A murit Luchi

 

                Cât timp este nevoie să treacă pentru ca fapte, momente, amintiri să poată fi povestite cu duioșie? Este nevoie de experiență de viață, este nevoie de un anumit fel de a privi lucrurile, este nevoie de o rafinare a spiritului. Să fie lucrurile acestea valabile doar pentru cel care povestește? Mă tem că nu, ele sunt necesare și pentru cel care citește.

            Tocmai de aceea cred că această carte nu este pe potriva copiilor. Sigur, e poate fi citită și apreciată, dar frumusețea ei nu va fi cunoscută decât mult mai târziu. Mai nimerit mi se pare ca această carte să fie citită de un bunic, poveste cu poveste și explicat pe alocuri cum devine treaba. O, dar ne trebuie un bunic special, un bunic care se pricepe la vorbe, un bunic care poate să închidă într-o mângâiere, ani de suferință. Bunicul modern care știe să umble pe tabletă și are habar de cum se fac setările la un modem își va prinde urechile în aceste povești.

            Da, o carte complicată și nu atât din pricina cuvintelor pe care nu le mai folosim astăzi și al căror sens trebuie căutat în dicționar și faptului că aceasta îți taie aripile simțirii. Nu, nu din pricina asta este complicată ci din momentele pe care le redă, nu ai cum să ajungi la aceste momente, nu ai cum să le înțelegi. Legătura ta cu trecutul acela s-a frânt de multe generații. Doar un singur exemplu: când ați încercat ultima dată să scoateți un malac din apă? Sigur, exagerez! dar în carte sunt astfel de momente, este ca și cum ai merge într-un cimitir unde nu cunoști pe nimeni și citești nume la întâmplare. Știi că este un loc trist, dar nu simți nimic.

            Mă enervez pentru că îmi place această carte și îmi dau seama că astăzi poveștile acestea suferă asemeni unui bătrân care stă pe prispă și se uită în lungul drumului să vadă dacă din rata care a oprit la colț coboară cineva din familie. Îmi dau seama că ultima frază este seacă, uscată precum urechiușa babei, gogoșile pe care mi le făcea bunica când eram eu mic.

            Mă enervez pentru că îmi place această carte și uite că nu reușesc să povestesc și eu despre întâmplări asemănătoare și mă cramponez de faptul că aceste povești vor deveni inaccesibile. Ce naiba, sunt atâtea cărți din aceeași perioadă care suferă și ele. Nu știu, dar cumva îmi pare mai rău după poveștile astea. Nu îmi dau seama de ce, poate nu sunt pregătit să o fac.

            Oricum, vreau să vă povestesc despre malac. Ideea este că eu nu am văzut niciodată în realitate un malac în apă, în schimb am văzut vaci. Dar îmi aduc aminte de mamaia mea care îmi povestea despre cum se mai chinuia să scoată malacul din apă. Bineînțeles cu nu reușea și ăsta ieșea din apă când avea el chef.  Știu ce înseamnă să te duci înaintea vacii și să o aduci acasă, dar ea să se ia după aia a lu' țața Reta și să facă dreapta pe linia a doua și pe urmă să faci un ocol până devale la nea Florică, că acolo s-a oprit și să o aduci acasă mânând-o de la spate cu joarda. Și pe urmă să scoți o găleată de apă și să-i dai să bea și să vezi botul ala mare și umed cum soarbe din găleata aia și să te minunezi că tu bei cu cana. Uite, d-asta zic că poveștilor astora le face bine să fie citite în doi, adult și copil. Și nu contează până la urmă, dacă partea mai bătrână din ecuație este una modernă căci prin alambicul sufletului ei vor fi trecut multe și multe vor fi sublimat. Sigur, nu îndemn să-i dăm copilului tărie, dar e bine să știe că forța lucrurilor frumoase poate sta în detalii care trec neobservate.

            A, și încă ceva! Dacă citiți și ajungeți la povestea Vine „Iură”, vă rog, spuneți-mi și mie despre ce este vorba acolo.

  Temă: Învățati cântecelul Șapte gâște potcovite.

  

Autor: OTILIA CAZIMIR (12 februarie 1894, Cotu Vameș, jud. Neamț – 8 iunie 1967, Iași)

Copertă și ilustrații: ADRIANA MIHĂILESCU

Editura: Tineretului

 

Dat la cules 07.07.1965. Bun de tipar 04.12.1965.

Apărut 1966.     Comanda nr. 7022.    Tiraj 30160

Broșate 28100 + legate 2060. Hârtie ofset A de 100

g/m² 700 x 920/16. Coli editoriale 8,78. Coli de tipar 9

A.T. 16197.    C.Z.   pentru bibliotecile mici 8R – 93.

 

 

Expediția Nisterul 2

 

            Excursie cu clasa, momente pe care le povestești ulterior din ce în ce mai bogat în detalii. Asta până crești și ajungi în armată, un altfel de excursie, de data aceasta cu țara, dar și ea foarte bogată în momente pe care să le povestești ulterior mergând până la detaliu. Asta până crești și mai mult și nu mai ții minte care cum pe unde s-au întâmplat și le zici și tu învălmășite și cui vrea să te asculte... uite d-asta e bine să ai o pisică sau un cățel pe lângă tine sau și mai bine, să ai un cititor.

            Povestea de față pune în oglindă două copilării, una petrecută prin 1936 și cealaltă petrecută prin 1986. Prima, este cea a celebrului detectiv Al Conan Doi, cealaltă este copilăria de care are grijă partidul. Acum, ca cititor liber depinde de tine pe ce culoare vrei sa îți pui miza, pe roșu sau pe negru. Bine, negru nu chiar așa de negru!

            Dispariția unui jurnalului de expediție face ca „Manole Vasilescu, profesor de educație fizică, la o școală din județul Argeș, într-un sat destul de chisnovat ca nume, căci i se zice Mățău” să se întălnească cu maestrul detectiv Conan Doi. Împreună și din cauza unor evenimente anterioare, în care este implicată și „Bombița” ajung să tragă la hotelul „Istrița” Aici, în așteptarea unor mecanici destoinici și mai ales în așteptarea mesei, căci pe vremea aia se aștepta, nu numai masa ci și mecanicii... mă rog, în timpul asta, are loc inițierea lui Manole în tainele deducției.  

            Lucrurile sunt simple, dar nu-i uman ce se întâmplă la „Istrița” – sigur, este în spiritul vremurilor și asta mi se pare acum un avantaj deoarece putem afla printre rânduri sau pur și simplu de-a dreptul cum stateau lucruile pe atunci. Cum era servirea, cum se făcea cazarea, ce presupune o ciorbă cladă, ce este duminica pară sau impară, cât de ușor se găseau piesele pentru mașină, ce înseamnă căldura și apa caldă într-un hotel... lucruri mici, care făceau viața pe atunci, să zicem intensă. Nu intru în detalii.

            Profesorul și detectivul ajung să își povestească unul altuia cum au organizat ei câte o expediție, fiecare având interesele lui. Primul, dorind să facă cunoscută copiilor flora și fauna din Delta Dunării, cel de al doilea, dorind să descopere cetatea pierdută a Horezmului. Întâmplări amuzante sunt în ambele situații cu atât mai mult cu cât ele par să fie scornite din realitate – în cartea sa Aventuri Aproximative, Vlad Mușatescu ne deschide ușa, ne lasă să privim în culisele acestei povești.

            Un singur episod, am să citez din instrucțiunile pe care după multe acrobații cei doi – detectivul și profesorul – au reușit să le dea jos de pe perete, dar nu de alta ci de aceea că nu e bine să fii în afara legii. Avem următoarele:

            5. –  Pe timp de noapte, este preferabil să evitați coborârea la locurile mai sus citate. Avem câini răi, precum și oameni de pază. La fel de răi.

            6. –  Este interzisă folosirea de reșouri electrice în camere. Motiv pentru care prizele au fost dezafectate în totalitatea lor.

            7. –  Pentru vizionarea programului de televiziune, telefonați la orice oră din zi și din noapte, cerând recepției trimiterea unui delegat. Acesta va monta siguranța televizorului și va efectua o legătură la rețea, trăgând curent de la becul din tavan. De asemenea, este interzis să adormiți în timpul emisiunii.

           9. –  Se interzice folosirea pereților, atât din baie și din cameră, pentru transmiterea de mesaje scrise. De asemenea, pentru lustruirea încălțămintei utilizați peria de ghete. Perdelele sunt din material sintetic, și rscați zgârierea pielii.

           11. –  Foarte important! Fiind unitate de lux, micul dejun este cuprins în prețul sejurului. Acesta este servit non-stop, de la orele 6 – 8 dimineața, noi utilizând autoservicele de tip suedez.

 

            Dacă vă place trecutul – fără a cădea însă în paseism – cartea de față este ca o undiță telescopică căci pe măsură ce îi extindem segmentele putem pipăi cu vârful distanțe, momente, fapte, amintiri, întâmplări la care altfel nu am putea ajunge.

 

Temă: Folosiți cuvântul chisnovat chiar astăzi într-o discuție și înregistrați reacția.

 

Autor: VLAD MUȘATESCU (4 mai 1922, Pitești – 4 martie 1999, București)

Copertă și ilustrații: VASILE OLAC

Editura: Ion Creangă

 

 

Lector: Passionaria Stoicescu-Ivanov

Tehnoredactor: Klara Galiuc

Bun de tipar: 1. X. 1987

Apărut: 1987

Coli de tipar: 16

Comanda nr. 70339

           

Pluş Plumb

 

            Povestea aceasta mi se pare a fi mai degrabă un fel de rebus dificil. Citești definițiile dar nu reușești să găsești cuvântul care să se potrivească în careu. Citești pe verticală și orizontală, încerci să-i faci țanc plecând de le definițiile exclamative. Careul nu are dicționar și nimic nu îți vine într-ajutor, ești pe cont propriu!

            Pe undeva îmi pare că zăresc un fel de mic prinț care este deformat de niște oglinzi ai unor ani dificili. Întâmplările prin care trecem se imprimă pe suprafața noastră creând un model unic, un careu cu puncte albe și negre, care va reflecta / absorbi lumina evenimentelor, creând iluzii. Doar ni se pare că înțelegem ce se întâmplă cu alții căci în realitate suntem păcăliți de asemănările dintre modelul careului lor și al nostru. Se pleacă de la aceeași realitate, dar o definim pe potriva felului nostru de a fi.

            Pluș Plumb, un nume intenționat construit, așa cum este și Pasărea Colivie, un contrast ce se vrea integrat într-un personaj. Povestea aceasta este plină de reflectări ale realității, de definiri ale ei care surprind. Cititorul este obligat să gândească, să treacă dincolo de sensul obișnuit al cuvintelor. Nu tema careului mi se pare a fi importantă, ea este mai degrabă o fentă. Sigur, regăsirea prieteniei și dorința de realizări mărețe – cum ar fi supunerea forțelor naturii pentru asigurarea bunăstării – sunt lucruri frumoase, dar sunt doar o spoială, sunt făcute să îți ia ochii.

            Cred că atenția noastră trebuie îndreptată spre încercările de a defini creativ trebuințele pe care le simțim și trăim neplăcut deoarece suntem lipsiți de mijloacele specifice de satisfacere. Peste tot se vorbește despre mâncare, sunt imaginate flori cu miros de găină friptă. Dar o găină friptă, nu este o găină friptă, este detectivul Găină care a stat la cuptor și care acum miroase îmbătător. Și fiindcă s-a sacrificat, ajunge colonelul Găină Friptă și dacă este mâncat – riscurile de a fi găină friptă – va fi avansat post-mortem în gradul de general Găină Mâncată.

            Acesta este jocul, Pluș Plumb – actor-orchestră-decor-intrepret-autor se reîntoarce într-un oraș ce a devenit măreț prin eforturile proprii pentru a-și regăsi cinci prieteni, Pasărea Colivie, Degustătorul de Aer Comprimat, Degustătorul de Vid, Broasca Gustoaso-Țestoasă și pe Crocodil. Dincoace de Barajul Stop pornesc un joc de-a v-ați ascunselea, care se va continua de partea cealaltă a barajului... și toți se ascund și toți vor să mănânce. Îmi pare că totul este o fugă de realitate, o încercare de a strunji evenimentele, de a le face să aibă o dimensiune aparentă când ele de fapt au o dimensiune ascunsă.

            Doar un singur exemplu, la un moment dat se pleacă în căutarea unui căluț de mare despre care s-a auzit că s-ar fi angajat la un hipodrom subacvatic. Ajunși în acest loc se constată că hipodromul există, numai că nu este subacvatic deoarece oceanul a secat, a secat de foame. Căluțul este făcut afiș de către Cumătra Foamete care a trecut în compresorul ei decapotabil peste bietul căluț. Acest afiș este prins pe gardul hipodromului care este ros în mii de locuri și pe el se poate citi ”ȘOARECI, JUCAȚI LA CURSELE DE ȘOARECI„ Ei bine, în această realitate în care spectrul foamei bântuie, noi trebuie să ne jucăm șansa la o viață mai bună.

 

Temă: Surprindeți-vă foamea, ignorând-o!

 

Autor: TUDOR VASILIU (5 februarie 1950, Botoșani - ? august 2013, București)

Copertă și ilustrații: TUDOR VASILIU

Editura: Facla, Timișoara 1981

 

 

Lector: AL. JEBELEANU

Tehnoredactor: IOAN I. IANCU

Bun de tipar: 1.07.1981

Apărut 1981

Coli de tipar: 4,75

Abecedar 1963 - 1964

 

            În acest interval de doi ani nu apar modificări spectaculoase la nivelul ilustrațiilor sau al textelor. Întâlnim mai degrabă actualizări, saltul tehnologic începe să fie prezent. Predomină încă aspectele din viața rurală cu precizarea că satul se transformă, clădirile – în special cele cu funcționalitate publică, încep să fie recunoscute cu ușurință, de exemplu clădirea Sfatului Popular, primăria zilelor noastre. Pe ulițe apar camioane și este prezentă electrificarea. Aceasta a fost una dintre propunerile Partidului Comunist și după unele date se pare că a fost încheiată în anul 1970.

            Îmi pare că abecedarul acestei perioade este unul în care vechiul, într-o proporție consistentă, se amestecă cu noul. Nu este prezent omul nou, nevoile sunt satisfăcute folosindu-se vechile mijloace. Lucrurile se vor schimba începând din anul 1965, dar până atunci să vedem ce s-a mai întâmplat.

O veche dispută este tranșată

            În această perioadă se scrie – mă rog, se desenează – ultimul episod al relației dintre câine și pisică. Ei au început prin a-și disputa mâncarea, au continuat cu atitudini agresive și cu o prezență umană care încearcă să îi împace. Nimic din toate acestea par a nu fi pe placul celor care girează conținutul ilustrațiilor. Într-o ultimă încercare îi găsim pe cei doi protagoniști tot într-un fel de dispută dar mâncarea a dispărut, prezența umană de asemenea, la fel și încercarea pisicii de a întinde lăbuța. Cred că de data aceasta importantă este sonoritatea literei R și ce poate fi mai reprezentativ pentru aceasta decât mârâitul unui câine. Din 1965 această ilustrație dispare și este înlocuită cu cea a unui radio.

Mergem la cumpărături

            O singură modificare la nivelul ilustrației din abecedarul anului 1964. Probabil cuvântul Aprozar va fi fost dificil pentru copiii acelor vremuri. El este înlocuit cu Legume și Fructe, două concepte mai la îndemâna copilului deși niciunul dintre cele trei cuvinte nu cred că putea fi citit de copii. Din 1965 conjuncția și dispare, astfel magazinul va căpăta denumirea știută LEGUME-FRUCTE.

Circulația pe drumurile publice

            După cum spuneam, grupul de patru persoane din planul secund este sancționat, cel mai probabil pentru trecere neregulamentară. Pe undeva mi se pare că întrezăresc o contradicție și anume, ilustrația pare să surprindă momentul plecării de la școală, or acesta este undeva în jurul prânzului și totuși la ora aceea muncitorul încă citește articolul de fond din ziarul Scânteia.[Mai că îmi vine cred că dacă voi fi fost cenzor pentru acele vremuri, multă lume ar fi avut de suferit 😊]

Unde doarme doarme ăla micu'?

            Lumea se mută la oraș și ușor, ușor, creșterea nivelului de trai începe să transpară și în ilustrații. Se poate observa prin geamul deschis blocurile noi construite dar, poate amănuntul cel mai pregnant, care ne sugerează emanciparea, este ceasul de la mâna mamei. Îmi atrage atenția faptul că fratele își face lecțiile în aceeași cameră ceea ce ar putea să ne sugereze că spațiul locativ nu este tocmai darnic, dar sunt convins că miza cea mare este pusă pe relația dintre cele trei presonaje și pe atitudinea maternă. Avem de a face cu o familie veche într-un spațiu nou și în acest spațiu sunt posibile același sentimente. Asta trebuie să ținem minte tovarăși!

O schimbare de optică

            Pagina 28, abecedarele 1957 – 1960, fetița care udă se află în partea dreaptă, urmând ca din 1961 să se mute în partea stângă. Chiar nu am nicio idee de ce s-a făcut această schimbare, să fie vorba de o chestiune tehnică?

Repere din viața rurală

            În această ilustrație apar semnele saltului tehnologic. Provocare: descoperiți cel puțin patru diferențe marcante între ilustrațiile de mai jos.

Viața în aer liber

            Încă o modificare despre care nu am nicio idee. Sigur, putem vorbi de raportul dintre cele două personaje principale, dar mi se pare cam subțire ideea conform căreia copiii trebuie să fie cei care călăuzesc. Aștept provincia.

La masă

            Lecția aceasta înlocuiește lecția Câinele lui Radu [prezentă din 1955 - 1960]. Propun să observăm locul unde se ia masa, atmosfera, hainele, setul de veselă și tacâmuri, aranjamentul floral...toate acestea par să sugereze o zi festivă, dar acest lucru nu pare să fie în concordanță cu textul lecției. Cred mai degrabă că este tot nevoia de a sugera emanciparea familiei, creșterea nivelului de trai și de a induce copiilor idea de a da o mână de ajutor, de a face frumos la masă.

La horă

            Hora se ține în fața Sfatului Popular, se observă modificarea arhitecturii clădirii. Este un fel de recunoștință care va fi transportată peste timp și la oraș și va fi întălnită în timpul marilor congrese organizate pe stadioane.

G de la găină sau de la găini

            Din 1957 și până în 1960 avem doar o găină, din 1961 găina este înlocuită de o ilustrație care ne arată o fermă de găini. Interesant ar fi de văzut conform normelor de astăzi în ce categorie s-ar încadra ouăle acestor găini.

Pe ogor

            Schimbări atât la nivelul ilustrației, cât și al textului.

            Text '63 „Ogorul gospodăriei colective e mare. Toată lumea e la muncă. Tovarășul Ilie ară cu tractorul. Tata seamănă cu semănătoarea. El seamănă grâu. [-] În gospodăria colectivă, munca e mai rodnică, spune tovarășul Ilie. [-] Da! La vară vom avea roade bogate, răspunde tata.” Modelul caligrafic al paginii este „Tata seamănă grâu.”

            Text '66 „Ogorul cooperativei agricole este mare. Toată lumea e la muncă. Ilie ară cu tractorul. Tata seamănă cu semănătoarea. El seamănă grâu. [-] În cooperativa agricolă, munca e mai rodnică, spune o cooperatoare. [-] Da! La vară vom avea roade bogate, răspunde tata.”

            Adverbul mai este interesant pentru că induce ideea de comparație. Un termen al comparației este gospodăria colectivă, implicit, gospodăria individuală este celălalt termen. Subtil, nu? Din 1966 apelativul tovarășul dispare, rămâne doar numele Ilie, iar aprecierea comparativă va fi făcută de către o cooperatoare.

La școală

            După cum spuneam, uniforma băieților se schimbă în 1961, dar la nivelul acestei lecții schimbarea se produce abia în anul 1963.

La seceriș

            Textul acestei lecții este îmbogățit cu următoarea propoziție Colectiviștii adună roade bogate. Până prin 1970 cuvinte precum gospodăria agricolă colectivă, cooperativă, cooperatiși, colectiviști sunt prezente frecvent în abecedar, cel mai probabil este necesar ca efortul cooperativizării agriculturii să fie susținut făcând apel la toate mijloacele disponibile.

Chiț, Chiț

            Ne amintim de Zoica și de peripețiile ei cu șoricelul, care este când viu, când de jucărie, ne amintim de chibrituri și de fricile Zoicii. Ei bine, toate acestea dispar căci din 1963, grupul de litere chi beneficiază de o poveste nouă – surpriză! cu Zoica în rolul principal. Ea este protagonista unui joc de copii, un fel de Baba Oarba. Îmi pare că de data aceasta Zoica s-a transformat într-un șoricel și ea este cea care trebuie să se pună la adăpost.

30 Decembrie

            Din 1963 textul acestei lecții devine mai accesibil, este scurtat dar se păstrează avântul construirii omului nou. Această lecție împreună cu cea intitulată Brăduțul, care până acum erau la finalul abecedarului își schimbă locul, apar la pagina 74, 75. Ar fi interesant de făcut o comparație cu structura anului școlar și de urmărit dacă nu a fost vizată o potrivire anume.

            Text '63 „Este ziua de 30 Decembrie. E sărbătoare. Peste tot se văd steaguri tricolore și roșii. Tovarășa învățătoare ne-a povestit despre viața nouă din patria noastră. Se construiesc fabrici și uzine, se ridică orașe noi, se clădesc școli și locuințe pentru muncitori. Viața oamenilor muncii, de la orașe și sate, este din ce în ce mai fericită.”

            Din 1963 se renunță la poezia Otiliei Cazimir Scrisoare și apare o poezie nesemnată care poartă titlul Pace.

 

Succes în noul an școlar!

Cartea Miracolelor

 

           

            Mulți biți se vor fi scurs pe undele internetului de la ultima mea postare și iată-mă astazi că încerc din nou o plăcere de-a mea și anume aceea de a vă povesti despre o carte pentru copii. K. J. despre care am scris aici si aici se ține de cuvânt și ne propune să călătorim în Terria, un ținut nu foarte îndepărtat deoarece se poate ajunge foarte ușor acolo. Cei mai mulți copiii se joacă deja în acest ținut, adulților le trebuie o invitație, care de multe ori poate lua forma unei povești. Așadar adult fiind, am primit o astfel de invitație atunci când Cartea Miracolelor a ajuns la mine.

            Am eu un pitic al meu, care atunci când este vorba de o poveste fie că este citită, fie  că este văzută sub forma unui film / serial, se activează și urmărește cu ochi critic tot felul de trăsnăi tehnice cum ar fi consistența internă. Am să dau un exemplu dintr-un serial foarte bun și apreciat, care îmi place și anume Teoria Big Bang. În sezonul 5, episodul 11 apare un personaj care îl tachina pe Leonard, ei bine, actorul care îl joacă va deveni tatăl lui Sheldon în serialul Tânărul Sheldon. Sigur, lucrurile pot fi interpretate ca fiind două povești distincte, dar atunci când constați că ai reușit să creezi o realitate, un univers care are puterea să se susțină singur nu vii și-i dai una la rădăcină, mi se pare că strici magia.

            Ce vreau să zic este că citind povestea scrisă de K.J. m-am trezit în lumea magiei așa cum o știam eu, piticul meu a stat cuminte și a pufăit din pipă și a ronțăit pricomigdale și la sfârșit s-a declarat mulțumit că universul nu a fost destrămat, ba mai mult a fost îmbogățit cu un nou motiv. Am aflat cum se produce laptele cu cacao. Ba am aflat și de magazinul Meșterului Poppink – pantofi după care te dai în vânt.

            Nu vă voi spune multe despre Finn și experiențele lui, nu vă voi spune despre arhimagicieni și ucenicii lor, nu vă voi spune despre Turnul Vânturilor și toate lucrurile de acolo. Am să vă spun în schimb despre culori și nume, despre mașini care se aseamănă cu niște pălării de ciuperci căci K. J. reușește să coloreze un univers în care lucrurile știu să se așeze astfel încât la final să avem o poza de familie încântătoare și pe bune. Nu mi se pare puțin lucru să reușești o poveste care să îți spună că atunci când poți lua o decizie este bine să te gândești și la cei de lângă tine, în ziua de azi altruismul pare a deveni un lucru desuet. Îmi mai place felul în care broderiile grafice de pe mașeta paginilor se îmbină cu povestea, îmi plac vinietele și formatul cărții.

            Dar stai, un alt pitic al meu îmi atrage atenția că postarea aceasta tinde să devină prea serioasă și tehnică și că ar fi timpul unei ghicitori. Ce au în comun inelul lui Rumburak, peștișorul de aur, duhul lămpii și cartea miracolelor?

 

Temă: Identificați modalități alternative de rezolvare la problema celor trei dorințe.

 

Autor: K. J. MECKLENFELD

Ilustrații: JOANNA BUCUR

Editură: Humanitas, 2020

ISBN: 978-973-50-6870-7

Mai e loc pe un genunchi

            Suntem anunţaţi încă de pe copertă că mai este un loc pe un genunchi, să ne grăbim şi să ne aşezăm, iar de-a fi să ne-o ia cineva înainte, nu-i nimic, poveştile pot fi ascultate şi stând pe jos. Important e să fim cuminţi şi să ascultăm, că doar d-aia (sigur, de aceea) suntem copii, nu? Copiii, nu contează în ce moment al istoriei sunt, au obligaţia să asculte căci lăsaţi de capul lor, au tendinţa de a face drăcovenii şi drăcării, de a face lucruri pe care adulţii nu le consideră acceptabile. Dar aici nu-i vorba de asculta în sensul de a respecta nişte norme de comportament fixate de adulţi ci de a asculta nişte poveşti din care se poate desprinde norma de comportament.

            Şi diferenţa este mare căci fixarea unui aşa trebuie fără să fie explicat îndeajuns atrage adeseori opoziţia, pe când povestea cu morală funcţionează ca un bob magic pe care-l plantezi şi care se dezvoltă din interior, ajunge să facă parte din fiinţa în care a fost sădit.

            Să rafinăm şi să trecem poveştile cu morală printr-un alambic sensibil, vom vedea că cele în care degetul arătător este ridicat ameninţător nu dau roadă bogată, este şi greu căci percepând ameninţarea şi mai ales spectrul pedepsei, tendinţa este aceea de a te închide, de a deveni rece, opac şi refractar, or acestea nu-mi par a fi condiţii prielnice pentru ca un bob magic să crească. Bobului magic îi place căldura, îi place deschiderea, veselia, zâmbetul, îi place să se culcuşească într-o inimioară care se simte acceptată.

            Octav Pancu-Iaşi reuşeşte astfel de poveşti pe care copiii le ascultă cu plăcere. Şi n-ai cum să nu-ţi placă căci se vede bucuria de a construi, de a imagina, bucuria de a te juca. Un singur exemplu „unde te-ai ascu-cuns” şi îmi închipui că cineva care poate imagina o astfel de jucărie ştie cum să facă un copil să fie ascu-cultător, ştie să-l atragă pe drumul cel bun deoarece nu şi-a pierdut spiritul ludic. Cred că drăcăriile copiilor sunt făcute în joacă, or dacă tu ca adult nu ai uitat să te joci eşti mult mai uşor acceptat în joaca copiilor, iar de aici lucrurile cresc natural, bobul magic are toate şansele să fie primit.

            În povestea „Cine are dinţi?” ne întâlnim cu o periuţă lucioasă, cu peri tari şi îndesaţi, cu coadă verde, dar care este tare amărâtă căci este a nimănui. Fapt pentru care se hotărăşte să întrebe în stânga şi-n dreapta cine are dinţi. Află în felul acesta că pendula are dinţi, că dinţi are şi pieptenele, şi grebla dar nici unul dintre toţi aceştia nu-şi doresc să-şi lase dinţii spălaţi, le-ar face rău o treabă ca asta. Dar o fetiţă se nimereşte prin preajmă şi este exact ceea ce are nevoie… de dinţi albi ca zăpada. Ei cum, copil fiind şi personificând uşor toate lucrurile să nu vrei să ajuţi o periuţă aflată la ananghie?

            Îmi place şi povestea „Să te învăţ cum să fii mare” în care un băieţel este tare supărat că nu a fost şi el luat de către părinţi la teatru, părinţii nu sunt vinovaţi, pe afiş scria „femeile cu pălării şi copiii sub şapte ani nu sunt primiţi în sală” or se ştie nu te poţi opune normei comportamentale impuse decât asumându-ţi şi posibila pedeapsă. Şi băieţelul nostru care nu poartă pălării nu înţelege aşa o normă ciudată, prin urmare nu-i rămâne decât să crească cât mai repede. Şi-şi face şi mustaţă, şi se ceartă cu vecinul, ba ş-aprinde şi o ţigară în încercarea de a demonstra că a crescut, că na! doar face lucruri de adult. Dar nu îi iese nimic şi tot acasă cu bunica rămâne, trist şi bosumflat căci părinţii au plecat. La un moment dat bunicii îi căzu din mână croşetul, Alexandru se repezi şi-l ridică „Mulţumesc, îi zise bunica. Acum eşti într-adevăr mare! Nu chiar atât de mare cât să fi mers astă seară la teatru, dar eşti mare!”

            Două poveşti „O veste mare despre un băiat mic” şi „A fost odată un băieţel pe un gard” apar şi în seria de 8 cărticele despre care am scris câte ceva aici.

Temă: Importanţa culorii pentru periuţele de dinţi.

Autor: OCTAV PANCU-IAŞI (14 aprilie 1929 Iaşi – 17 aprilie 1975)

Copertă şi ilustraţii: D. IURA

Editura: Tineretului

Redactor de carte Ani Costin

Redactor artistic El. Ceauşu

Dat la cules 14.VII.1956. Bun de tipar 27.X.1956. Tiraj 40100. Hîrtie s.

Velină de 80 gr. m. p. Coli de tipar 6. Coli de editură 3. Ft. 16/84x108.

Com. editurii 2228. Ediţie I. Planşe 4. A 0784. Pentru bibliotecile mici

indicele de clasificare (8 R)

Motanul din Cracovia

            Afară chiar ninge, pe bunica mi-o imaginez eu, iar focul în sobă a luat la trântă lemnele pe care le trosneşte de sar scântei din ele. Sunt bolnav. Bunica s-a trezit de mult, am auzit-o, dar m-am prefăcut că dorm pentru a-i da timp să-şi mai facă din treburi, nu ştiu cum le reuşeşte pe toate, e un mister al bunicii, e o putere a ei, sper doar să mă înveţe şi pe mine. Sunt întins în pat de ceva vreme, am ajuns să cunosc tavanul destul de bine astfel încât pot vedea dinozauri cu coadă, într-o zi mi s-a părut că văd şi un cangur, atunci în steiul buzelor mi-a înflorit un zâmbet rar. M-am bucurat şi i-am spus şi bunicii de cangurul meu, m-a mângâiat şi m-a rugat să i-l arăt şi ei, că nu văzuse niciodată un cangur şi tare i-ar plăcea să vadă unul. I l-am arătat, dar bunica mi-a zis că nu vede nici un cangur, acolo în locul acela este o pisică cu o coadă lungă, ba nu! aceea nu-i coada pisicii ci e un şir de cârnaţi pe care pisica l-a furat de a meşterul cârnăţar Gaudenty Krupka.

            A, şi uite-o şi pe coana Marcinowa cu coşurile doldora de legume şi uite cum îi alungă pe toţi cioflingarii de teamă să nu-i facă vreo pagubă. Pisica asta neagră cu blană lucitoare e cel mai şmecher motan din toată Cracovia şi-i aşa pentru că mănâncă doar „salămuri cracoveneşti, şunci, cârnaţi italieneşti şi din cei de Brunschwig” şi toate astea au o aşa aromă îmbietoare încât maţele încep să ghiorăie şi fiori de plăcere te pătrund şi uite-l cum labele i se-ncordară şi – zdup! de pe acoperiş drept în taraba meşterului cârnăţar Gaudenty Krupka.

Şi uite-l cum fuge,

Şi uite-l cum sare,

În gură şi-n gheare

Cârnatul îl are!

E şmecher, motanul v-o spun răspicat,

Lui nu îi scapă nici un dumicat !

            Dar ce, parcă doar motanul ştie a fugi? După el într-o goană nebună pornesc coana Marcinowa, jupân Gaudenty, cioflingarii…ş-aleargă motanul cu cârnatul în bot şi…”după motan – coana Marcinowa, după coana Marcinowa – jupân Gaudenty, după jupân Gaudenty – învăţăceii, după învăţăceii – cracovianul, după cracovian – primarul, după primar – primăriţa, după primăriţă – judecătoreasa, după judecătoreasă – ajutoarele bucătarului, după ajutoare – bucătarul stareţului, după bucătar – arcaşii breslelor, după arcaşi – straja târgului, după straja târgului – oştenii, după oşteni – jupâniţele, după jupâniţe – vânzătorul de site, după vânzătorul de site – vânzătorul de mirodenii, după vânzătorul de mirodenii – postăvarul, după postăvar – mărchitanul, după mărchitan – olarul, după olar – butnarul, după butnar – plutaşul, după plutaş – blănarul, după blănar – dulgherul, după dulgher – ucenicul, după ucenic – doctorul, după doctor – plăcintarul cu plăcinta, după plăcintar – dulăul Cracoviei, adulmecând cu nasul lui galben.” Şi toată hărmălaia asta ajunge până la castelul Wawel şi pătrunde în iatacurile domneşti unde craiul Sigismund încearcă să-şi facă siesta. Săriţi! Săriţi! se aude de afară… şi craiul dă un ordin…

            …şi bunica îmi dă să mănânc, şi eu cu ochii-n tavan şi cu gura deschisă nu bag de seamă când termin castronul cu supă.

Temă: Metode de decantare a cantităţii de adevăr dintr-o povestire.

Autor: HANNA JANUSZEWSKA (20 aprilie 1905, Varşovia – 18 iulie 1980, Varşovia)

Copertă şi ilustraţii: JAN MARCIN SZANCER

Traducere: OLGA ZAICIK

Titlu original: O krakowskim kocie

Editura Ruch – Editura Ion Creangă

Tipărit în Polonia