca un nătărău ce sunt i-am pierdut.

Autor: PETRU VINTILĂ (12 iunie 1922, Orşova – 7 august 2002, Bucureşti)

Copertă şi ilustraţii: IOANA CONSTANTINESCU

Editura: Tineretului

Redactor: VINICIU GAFIŢA

Tehnoredactor: GEORGHE CHIRU

Dat la cules: 30.01.1969. Bun de tipar 20.06.1969. Apărut 1969. Comanda

nr. 9081. Coli editoriale 2,8. Coli de tipar 4 A 13770. C.Z. pentru bibliotecile

mici 8R – 93

Povestea pescarului şi a peştişorului

            Zic să terminăm repede cu povestirea căci ne aşteaptă o chestiune importantă şi anume cea a peştişorului de aur aşadar povestea aceasta descrie complet şi întocmai zicala „nemulţumitului i se ia darul”… cam despre asta este vorba. Nu intru în detalii căci aş fi tentat să-l suspectez pe moşneag de oareşce cârdăşie cu peştişorul pentru a comite crima perfectă şi a scăpa în felul acesta de o babă cam vitregă la suflet.

            În acest moment mi se pare mai interesantă chestiunea peştişorului de aur. Să începem prin a pune întrebările cuvenite şi să vedem ce răspunsuri primim…

            a) Cum a apărut peştişorul de aur? Acest peştişor răspunde unei nevoi de miracol… existente în fiecare leneş. Poate fi ceva imaginat ca fiind mai plăcut decât o viaţă de huzur obţinută prin rostirea / îndeplinirea unei dorinţe… în dimineaţa aceea soarele poleia coama valurilor aducând sclipiri de vis unui pescar atins de plictis.

            b) Există doar un peştişor sau mai mulţi? Clar, doar unul singur! Dacă ar fi mai mulţi ar creşte şansele să fie găsiţi mai curând, plus că dac-ar fi mai mulţi s-ar putea isca ceva lupte pentru supremaţie, or având la dispoziţie puteri supranaturale…

            c) Peştişorul trăieşte doar într-un singur loc? Dacă da, cum explicăm poveştile care ne atestă că el a fost prins în locuri diferite deci întrebarea care se pune este aceea cum călătoreşte el dintr-un loc în altul? Cel mai la îndemână răspuns ar fi acela care invocă puterile lui supranaturale. Ne întrebăm mai apoi de ce ar călători dintr-un loc în altul? Mânat probabil de treburi specifice, peşteşti… dar ţinând cont de puterile lui supranaturale, ne întrebăm de ce nu-şi rezolvă chestiunile apelând la ele, fără să mai fie nevoie să se deplaseze? Prin urmare deplasarea trebuie să aibă un alt scop, probabil acela de a se ascunde cât mai bine. Sigur, ne putem întreba de ce să se ascundă dacă tot are puteri supranaturale. Conchidem că această deplasare are rolul de a îngreuna prinderea sa. Deducem din acest punct c, că rolul peştişorului nu este acela de a îndeplini dorinţe ci acela de a fi prins.

            d) De ce este aşa greu de prins acest peştişor? Ar trebui să-i fi cel puţin egal în puteri dacă nu cumva superior… or aşa stând lucrurile, de ce ai mai dori să-l prinzi?

            e) De ce peştişorul nu îşi foloseşte puterile supranaturale pentru a scăpa? Răspunsul se sprijină pe punctul d şi anume, peştişorul îşi face următorul calcul: dacă am fost prins asta înseamnă că cel care m-a prins îmi este superior deci nu sunt decât un peşte obişnuit în undiţa unui pescar, dar dacă hazardul s-a hotărât să-mi joace un renghi, atunci cel care m-a prins se poate lăsa momit cu îndeplinirea a trei dorinţe… şi iată-mă-s scăpat.

          f) De ce peştişorul în zilele noastre nu mai prezintă interes, el fiind mai mult subiect de bancuri, unele chiar răutăcioase? Răspunsul e cât se poate de simplu, a fost inventat loto 6 din 49.

            Pe final, revenim la poveste şi în speţă la acest volum deoarece el poartă semnele cenzurii acelor vremuri, foarfecele a desprins partea de început şi a lăsat-o să se piardă. Nu se putea risca o interpretare care l-ar fi adus în gând pe Hristos… şi totul ar fi putut porni de la numărul 33. Sigur, povestea te poate pune pe un astfel de drum, în care decriptarea simbolurilor să se facă în acord cu pildele biblice, dar lipsită de elementul care ar determina aceste asocieri, ea rămâne o exemplificare curată a zicalei „nemulţumitului i se ia darul”.

Temă: Sunteţi prins asemenea unui peştişor de aur, cu ce vă răscumpăraţi libertatea?

Autor: A. S. PUŞKIN (6 iunie 1799 – 10 februarie 1837)

Copertă şi ilustraţii: GYÖRGY MIHAIL

Traducere: AL. PHILIPPIDE

Titlu original: СКАЗКА О РЬІБАКЕ И РЬІБКЕ (1833)

Redactor responsabil: V. GAFIŢA

Tehnoredactor: Şt. MIHAI

Dat la cules 26.10.1962. Bun de tipar 1.03.1963.

Apărut 1963. Comanda nr. 5424. Tiraj 50175. Broşate

49100 + legate 1075. Hârtie offset A de 100 g/m²

700x1000/16. Coli editoriale 1. Coli de tipar 1.

A. 07070. C.Z. pentru bibliotecile mici 8 (A) (R)