Prinţul Lăcustă

            Aventurile din această carte ar putea fi descrise parafrazând o zicală cunoscută – spiriduşul mic răstoarnă lumea mare. Da, avem un cogeamite spiriduş, mare cât degetul mic de la mână, care într-o bună zi s-a plictisit de traiul tihnit al pădurii… şi unde nu mi se opinteşte deodată-n sus şi gata! hotărârea este luată… lumea va auzi de el şi de actele lui de vitejie, iar nedreptatea îi va fi inamicul numărul unu. Peste tot pe unde o va întâlni o va pune să-şi lepede ne-ul.

             Cum lumea nu poate fi cutreierată la picior atunci când îţi propui să lupţi cu nedreptatea, nu de alta dar s-ar putea să ajungi prea târziu, spiriduşului nostru îi trebuie un armăsar vrednic şi zdravăn, capabil de drum lung şi îşi găseşte unul de culoare verde, fapt pentru care îi va spune Verdelina. Nici mai mult nici mai puţin acest armăsar este o lăcustă, care-l va purta prin văzduh spre locuri cu pricini de rezolvat. Drept armă îşi va prinde la cingătoare ditamai paloşul… de croitorie, adică un ac vechi de cusut, care nu şi-a uitat meseria şi ştie să împungă mai abitir decât cea mai iscusită suliţă.

            Prima oprire, ţara Pitipataputt al cărei rege Putt se află în război cu Şterpelici, un crai lacom care jinduieşte nu numai la bogăţiile materiale ale Pitipataputtului ci râvneşte şi la trandafirul albastru, căci celui care stăpâneşte această floare îi este hărăzit să împărătească o mie de ani. Spiriduşul ştie sigur de partea cui este dreptatea şi nu mai cercetează nicio clipă, el pleacă singur la război lăsând regatul Pitipataputt să se îndoiască uşor de sorţii lui de izbândă.

            Sincer, nu doar regatul se îndoia de reuşita lui, cum avea să-l ajute doar un ac vechi de croitorie să izbândească în faţa unei oştiri ca cea a craiului Şterpelici. Dar spiriduşul nostru nu este doar viteaz şi făr-de-frică, el ştie că la nevoie poate fi ajutat de neamurile armăsarului său şi nu întârzie o clipă să le cheme în ajutor:

                                               Tunet, fulger şi vântoase

                                               Râme, brotăcei, ţestoase

                                               Şi lăcuste, mii şi mii,

                                               Năvăliţi de prin stihii!

            În urma acestei victorii şi spiriduşul se alege cu ceva căci vrând să-l cinstească de-a pururi, regele Putt îl întreabă cum îl cheamă astfel încât tot regatul să-i aducă osanale pentru victoria obţinută, numai că spiriduşul îşi dă seamă că nu are un nume, lui îi era de ajuns să se ştie spiriduş, moment în care regele îi acordă titlul de prinţ şi ţinând cont de ajutorul primit din partea lăcustelor, îşi vor aminti de el ca Prinţul Lăcustă.

            Nu rămânem în ţara aceasta căci pe lume mai sunt şi alte lucruri de îndreptat şi aşa ajunge prinţul Lăcustă să pedepsească nişte tâlhari aprigi, dar cam prostănaci, care ajung să se bată între ei fiind întărâtaţi de acest spiriduş pus pe fapte bune. Şi de data aceasta lucrurile sunt clare, se ştie de partea cui este dreptatea şi cauza nu se cere cercetată.

            E, lucrurile încep să se complice atunci când spiriduşul îl întâlneşte pe Liliacprepeleac şi soţia acestuia Ordolealalea şi cum îi povestesc aceştia despre uriaşul Trompetilă care alungă norii de ploaie cu trompeta lui, lăsându-i pe cei din oraşul Florilor să se usuce şi să se ofilească. Este evident de partea cui este dreptatea şi spiriduşul îşi porneşte atacul împotriva uriaşului Trompetilă. Abia când primii stropi de ploaie încep să cadă află de problema uriaşului şi anume, ploaia îi face rău acestuia, astfel încât cu trompeta sfărâmată, acesta pleacă în deşert.

            Prinţul Lăcustă mai are parte de aventuri, dar îşi dă seama că într-o ceartă sunt implicate două părţi şi ar face bine să asculte ambele variante ale poveştii pentru a-şi putea forma o părere corectă despre ceea ce se întâmplă cu adevărat. Acesta mi se pare a fi un bun numai bun de câştigat, condiţia este să îi fim loiali prinţului şi să-i urmărim aventurile până la capăt.

Temă: Găsiţi o modalitate de a împăca capra cu varza.

Autor: HELMUT HÖFLING (pseudonimul lui Helmut Siegel, 17 februarie 1927, Aachen)

Copertă şi ilustraţii: LORE RUGGEBERG

Traducere: LAZĂR ILIESCU

Titlu original: Prinz Heuschreck (1962)

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: GEORGETA PĂSĂRIN

Tehnoredactor: ŞTEFANIA MIHAI

Dat la cules 10.11.1967. Bun de tipar 26.04.1968. Apărut 1968

Comanda nr. 7816. Tiraj 30140. Hârtie tipar înalt B 80 g/m²

Format 610 x 860/12. Coli editoriale 7. Coli de tipar 6,5.

A. 10494. C.Z. pentru bibliotecile mici 8R – 31

Cireşe de mai (7)... dar din alt cireş

 Punem fantezia la treabă după care citim. Cum ce? Deschide aici.

Ninsoarea care ne trebuie

            Eram copil când am primit în dar primul meu fulg de zăpadă. Eu înăuntru, în penultima bancă pe rândul de la geam, gândurile mele pe afară, se zbenguiau în zăpada ce începuse să se aşeze. Voiam şi eu în caruselul acela alb şi priveam cu poftă la hârjoana de afară, când un cogeamitea flocon alb îmi făcea semne să am răbdare că el mă aşteaptă. Şi aşa a şi fost. Nu s-a aşezat o clipă, o clipă nu a stat locului, ridicări, coborâri, rotiri, piruete, răsuciri, rostogoliri, plutiri, na! dansuri ştiute doar de el. Orele s-au terminat, pentru mine de mult, pentru profesori, au mai durat ceva. Afară se anunţa o noapte de argint şi mister sau poate doar mie mi s-a părut aşa datorită fulgilor care m-au condus până acasă învăţându-mă mult mai multe decât şcoala din ziua aceea. Dovadă stă faptul că nu-mi aduc aminte nimic din ceea ce mi-a fost predat în ziua aceea de către profesori, dar ţin minte toată poezia spusă de către primul meu fulg de zăpadă.

            Suflet de copil… aşa este şi cartea aceasta, frânturi de emoţii trăite cu ocazia aşteptării primei zile de vacanţă; cu ocazia aşteptării primei ninsori, când ne uităm din zori după nori călători; cu ocazia plecării în excursie pe supărare mare căci zăpada se încăpăţânează tare şi nu apare; cu ocazia primului fulg uşor, ce cade alene şi ne întrebăm temător, ne ocoleşte sau se aşterne; cu ocazia primului om de zăpadă ce-l punem de gardă, să ne dea de ştire atunci când gheaţa devine subţire; cu ocazia poveştilor spuse de bunica şi ce ne mai plăceau chiar dacă nu eram atâtica; cu ocazia Sorcovei pe care o încheiam cu un „La Mulţi Ani!” dar nouă ne era gândul la bani… şi s-a topit vacanţa, dar nu-i nimic că noi avem răbdare să treacă semestrele şcolare.

            Cartea aceasta apare în anul 1979, an decretat ca fiind anul internaţional al copilului şi surprinde cele de mai sus şi alte câteva în plus în treisprezece povestiri care conţin ritmuri poetice. Am mai întâlnit felul acesta de scriitură în Giumbuş Măgăruş, în Poveste din cetatea lucrurilor neterminate, aici cititorul nu face nici un fel de efort, el trăieşte în timpul acţiunii luând parte direct la evenimente deoarece se produce o identificare cu unul sau altul dintre personaje, pe când în cartea de faţă acest lucru nu este posibil căci nu avem un personaj concret. Cititorul trebuie să cearnă trecutul de prezent şi să descopere momentele în care va fi fost supus unor reflecţii mai mult sau mai puţin conştiente de diferite evenimente exterioare. Copilul cititor trebuie să depăşească prezentul imediat şi să se lase purtat de unda de şoc provocată în memorie de autorul acestor poveşti prin aruncarea acestor rime care se doresc a surprinde esenţe. Nu-i lucru uşor, iar efortul este unul pe măsură, de aceea îmi pare că poveştile sunt mai degrabă destinate adulţilor cu propensiuni nostalgice. Cel mult copiii pot descoperi începuturi ale devenirii, ceea ce să recunoaştem! nu-i puţin lucru.

Temă: Rimaţi copilăria dumneavoastră cu o experienţă de viaţă al cărei sens l-aţi dibuit adult fiind.

Autor: NICOLAE NEAGU (18 iulie 1931, Dâmboviţa – 19 iunie 2009, Dâmboviţa)

Coperta şi ilustraţii: GYÖRGY MIHAIL

Editura: Ion Creangă

Lector: PĂSĂRIN GEORGETA

Tehnoredactor: POSTELNICU VALERICA

Bun de tipar: 17. I. 1979. Apărut: 1979

Tiraj: 30000. Broşate

Coli de tipar: 6

Cireşe de mai (6)

Nu sunt eu un pescar convins dar ştiu să fac diferenţa între un pripon, o undiţă şi o lansetă şi mai ştiu că au pescarii nişte poveşti, mamă, mamă… ia uite ce i s-a întâmplat prin 1952 unui pescar de la Islaz .

UN PEŞTE DE PESTE 100 DE ANI

            La muzeul istoric „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti se prezintă într-o zi un pescar şi adresându-se administratorului îi spune:

            - Eu sunt pescar la Islaz. Nu de mult am prins o ştiucă uriaşă, de nasul căreia era prins un inel cu următoarea inscripţie „Această ştiucă a fost aruncată în Dunăre cu trei ani înainte de revoluţia de la 1848, în amintirea adunării de la Islaz.” Am adus acest inel. Poate că doriţi să-l păstraţi în muzeu, deoarece este un obiect de foarte mare preţ. Iată, să-ţi arăt inelul, - adăugă pescarul, scotocindu-se în buzunar.

            Dar administratorul muzeului îl opreşte pe pescar:

            - Nu te osteni să scoţi inelul. El nu reprezintă nici un interes pentru muzeul nostru. Cel care a prins de nasul ştiucii inelul cu inscripţia a vrut, de bună seamă, să facă o glumă. Această inscripţie nu corespunde realităţii.

            - Crezi d-ta că ştiuca nu poate să trăiască aşa de mult? întrebă pescarul, nedumerit.

            - Ba eu cred că ştiuca poate să trăiască şi peste 100 de ani. Dar eu susţin, totuşi, că inelul cu inscripţia pe care l-ai adus este fals.

            - De unde ştii acest lucru, când nici n-ai văzut inelul? întrebă şi mai nedumerit pescarul.

            Ce răspuns credeţi că a dat administratorul muzeului la această întrebare?

Pentru un răspuns potrivit o carte numai bună de citit.

Piticul din Ţara Uitată

            Cartea aceasta mă împinge pe tărâmul unde se făuresc poveştile. Aici, un ghem de iţe de toate culorile sunt încâlcite cu dibăcie, lăsându-se pe afară doar căpătâie, care tremură de nerăbdare, în speranţa că ele vor fi cele prinse şi trase afară de către povestitor. Căpătâie care se lungesc, se lungesc şi deodată cric, crac, firul se rupe. Disperării nu i-a venit rândul. Se trage un alt fir, poate de o altă culoare, care să facă pereche bună cu cel de dinainte şi tot aşa până când, din ghergheful de ţesut poveşti iese un material diafan, care place ochiului şi încântă auzul, care încălzeşte spiritul şi dă de lucru imaginaţiei. Găsim aici motive puzderie, stilizate, abstracte, naive, în filigran, motive concrete, motive ascunse, simboluri, totul depinde de cum citim acest material.

            În povestea aceasta Sorel, Fulguşoara, Ielen, băieţii dornici de jocuri şi aventuri, Ţâfnosul, vânturile de miazănoapte, pescăruşii, marinarii iscusiţi sunt elemente stilizate ale vieţii de zi cu zi. Căci aici şi nu într-altă parte se petrec drame, care ne împing să căutăm sprijin în poveştile pe care le-am auzit şi dacă nu le-am auzit să le inventăm noi, pentru a fi sprijin şi ajutor la nevoie.

            Sorel şi Fulguşoara, frate şi soră, amândoi pitici trăiesc drama despărţirii nedorite. Un marinar iscusit, reuşeşte să-şi conducă corabia până la ţărmul Ţării Uitate, făcând de ruşine vânturile ce apărau acest loc. Mânat de interese mercantile şi poate din dorinţa de a demonstra ceva, o răpeşte de Fulguşoara, iese în larg şi cârmeşte corabia spre gloria visată… dar vânturile de miazănoapte au alte planuri, ele bat în altă direcţie…

            Cu tolba plină, Sorel se întoarce din munţi şi găseşte căsuţa de coral de la malul mării goală… să fie un joc de-a v-aţi ascunselea? Nu, pescăruşii îi povestesc de-a fir a păr toate cele se s-au întâmplat. În căsuţa goală şi tristă nu doar vânturile îşi plâng soarta, numai că spre deosebire de ele, Sorel se hotărăşte cu ajutorul piticului Făurar, care îi dă arme potrivite, să plece în lume pentru a răscumpăra această nedreptate. Şi pleacă, şi are parte de aventuri în insule sălbatice, demască vrăjitori ce se cred zei, este ajutat de pescăruşi, află de castelul vânturilor de miazănoapte şi de fapta acestora, dar îi este imposibil să-l găsească, nimeni nu ştie unde şi-au durat vânturile sălaşul, primeşte din nou ajutorul pescăruşilor, dar este târziu, mult prea târziu… lucrurile nu mai sunt reversibile, posibilă mai este doar o revedere care devine rece. Sorel ia o altă hotărâre… şi aici firul de rupe.

            Şi povestea o ia de la capăt cu jocurile de copii dintr-un sat uitat, unde o ceată de băieţi înjghebează colibe unde îşi ţin lucrurile de preţ, fac concursuri de înot până la ostrov şi dau târcoale cetăţii de sub deal încercând să-i pătrundă tainele, căci multe s-au mai auzit despre aceasta. Ielen este singurul băiat care reuşeşte să se caţere până în turn şi să le aducă de acolo poveşti despre piticii care se cred că locuiesc aici, pitici a căror căpetenie este nimeni altul decât… şi aici firul de înnoadă.

            Şi băieţii se împart în doua tabere, cei cărora le sunt suficiente vorbele lui Ielen, căci faptele acestuia nu-l trădează drept mincinos şi ceilalţi, care au nevoie de dovezi. Şi Ielen se hotărăşte să le aducă…numai că pică într-o poveste ţesută de Ţâfnos, un pitic ce unelteşte împreună cu Vultan… şi îi rămân doar vorbele.

            De-am fi unul dintre copiii de mai târziu, care se joacă la poalele cetăţii şi ale turnului ce-i încă în picioare am afla de ce Sorel nu s-a mai întâlnit cu Ielen chiar din gura povestitorului, care nu a uitat cetatea cu turnul ei şi după drumul lui prin lume se întoarce aici pentru a spune povestea mai departe unor copii cărora le sunt suficiente doar vorbele.

Temă: Cine aduce povestea în viaţa dumneavoastră?

Autor: AHMET HROMADŽIĆ (11 octombrie 1923, Bosanski Petrovac – 1 ianuarie 2003, Sarajevo)

Copertă: MAGDA ARDELEANU

Ilustraţiile reproduse după ediţia în limba rusă

Titlu original: Patuljak iz zaboravljene zemlje (1956)

Traducere: CĂLIN GRUIA şi BERAR RADIVOI

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: ALEXANDRINA ŢIMPĂU

Tehnoredactor: ŞTEFANIA MIHAI

Dat la cules 09.04.1964. Bun de tipar 14.08.1964. Apărut

1964. Comanda nr. 6318. Tiraj 25140. Hârtie semivelină

De 63 g/m², 610x860/16. Coli editoriale 5,86. Coli de ti-

par 8,5. A. T. 2616. C.Z. pentru bibliotecile mici

886.1 – 93 = R.

Ştrengărel, pisoiaşul mititel

            Mă întreb când este învăţarea mai eficientă, atunci când nevoia bazală ne împinge sau atunci când curiozitatea ne dă ghes. Între cele două situaţii diferenţele sunt majore, dacă în prima, eroarea se plăteşte, în cea de a doua, eroarea, poate fi un prilej de contemplare, o oprire, un popas, un prilej de joacă. Una e să sari peste gardul vecinului atunci când stomacul te strânge şi alta e să îţi cadă privirea în curtea acestuia şi eventual să te duci după ea pentru a ţi-o recupera. În primul caz ţi se poate imputa intenţia criminală şi chiar dacă oala cu smântână rămâne neatinsă, câteva mături pe spinare poţi căpăta cu siguranţă şi în cea de a doua situaţie, oala cu smântână rămâne neatinsă şi asta doar pentru că burta deja îţi este pusă la cale şi tu ai ochi pentru altele.

            O zi caldă în care razele jucăuşe se distrează pe seama pleoapelor tale, gâdilându-le şi făcându-le să se strângă de râs este numai bună de învăţat din curiozitate, este cea mai bună zi să urci până în vârful scării şi să vezi dincolo de nasul tău mic de pisoi… căci da! vorbim despre un pisoi, un ştrengar cu blăniţă şi codiţă care habar nu are ce înseamnă o grădină şi câte se pot găsi acolo.

            Un iaz cu peştişori roşiori – nu-i mâncăm fiindcă sunt aprigi la război dacă se supără pe noi; un căţel – nu ne certăm cu el deoarece şi el e mic şi ne devine cu uşurinţă amic; un arici – ce stă într-o tufă de urzici de nu mai ştii cine-ţi poate crea băşici şi sunt şi flori – cu o mulţime de culori, sunt şi broscuţe, şi copaci, şi tufe. Dar uite că-nserarea vine şi razele jucăuşe se ascund de tine şi pleoapele atât aşteaptă, să se întindă şi ele odată căci toată ziua au stat rulate ş-acum se vor întinse şi scuturate. Dar cum să faci că tu eşti mic şi zidu-i voinic, când ai venit ai fost ajutat un pic de-o scară proptită-n portic, dar nu-i nimic, că vechiul tău amic, căţel, cunoaşte un stejărel, ce-l ştie pe unul mai măricel, care te poate ajuta niţel… şi zidul nu mai e voinic când toţi prietenii îţi zic… eşti un pisic!

            Ştiaţi că:  Această carte face parte dintr-o serie apărută în Franţa între anii 1953 – 1994 sub numele Collection Farandole. Piesa de rezistenţă a acestei colecţii este seria Martine, text Gilbert Delahaye, acuarele Marcel Marlier. La noi, editura Crişan a editat o parte din aceste volume în colecţia Andreea.

            Temă: Amintiţi-vă cum arătau cutiile dumneavoastră de acuarele.

Autor: LUCIENNE ERVILLE

Acuarele: MARCEL MARLIER

Titlu original: Follet le petit chat (1958)

Traducere: TUDOR MĂINESCU

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: GEORGETA PĂSĂRIN

Tehnoredactor: MARIANA PUŞCAŞU

Dat la cules 27.10.1966. Bun de tipar 2.12.1966. Apărut 1966. Comanda nr. 8000.

Tiraj 100140. Hârtie of. A de 100 g/m² 540x840/8. Coli editoriale 1,67. Coli de

tipar 2,5. AT 16939. C.Z. pentru bibliotecile mici 84 – 23 = R

Fram ursul polar

            Citind povestea lui Fram îţi poţi pune cel puţin o întrebare care a suscitat destul de multă controversă în mediile de specialitate (cum ar fi băutul unei beri la terasă) şi anume „Animalele au conştiinţă?” Ştim că o abordare potrivită atunci când avem de răspuns la o întrebare este aceea de a defini termenii, astfel încât să vorbim cu toţii aceeaşi limbă. În cazul de faţă avem de circumscris trei termeni, nu o vom face cu fiecare în parte, unul dintre ei îl vom lăsa pe mâna bunului simţ, care niciodată nu dă greş.

            Începem cu verbul a avea care ne arată o posesiune, ne indică faptul că cineva deţine ceva, ba mai mult decât atât, are drepturi asupra bunului deţinut. Gândind lucrurile în felul acesta se introduce o delimitare între fiinţă şi conştiinţă. Ne putem întreba când, cum, în ce condiţii devine o fiinţă proprietară de conştiinţă? Ne-am complica prea mult, ar trebui să imaginăm un sistem în care conştiinţa să poată fi achiziţionată de orice fiinţă, plus că aşa ca orice marfă, ea ar trebui plătită şi tot ca orice marfă ar exista calităţi diferite, producători diferiţi… şi să mi-l arătaţi voi mie pe acela care ar vrea o conştiinţă produsă pe vapor (drept loisir propun înlocuirea cuvântului vapor cu nume de ţări, cum ar fi China, România, Germania s.a.). Nu, clar, conştiinţă nu se poate delimita de fiinţă! Ea trebuie privită ca o potenţialitate, ca o stare posibilă, care se actualizează, care oferă ceva fiinţei făcând-o pe aceasta diferită de celelalte fiinţe care nu şi-au actualizat această stare. Să vedem conştiinţa ca pe un upgrade? Cert este că verbul a avea nu îşi are locul în această întrebare. Ce punem în loc? Celălalt verb important a fi.

            În felul acesta întrebarea devine „Animalele sunt conştiente?” Sigur, nu mai avem o corespondenţă de 1:1 în ceea ce priveşte sensurile, dar dacă forţăm şi luăm un pic la pilă cuvintele am putea construi o întrebare ca aceasta „Conştiinţa animalelor există?” Cred că la intersecţia acestor două întrebări se află un teren prin care putem bâjbâi după un răspuns.

            Chestiunea s-a complicat un pic deoarece trebuie să definim tandemul conştiinţă / conştient, dar nu-i problemă căci suntem de ceva vreme la terasă şi timp mai avem, limba-i dezlegată şi gândul bâjbâie pe unde spuneam mai sus. Am spus, conştiinţa este o stare posibilă, care atunci când se întâmplă trece fiinţa la nivel conştient, ce face fiinţa odată ajunsă la acest nivel, ei bine asta depinde de fiecare… povestea aceasta ne spune ce face Fram, ursul polar.

            Un pui de urs este şi el o fiinţă, are şi el o mamă care îl ocroteşte, nu înţelege uşor ce  s-a întâmplat cu izvorul de lapte cald, de ce acesta a secat atunci când mama lui s-a speriat de o detunătură şi a căzut, de ce nu se ridică mama lui, doar au mai fost de atâtea ori când furtuna a bubuit cu şi mai multă putere şi mama lui nu s-a speriat. Nu înţelege fiinţele acestea care îl încolţesc şi-l duc pe sus într-un loc unde mirosul este altfel decât cel ştiut de el. Dar puiul de urs trăieşte, este înconjurat de oameni care îi arată ce trebuie să facă pentru a-i fi bine, ajunge astfel atracţia circului Struţki pentru că el reuşeşte să depăşească nivelul condiţionărilor impuse de dresaj oferind reprezentaţii care se adaptează publicului prezent în cortul de spectacol.

            Fram suie o treaptă sau poate doar se ridică pe vârfuri atunci când îşi permite să acţioneze depăşind limitele instructajului, păstrându-se totuşi în apropierea lui, el face o serie de mişcări care sunt întărite de aplauzele publicului, urmând ca încet, încet, reprezentaţie cu reprezentaţie aceste mişcări să devină din ce în ce mai elaborate astfel, el primeşte o pungă cu bomboane îşi opreşte una pentru el, iar restul le împarte publicului sau adoptă un copil pe care îl arată sefului de sală ca fiind din acel moment protejatul său sau dă lecţii clovnilor care încearcă să-l imite, plus încă o sumedenie de chestii pe care le face după ce ajunge înapoi în sălbăticie căci vine un moment în care Fram are o dilemă existenţială, el este un animal sălbatic sau a depăşit acest nivel, iar răspunsul nu-l poate afla decât în sălbăticie, unde va ajunge în cele din urmă.

            Sigur, toate elementele acestea apar treptat în povestire şi au rolul lor, facilitând ataşamentul faţă de un urs aşa bine crescut, care nu poate să ucidă o focă datorită luminii ochilor ei care îi aduc aminte de focile de la circul Struţki şi totuşi el trebuie să mănânce, ajunge să facă un lucru pur omenesc şi anume un compromis. Aici, în pustiul alb al Polului Nord, în noaptea lungă cât jumătate de an va bâjbâi Fram după răspunsul la întrebarea sa. Fram se va regăsi în tot felul de întâmplări care îi vor arăta cam ce ar fi putut fi viaţa lui în sălbăticie, cum decurge întâlnirea cu ceilalţi urşi albi, cum rezolvă problema puiului de urs rămas orfan (acesta este un moment foarte intrigant deoarece felul răzbunător al puiului de urs mi se pare un pic forţat, nu cred că animalele pot amâna răzbunarea), întâlnirea cu micul eschimos, salvarea celor doi vânători care se va dovedi a fi salvarea lui proprie, toate acestea îl fac pe Fram să vrea înapoi la circul Struţki… el este gata să renunţe la libertatea sa nemărginită în schimbul unei libertăţii măsurate.

Temă: Să presupunem că vedeţi nişte gratii, cum vă daţi seama dacă sunteţi în faţa lor sau în spatele lor?

Autor: CEZAR PETRESCU (1 decembrie 1892, comuna Hodora-Cotnari, jud. Iaşi – 9 martie 1961, Bucureşti)

Copertă şi ilustraţii: ADRIANA MIHĂILESCU

Editura: Tineretului

Redactor: IORDANA URECHE

Tehnoredactor: CONSTANŢA VULCĂNESCU

Dat la cules 21.03.1968. Bun de tipar 14.06.1969. Apărut 1969.

Comanda nr. 7439. Tiraj 37120. Broşate 34100 + legate 3110.

Hârtie offset A. de 90g/m² 540 x 840/8. Coli editoriale 20,5.

Coli de tipar 25. A 13116. C.Z. pentru bibliotecile mici 8R – 93

  

Legendariu Romanescu

            În  aceste momente în care focul bătăliei mai pâlpâie încă vin şi eu în goana cea mare cu un pai să-l pun la bătaie. Nici măcar nu este un pai din recolta de anul acesta, un pai viguros care să se lupte cu fălcile focului vreme îndelungată, nici vorbă de aşa ceva, este un pai prizărit, becisnic, ca vai de mama lui, atât de friabil că se vaporizează înainte de a cunoaşte mânia aprinsă a luptei, căldura degajată de ea îl trimite la origini. Să ne încălzim aşadar şi să profităm de lumina emanată !

111. Musc’a.

            Abia esista o insecta mai comuna si mai latїta, decâtu muc’a, ce ni-e cunoscuta fórte bine. Acestu anumalu molestu si temerariu se indésa pre totu loculu unde se afla omulu, séu atare animalu, ori farmatura de mancare ; in chilia, in camara, in staulu etc. Pre totu loculu se vîresce, pentru ace’a trebue sè ne aparamu in continu mancarile si alte lucruri de acestu animalu incomodu. Cu murmuitulu si pitїgatur’a sea ne incomodéza neincetatu candu lucramu, séu pausamu si totu-si câtu de pucini sunt, cari iau la revisiune musc’a asia, in câtu sè póte dá despre ace’a o descriere esacta.

            - Pre capulu muscei observamu doi ochi mari, dóue cornuletie de pipaitu, si unu botu sugatoriu. Ochii ei au o structura estraordinaria, constructiunea acelor’a se póte vedé chiaru numai cu ajutoriulu unui telescopu. Fiacare ochiu consta din 4000 retiele sest-anghiularie, cari sunt rotundїe, si se potu priví de totu atâtia ochisiori perfecti. Pre langa acést’a constructiune admirabila musc’a totu-si e in stare cu ochii sei, de altcum nemiscabili, sè privésca deodata in tóte láturele. Pre frunte mai are inca si trei ochi laterali si simplii. Cornuletiele de pipaitu constáu din trei ramurele fine, dintre cari cea din urma se finesce in o coma perósa. Vîrvulu botului e provediutu cu doue budie carnóse, cari sunt fórte acomodate pentru sugerea fluidului, Corpulu ei e acoperitu cu peru manuntu ; care, privindu la elu cu telescopulu, se vede in form’a unei sule strambate. Dintre ghiarele aceleia asuda unu fluidu, cu ajutoriulu cariu’a musc’a e in stare sè stea chiaru si pre objectele cele mai lucii : pre ferésta, cautatoria etc. Murmuitulu, ce se aude candu sbóra, provine din frecarea si miscarea aripeloru.

            Musc’a asiédia câte 60 – 80 de óue in gunoiu, in pamentu farmatiosu, si in alte locuri necurate, unde in 12 – 24 óre se clocescu si scotu. Vermuletii la inceputu sunt fórte mencatiosi si crescu iute ; in decursu de 14 dїle se schimba in papusia, din care peste 14 dїle iese musc’a intréga. In totu anulu are patru generatiuni, pentru ace’a se sporescu muscele asia de tare singuru sub decursulu unei vere. Si in adeveru abia amu fi in stare sè ne aparamu de aceste insecte incomodabile, déca nu aru serví de nutrementu unor’a paseri ; dintre cari cu destingere gainele consuma o multїme de vermuleti si papusie. Cu inceputulu tómnei, indata ce intra frigulu mai mare, disparu si muscele, se aréta sînguru in chili’a caldurósa, ici-colea câte un’a, celelalte aparu cu inceputulu primaverei urmatórie.

un fel de PS – mă tot bâzâia un zâmbet care se aşeza când în colţul buzelor, când pe toată faţa, mă gâdila straşnic şi nu s-a potolit până nu mi-am adus aminte de Traian. Cum cine-i Traian ? Uite aici !

Aventurile celor trei prieteni în Tiutiurlistan

            Ai uneori în faţa ta o carte despre care nu ai nici cel mai mic indiciu. Autorul îţi este total necunoscut, numele lui nu se asociază nu nimic din memoria ta. Titlul cărţii pleacă de la zero şi se opreşte la semnificaţia cuvintelor, de aici începe construcţia a ceva cu sens, totuşi, nu poţi construi când dai peste cuvinte inventate… eşti nevoit să treci mai departe. Şi uite aşa răsfoieşti un pic cartea, poate dai de nişte ilustraţii, nu şi de data aceasta, singura ilustraţie este cea de pe prima coperta, dar deja ştii că este vorba de trei prieteni şi aventurile lor. Ceea ce capeţi în plus este o înfăţişare a personajelor din poveste, un cocoş, o pisica (care se va dovedi a fi motan) şi o vulpe (clar! o altfel de vulpe).

            Te poţi întreba ce te face în aceasta situaţie să vrei să citeşti aceasta carte… răspunsul este simplu şi anume spiritul de aventura, plus că se poate dovedi o treaba minunata faptul că nu pleci la drum cu un set de informaţii, asta ca sa nu le spun pre-judecăţi legate de autor, poveste sau mai ştiu eu ce.

            Ne punem bocceluţa în vârf de băţ, dăm drumul la fluierat, aşa încetişor să nu speriem pe nimeni în jurul nostru şi ţinem tira firului de poveste care începe a se depăna… sfârrr, sfârrr şi nu fusul face aşa, ci urechile însetate de poveste când se apucă caporalul Trâmbiţaşul să toarne povestea sa. Aflăm acum cam pe unde vine Tiutiurlistanul şi cum se învecinează el cu Blabonia, cum cei doi regi (Poloboc şi Scorţişoară) s-au luat la harţă de la un joc de dame în care piesele erau comestibile, cum au dat ei vina unul pe altul acuzându-se de joc cu mâinile murdare, cum războiul dintre cele două regate s-a transformat dintr-o înfruntare pe tabla de joc într-o confruntare pe câmpul adevărat de bătaie, acum nu se mai mutau piese comestibile pentru guri regeşti ci bucăţi de carne pentru tunuri flamande şi răzbunătoare. În acest război care are de toate, de la trădări, până la reveniri spectaculoase îşi va câştiga caporalul Trâmbiţaşul gradele şi recunoaşterea sa. Nu vă aşteptaţi să vedeţi muniţia clasica pusa la treaba doar suntem într-un război dintre Tiutiurlistan şi Blabonia, aci lucrurile sunt tranşate altfel…un adevărat masacru, carnagiu, care începe la „Scrumbia Afumată” hanul de lângă câmpul de bătaie se continuă cu întâlnirea celor două oştiri dispuse să lupte până la moarte. În războiul acesta este o disperare cumplită, se ajunge să se folosească cotoare de mere, şapte mii de găluşte, mierea încleiază totul, tăişul greu şi lipicios al spadelor se prinde de bărbile combatanţilor, unii reuşesc să se descalţe şi lovesc cu cizma-n stânga şi-n dreapta… eforturile tiutiurlistanezilor nu sunt pe măsura trădărilor de care au parte, blablanezii se apropie de victorie, noroc cu Mânzoc şi Nodişor şi cu sacul lor bâzâitor, ei vor pune oastea blablaneză pe fugă.

            Amintirile acestea se sting în prezenta unui viitor care se anunţă sumbru, prinţesa Blaboniei, Violina, a fost răpită la graniţa cu Tiutiurlistanul, un nou război se apropie. Cei trei prieteni – caporalul Trâmbiţaşul, Miorlălău Şoricescu şi Şireata – vor reuşi să facă ceva în aceasta privinţă? Cu siguranţă da! Aceasta este marea lor aventură în care îşi vor da măsura caracterului lor dovedind ce înseamnă prietenia, curajul, sacrificiul, iertarea, respectul, bunătatea, neîncrederea, impoliteţea, laşitatea, viciul, răutatea.

            În timp ce citeam această poveste am avut mereu senzaţia unei umbre, a unui spectru care mă însoţea de lungul rândurilor, niciodată văzut pe de-a-ntregul ci numai ghicit, construit din atitudinea, comportamentul personajelor, cum ar fi ţiganul Bătătură, care vrea cu orice preţ să se răzbune pe cei trei prieteni după ce au salvat-o pe prinţesă şi i-au dat planurile peste cap. Uite, ce descântece şi farmece ţine-n puterea sa „Venim uşor / Într-un picior / Basma roşie aşternând, / Alergaţi, otrăvitori, curând!!! / Şi dacă / În codru unul din voi va rămâne / Să-l năpădească viermii până mâine / Şi doborât de boli să zacă – ooo !!!” Acesta nu se dă înlături de la nimic, este uns cu toate alifiile, ştie toate şiretlicurile, face pe satrapul şi e gata să-l spânzure pe Miorlălău Şoricescu în urma unei judecăţi ce îşi sprijină verdictul pe tertip şi tortură. Sunt momente în care descrierea locurilor te înfioară, aşa cum este în satul Zgârciobeşti în care mamele îşi leagă fiicele cu funii groase peste piept pentru a respira mai puţin, copiii se încălzesc la lucirile reci ale bănuţilor agonisiţi prin ajunare. Dar asta nu e tot, cel mai mult am rămas aşa cu gândul aiurea când am văzut atitudinea şi comportamentul prinţesei Violina care în ciuda tuturor dovezilor de bun simţ, de sacrificiu, de dăruire din partea celor trei prieteni, ea tot îi persecută, este necruţătoare, neatentă la nevoile lor, indiferentă şi dispreţuitoare. Este nevoie de intervenţia unui pustnic botanist învăţat care printr-un leac va topi inima de gheaţă a prinţesei, sigur! el spune că nu este nimic miraculos şi că totul este ştiinţă, dar tare mă tem că este doar o măsură de protecţie această afirmaţie şi că împotriva nesimţirii nu se poate lupta cu dovezi de bun simţ. Este practic ca o frecţie la picior de lemn, să admitem totuşi că dacă freci suficient de puternic vei reuşi să-ţi încălzeşti mâinile, dacă asta ajută la ceva.

            Ş-ar mai fi şi lupta cu demonii, sacrificiul suprem, taina cocoşului…şi toate sunt în cartea aceasta care a fost scrisă în 1942 şi publicată pentru prima dată în 1946. Amănuntul acesta l-am aflat ulterior şi m-a făcut să întrevăd pentru o clipă scurtă, chipul spectrului de care vă spuneam… războiul adevărat.

Temă: Descoperiţi-vă contrastul personal care vă dă posibilitatea să fiţi ceea ce sunteţi.

Autor: WOJCIECH ZUKROWSKI (14 aprilie 1916 Cracovia  - 26 august 2000 Varşovia)

Copertă: L. SÎRBU

Titlu original: Porwanie w Tiutiurlistanie (1968)

Traducere: MĂRGĂRITA PETRESCU VAVI

Editura: Ion Creangă

Redactor: GH. ZARAFU

Tehnoredactor: ELENA GĂRĂJĂU

Dat la cules 23.X.1974. Bun de tipar 27.XII.1974

Apărut 1975. Comanda nr. 971. Tiraj 22390 ex.

Coli de tipar 13

Isprăvile vulpii

            Din timp în timp mai citesc poveşti în care vulpea joacă pe cai mari. Face ea ce face şi păcăleşte pe cei din jur, se alege cu porţia cea mai mare, asta dacă nu cumva îi revine ei toată mâncarea pregătită pentru ospăţ. Nu iese niciodată în pagubă, mă rog, s-au mai auzit cazuri în care vulpea a rămas de căruţă, dar mai că-mi vine să cred că este o stratagemă pusă la cale tot de vulpe, ca să vadă lumea că poate şi ea fi păcălită şi în felul acesta să se ivească guşteri care să pună botul la prostie, vulpea le acordă în felul acesta un avantaj calculat… isteţ plan.

            - Bine, dacă tu poţi aprecia isteţimea planului meu înseamnă că eşti cel puţin la fel de isteţ ca mine. Nu degeaba ţi se spune vulpoi bătrân.

            Până acum, Vuk, vulpoiul de pluş al fii-mi nu mi-a vorbit niciodată. E prima dată că îl aud vorbind, sper să fie şi ultima.

            - Lasă, nu-ţi face griji, fiică-ta vorbeşte cu mine mereu şi uite n-are nimic, e un copil fericit. Atâta timp cât eşti în stare să nu trăncăneşti despre asta nu ai de ce să te tulburi, fii deschis şi joacă-te frumos!

            Dau să mă întind pentru a mări în felul acesta baza de susţinere a corpului meu deja mult prea mare pentru farse de genul asta, nu pot găsi altă explicaţie la ceea ce mi se întâmplă.

            - Nu e dragă nicio farsă, îmi placi şi-am zis să-ţi fac o surpriză. Am amestecat printre bobiţele de afine pe care le-ai mâncat nişte bobiţe de la o plantă pe care o ştiu eu şi care creşte dincolo, în lumea cealaltă. Nu pe lumea cealaltă ci în lumea cealaltă, fii atent la nuanţe.

            Deşi nu spusesem nimic, recunosc, îl gândisem pe pe în locul lui în.

            - Planta asta face ca oamenii să se înţeleagă cu tot ceea ce este în jurul lor, chiar şi cu ceilalţi oameni, da! este o plantă care face minuni. Ştiu că de vreo câtva timp te gândeşti la cum şi-a căpătat vulpea statutul de cea mai şireată fiinţă şi vreau să-ţi spun o poveste…

            Era pe vremea când exista doar o singură lume şi fiecare se descoperea pe sine mâncând din diferite plante care creşteau pe te miri unde. Găseai într-o zi o tufă cu bobiţe roşii, încercai şi uite aşa îţi descopereai curiozitatea. Pe urmă voiau toţi să fie curioşi, dar bobiţele roşii nu se găseau uşor, plus că cea mai mare parte din ele au fost mâncate de pisici, nişte lacome. Ce ne-am mai amuzat când i-a crescut gâtul girafei, dăduse ea într-o zi peste o tufă cu bobiţe cafenii doar că erau cam cocoţate şi s-a întins, s-a întins până a ajuns la ele. Elefantul are urechile aşa mari tot de la nişte bobiţe d-astea. Să vezi cum a fost, toată lumea găsea câte o tufă din asta numai elefantul nu reuşea neam să dea peste vreuna şi tot a tras cu urechea şi şi-a făcut urechea pâlnie până într-o zi în care s-a pomenit cu urechile pe care le ştii. Pe vremea aia erau tufe dintr-astea cu bobiţe de toate culorile şi fiecare în felul lui le-a descoperit. Era frumos, asta până într-o zi când cineva s-a gândit să cultive bobiţe colorate şi să-şi facă cum îi ziceţi voi acum o afacere, se vede treaba că mâncase nişte bobiţe stricate. Treaba e că toată suflarea a aflat de locul acesta în care se găseau laolaltă toate soiurile de bobiţe şi-au dat năvală ca la pomul lăudat… au ieşit atunci o mulţime de struţo-cămile, lucrurile nu mai erau la locul lor. Trebuia făcut ceva, dar ce? Nimeni nu se pricepea la aşa ceva, ş-atunci am apărut eu, vulpea, tocmai gustasem ceva şi-a mi-a venit o idee de a crea o altă lume asemănătoare cu aceasta în care oamenii întreprinzători, căci despre ei este vorba, să-şi vândă unul altuia tot soiul de bobiţe şi să ne lase pe noi să ne vedem d-ale noastre…

            - Mami, tata e-ntins în sufragerie şi nu mi-l dă pe Vuk!

            Sigur, isprava de mai sus nu face parte din culegerea aceasta de povestiri, dar dacă vreţi să aflaţi ce alte isprăvi a mai făcut vulpea, cum a păcălit ea Moartea, cum a petrecut ea cu ursul la nuntă, cum s-a terminat prietenia dintre ea şi leu, ce sfat îi dă caprei care s-a plictisit de viaţa bună, cum a rupt pisica în două cu ursul sau altele scornite şi culese de prin popor deschideţi urechea şi ciuliţi ochiul aici.

Temă: V-aţi culcat cum vă ştiţi şi v-aţi trezit cu coadă de vulpe. Cum procedaţi mai departe?

Autor: IUSTIN ILIEŞU (18 martie 1900 Maieru, jud. Bistriţa-Năsăud – 30 septembrie, Bucureşti)

Copertă şi ilustraţii: D. Negrea

Editura: Tineretului

Redactor: IOANA RICUS

Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU

Dat la cules: 24.04.1968. Bun de tipar: 11.12.1968. Apă-

rut: 1968. Comanda nr. 8317. Tiraj: 20140. Hârtie: ofset

A de 100 g/m², 700x1000/16.  Coli editoriale:  2,52. Coli

de tipar: 3. A.: 5034. C.Z. pentru bibliotecile mici: 8R-93

 
 

Abecedar - 1963

            Există vreo carte mai carte a copilăriei decât Abecedarul? Fiecare generaţie a avut abecedarul ei, în 1963 acesta arăta aşa şi a fost aprobat de Ministerul Învăţămîntului şi Culturii cu nr. 60958/1962.

Temă: Amestecaţi următoarele litere până găsiţi denumirea unui obiect drag A, C, E, R, T.

Autori: MARIA GIURGEA, CLARA MARU, MARIA BOŞTINĂ

Copertă şi ilustraţii: COCA CREŢOIU

Editură: Didactică şi Pedagogică

Redactor responsabil: DELARĂSCRUCI OLTEA

Tehnoredactor: RUSU VIRGINIA

Dat la cules 02.08.1962. Bun de tipar 10.12.1962. Apărut

1962. Tiraj 445000+145 ex ½ pînză. Hîrtie semivelină de

65 g/m², 16/70x100. Coli editoriale 5,192. Coli de tipar

5,50 planşe 3. A. 0500. C. Z.  pentru bibliotecile mari

372 – 67:4R – 8(075.2). C.Z. pentru bibliotecile mici 37:4R