Există
expresia „atins la coarda sensibilă”, plecând de aici şi urmând o anumită
logică se poate demonstra că există mai multe corzi, iar acestea pot fi văzute
ca nişte instrumente capabile să reacţioneze sub acţiunea unor evenimente –
exterioare sau interioare – sub forma unor reverberaţii sufleteşti.
Mintea
îmi împinge în faţă un set de întrebări: Unde se găsesc aceste corzi? Toate
fiinţele au astfel de corzi? Ele sunt acordate de la bun început sau trecerea
timpului le calibrează? Sunt ele identice pentru toate fiinţele? Pot ele să
producă aceleaşi reverberaţii pentru fiinţe diferite, în momente diferite de
timp dar sub acţiunea unor evenimente pe care le considerăm identice? Dacă nu
toate fiinţele au astfel de corzi care este criteriul de diferenţiere?
Clar!
chestiunea aceasta cu coarda sensibilă e tare complicat de explicat cu ajutorul
unor semne grafice. Nu este imposibil, sunt unii oameni care reuşesc să îmbine
atât de măiestru cuvintele, încât oricât de afon ai fi tot auzi o muzică în
interiorul tău, un astfel de om priceput a fost Antoine de Saint-Exupéry care a
imaginat povestea Micului Prinţ.
Muzica
mă invită să mă privesc de-a lungul unui set de fotografii care nu sunt
aranjate cronologic… aici o poză cu picioarele goale, dincolo sunt îmbrăcat în
verde, aici în albastru şi am papion cu picăţele, asta e o poză făcută de
prietenul meu printr-a XI şi mai sunt şi altele în care mă recunosc, ştiu că
sunt eu… un fir nevăzut leagă toate aceste fotografii de cel care sunt acum. Şi
totuşi e ceva ce îmi scapă, privirea alunecă prea uşor de la o poză la alta… nu
vi s-a întâmplat la fel, atunci când vă priviţi în fotografii să vă amintiţi
două, trei lucruri exterioare (locul, anul, cu cine eraţi, să recunoaşteţi
hainele) şi apoi să treceţi la o altă fotografie… în toate aceste fotografii mă
recunosc după aspectul exterior, dar în fiecare din momentele acelea am avut
visele mele, am avut lumea mea interioară despre care nu-mi mai pot aduce
aminte mare lucru, am crescut şi am devenit omul
[care] este ceea ce nu este.
(Virgil Tănase).
Micul
Prinţ îmi pare că nu este o carte scrisă pentru copii deşi autorul le cere
iertare acestora, dar dacă ţinem morţiş să introducem copilul în ecuaţie ea se
adresează „copilului care a fost cândva acest om mare” care o citeşte acum. Mai
există şi posibilitatea de a vedea această poveste ca pe o sămânţă, care ca
orice sămânţă trebuie plantată pentru a rodi şi dacă privim omul ca pe un teren
fertil ne dăm seama că momentul potrivit ar fi copilăria deoarece copiii se îmbibă cu materia cărţilor pe care le
citesc, fie că le-au înţeles, fie că nu.
(P.L. Travers) Dacă rămânem în această perspectivă botanică putem spune că
pentru adult această poveste este ca un fel de altoire care-l va face să dea
roadă mai bogată, îl va face să crească mai frumos deşi acest lucru părea
improbabil.
Vom
sări astăzi peste ora de anatomie şi fiziologie descriptivă deoarece ne-am afla
în postura acelora care au încercat să descopere sufletul scăpându-l astfel
printre degete. Totuşi, vreau să zic câte ceva despre isprăvile vulpii, căci
fără doar şi poate este un personaj complex de poveste. De data aceasta nu ne
învaţă cum să păcălim ci cum să nu ne păcălim pe noi înşine, ne învaţă cum să
creăm relaţii autentice, ne învaţă deosebirea dintre instruire şi domesticire.
Pe scurt, în cazul instruirii este nevoie de prezenţa fizică a stimulului
exterior pentru producerea efectului dorit, pe când în cazul domesticirii
această prezenţă poate lipsi deoarece ea este interiorizată, a-l purta în gând
pe cel de lângă tine este ca şi cum ar fi tot timpul cu tine… ce te faci cu
ce-ţi spune este o chestiune pe care vulpea o lasă nerezolvată.
Vulpea ne dezvăluie un secret: „…nu poţi vedea
bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi.” Cu ochii vedem
doar contururile, coaja lucrurilor, nu putem trece dincolo de aparenţe şi cum
se spune că privirea furnizează peste 90% din informaţii ne putem da seama de
dificultatea pe care o avem de surmontat atunci când vrem să depăşim acest mod
de a cunoaşte lumea. Din păcate, cu toate eforturile noastre, nu va exista
niciodată o cunoaştere perfectă, completă, nici nu ştiu dacă ar fi de folos
cuiva, de aceea a crea legături cu persoanele pe care le simţim apropiate poate
reprezenta o soluţie… îmi vine să spun că toate astea sunt poveşti şi cine mai
crede în ele, dar poate că tocmai despre asta este vorba, despre credinţă.
Notă: toate citatele se regăsesc
în ediţia de faţă apărută cu ocazia celebrării a 70 de ani de la vizita Micului
Prinţ pe Terra.
Temă: Descrieţi criteriile obiective
pe seama cărora o trăire interioară poate fi validată.
Autor: ANTOINE de SAINT-EXUPÉRY
Ilustraţii : aparţin autorului
Traducere: ILEANA CANTUNIARI
Editura: RAO (2013)
ISBN: 978-606-609-482-5