Ştrengărel, pisoiaşul mititel

            Mă întreb când este învăţarea mai eficientă, atunci când nevoia bazală ne împinge sau atunci când curiozitatea ne dă ghes. Între cele două situaţii diferenţele sunt majore, dacă în prima, eroarea se plăteşte, în cea de a doua, eroarea, poate fi un prilej de contemplare, o oprire, un popas, un prilej de joacă. Una e să sari peste gardul vecinului atunci când stomacul te strânge şi alta e să îţi cadă privirea în curtea acestuia şi eventual să te duci după ea pentru a ţi-o recupera. În primul caz ţi se poate imputa intenţia criminală şi chiar dacă oala cu smântână rămâne neatinsă, câteva mături pe spinare poţi căpăta cu siguranţă şi în cea de a doua situaţie, oala cu smântână rămâne neatinsă şi asta doar pentru că burta deja îţi este pusă la cale şi tu ai ochi pentru altele.

            O zi caldă în care razele jucăuşe se distrează pe seama pleoapelor tale, gâdilându-le şi făcându-le să se strângă de râs este numai bună de învăţat din curiozitate, este cea mai bună zi să urci până în vârful scării şi să vezi dincolo de nasul tău mic de pisoi… căci da! vorbim despre un pisoi, un ştrengar cu blăniţă şi codiţă care habar nu are ce înseamnă o grădină şi câte se pot găsi acolo.

            Un iaz cu peştişori roşiori – nu-i mâncăm fiindcă sunt aprigi la război dacă se supără pe noi; un căţel – nu ne certăm cu el deoarece şi el e mic şi ne devine cu uşurinţă amic; un arici – ce stă într-o tufă de urzici de nu mai ştii cine-ţi poate crea băşici şi sunt şi flori – cu o mulţime de culori, sunt şi broscuţe, şi copaci, şi tufe. Dar uite că-nserarea vine şi razele jucăuşe se ascund de tine şi pleoapele atât aşteaptă, să se întindă şi ele odată căci toată ziua au stat rulate ş-acum se vor întinse şi scuturate. Dar cum să faci că tu eşti mic şi zidu-i voinic, când ai venit ai fost ajutat un pic de-o scară proptită-n portic, dar nu-i nimic, că vechiul tău amic, căţel, cunoaşte un stejărel, ce-l ştie pe unul mai măricel, care te poate ajuta niţel… şi zidul nu mai e voinic când toţi prietenii îţi zic… eşti un pisic!

            Ştiaţi că:  Această carte face parte dintr-o serie apărută în Franţa între anii 1953 – 1994 sub numele Collection Farandole. Piesa de rezistenţă a acestei colecţii este seria Martine, text Gilbert Delahaye, acuarele Marcel Marlier. La noi, editura Crişan a editat o parte din aceste volume în colecţia Andreea.

            Temă: Amintiţi-vă cum arătau cutiile dumneavoastră de acuarele.

Autor: LUCIENNE ERVILLE

Acuarele: MARCEL MARLIER

Titlu original: Follet le petit chat (1958)

Traducere: TUDOR MĂINESCU

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: GEORGETA PĂSĂRIN

Tehnoredactor: MARIANA PUŞCAŞU

Dat la cules 27.10.1966. Bun de tipar 2.12.1966. Apărut 1966. Comanda nr. 8000.

Tiraj 100140. Hârtie of. A de 100 g/m² 540x840/8. Coli editoriale 1,67. Coli de

tipar 2,5. AT 16939. C.Z. pentru bibliotecile mici 84 – 23 = R

Fram ursul polar

            Citind povestea lui Fram îţi poţi pune cel puţin o întrebare care a suscitat destul de multă controversă în mediile de specialitate (cum ar fi băutul unei beri la terasă) şi anume „Animalele au conştiinţă?” Ştim că o abordare potrivită atunci când avem de răspuns la o întrebare este aceea de a defini termenii, astfel încât să vorbim cu toţii aceeaşi limbă. În cazul de faţă avem de circumscris trei termeni, nu o vom face cu fiecare în parte, unul dintre ei îl vom lăsa pe mâna bunului simţ, care niciodată nu dă greş.

            Începem cu verbul a avea care ne arată o posesiune, ne indică faptul că cineva deţine ceva, ba mai mult decât atât, are drepturi asupra bunului deţinut. Gândind lucrurile în felul acesta se introduce o delimitare între fiinţă şi conştiinţă. Ne putem întreba când, cum, în ce condiţii devine o fiinţă proprietară de conştiinţă? Ne-am complica prea mult, ar trebui să imaginăm un sistem în care conştiinţa să poată fi achiziţionată de orice fiinţă, plus că aşa ca orice marfă, ea ar trebui plătită şi tot ca orice marfă ar exista calităţi diferite, producători diferiţi… şi să mi-l arătaţi voi mie pe acela care ar vrea o conştiinţă produsă pe vapor (drept loisir propun înlocuirea cuvântului vapor cu nume de ţări, cum ar fi China, România, Germania s.a.). Nu, clar, conştiinţă nu se poate delimita de fiinţă! Ea trebuie privită ca o potenţialitate, ca o stare posibilă, care se actualizează, care oferă ceva fiinţei făcând-o pe aceasta diferită de celelalte fiinţe care nu şi-au actualizat această stare. Să vedem conştiinţa ca pe un upgrade? Cert este că verbul a avea nu îşi are locul în această întrebare. Ce punem în loc? Celălalt verb important a fi.

            În felul acesta întrebarea devine „Animalele sunt conştiente?” Sigur, nu mai avem o corespondenţă de 1:1 în ceea ce priveşte sensurile, dar dacă forţăm şi luăm un pic la pilă cuvintele am putea construi o întrebare ca aceasta „Conştiinţa animalelor există?” Cred că la intersecţia acestor două întrebări se află un teren prin care putem bâjbâi după un răspuns.

            Chestiunea s-a complicat un pic deoarece trebuie să definim tandemul conştiinţă / conştient, dar nu-i problemă căci suntem de ceva vreme la terasă şi timp mai avem, limba-i dezlegată şi gândul bâjbâie pe unde spuneam mai sus. Am spus, conştiinţa este o stare posibilă, care atunci când se întâmplă trece fiinţa la nivel conştient, ce face fiinţa odată ajunsă la acest nivel, ei bine asta depinde de fiecare… povestea aceasta ne spune ce face Fram, ursul polar.

            Un pui de urs este şi el o fiinţă, are şi el o mamă care îl ocroteşte, nu înţelege uşor ce  s-a întâmplat cu izvorul de lapte cald, de ce acesta a secat atunci când mama lui s-a speriat de o detunătură şi a căzut, de ce nu se ridică mama lui, doar au mai fost de atâtea ori când furtuna a bubuit cu şi mai multă putere şi mama lui nu s-a speriat. Nu înţelege fiinţele acestea care îl încolţesc şi-l duc pe sus într-un loc unde mirosul este altfel decât cel ştiut de el. Dar puiul de urs trăieşte, este înconjurat de oameni care îi arată ce trebuie să facă pentru a-i fi bine, ajunge astfel atracţia circului Struţki pentru că el reuşeşte să depăşească nivelul condiţionărilor impuse de dresaj oferind reprezentaţii care se adaptează publicului prezent în cortul de spectacol.

            Fram suie o treaptă sau poate doar se ridică pe vârfuri atunci când îşi permite să acţioneze depăşind limitele instructajului, păstrându-se totuşi în apropierea lui, el face o serie de mişcări care sunt întărite de aplauzele publicului, urmând ca încet, încet, reprezentaţie cu reprezentaţie aceste mişcări să devină din ce în ce mai elaborate astfel, el primeşte o pungă cu bomboane îşi opreşte una pentru el, iar restul le împarte publicului sau adoptă un copil pe care îl arată sefului de sală ca fiind din acel moment protejatul său sau dă lecţii clovnilor care încearcă să-l imite, plus încă o sumedenie de chestii pe care le face după ce ajunge înapoi în sălbăticie căci vine un moment în care Fram are o dilemă existenţială, el este un animal sălbatic sau a depăşit acest nivel, iar răspunsul nu-l poate afla decât în sălbăticie, unde va ajunge în cele din urmă.

            Sigur, toate elementele acestea apar treptat în povestire şi au rolul lor, facilitând ataşamentul faţă de un urs aşa bine crescut, care nu poate să ucidă o focă datorită luminii ochilor ei care îi aduc aminte de focile de la circul Struţki şi totuşi el trebuie să mănânce, ajunge să facă un lucru pur omenesc şi anume un compromis. Aici, în pustiul alb al Polului Nord, în noaptea lungă cât jumătate de an va bâjbâi Fram după răspunsul la întrebarea sa. Fram se va regăsi în tot felul de întâmplări care îi vor arăta cam ce ar fi putut fi viaţa lui în sălbăticie, cum decurge întâlnirea cu ceilalţi urşi albi, cum rezolvă problema puiului de urs rămas orfan (acesta este un moment foarte intrigant deoarece felul răzbunător al puiului de urs mi se pare un pic forţat, nu cred că animalele pot amâna răzbunarea), întâlnirea cu micul eschimos, salvarea celor doi vânători care se va dovedi a fi salvarea lui proprie, toate acestea îl fac pe Fram să vrea înapoi la circul Struţki… el este gata să renunţe la libertatea sa nemărginită în schimbul unei libertăţii măsurate.

Temă: Să presupunem că vedeţi nişte gratii, cum vă daţi seama dacă sunteţi în faţa lor sau în spatele lor?

Autor: CEZAR PETRESCU (1 decembrie 1892, comuna Hodora-Cotnari, jud. Iaşi – 9 martie 1961, Bucureşti)

Copertă şi ilustraţii: ADRIANA MIHĂILESCU

Editura: Tineretului

Redactor: IORDANA URECHE

Tehnoredactor: CONSTANŢA VULCĂNESCU

Dat la cules 21.03.1968. Bun de tipar 14.06.1969. Apărut 1969.

Comanda nr. 7439. Tiraj 37120. Broşate 34100 + legate 3110.

Hârtie offset A. de 90g/m² 540 x 840/8. Coli editoriale 20,5.

Coli de tipar 25. A 13116. C.Z. pentru bibliotecile mici 8R – 93

  

Legendariu Romanescu

            În  aceste momente în care focul bătăliei mai pâlpâie încă vin şi eu în goana cea mare cu un pai să-l pun la bătaie. Nici măcar nu este un pai din recolta de anul acesta, un pai viguros care să se lupte cu fălcile focului vreme îndelungată, nici vorbă de aşa ceva, este un pai prizărit, becisnic, ca vai de mama lui, atât de friabil că se vaporizează înainte de a cunoaşte mânia aprinsă a luptei, căldura degajată de ea îl trimite la origini. Să ne încălzim aşadar şi să profităm de lumina emanată !

111. Musc’a.

            Abia esista o insecta mai comuna si mai latїta, decâtu muc’a, ce ni-e cunoscuta fórte bine. Acestu anumalu molestu si temerariu se indésa pre totu loculu unde se afla omulu, séu atare animalu, ori farmatura de mancare ; in chilia, in camara, in staulu etc. Pre totu loculu se vîresce, pentru ace’a trebue sè ne aparamu in continu mancarile si alte lucruri de acestu animalu incomodu. Cu murmuitulu si pitїgatur’a sea ne incomodéza neincetatu candu lucramu, séu pausamu si totu-si câtu de pucini sunt, cari iau la revisiune musc’a asia, in câtu sè póte dá despre ace’a o descriere esacta.

            - Pre capulu muscei observamu doi ochi mari, dóue cornuletie de pipaitu, si unu botu sugatoriu. Ochii ei au o structura estraordinaria, constructiunea acelor’a se póte vedé chiaru numai cu ajutoriulu unui telescopu. Fiacare ochiu consta din 4000 retiele sest-anghiularie, cari sunt rotundїe, si se potu priví de totu atâtia ochisiori perfecti. Pre langa acést’a constructiune admirabila musc’a totu-si e in stare cu ochii sei, de altcum nemiscabili, sè privésca deodata in tóte láturele. Pre frunte mai are inca si trei ochi laterali si simplii. Cornuletiele de pipaitu constáu din trei ramurele fine, dintre cari cea din urma se finesce in o coma perósa. Vîrvulu botului e provediutu cu doue budie carnóse, cari sunt fórte acomodate pentru sugerea fluidului, Corpulu ei e acoperitu cu peru manuntu ; care, privindu la elu cu telescopulu, se vede in form’a unei sule strambate. Dintre ghiarele aceleia asuda unu fluidu, cu ajutoriulu cariu’a musc’a e in stare sè stea chiaru si pre objectele cele mai lucii : pre ferésta, cautatoria etc. Murmuitulu, ce se aude candu sbóra, provine din frecarea si miscarea aripeloru.

            Musc’a asiédia câte 60 – 80 de óue in gunoiu, in pamentu farmatiosu, si in alte locuri necurate, unde in 12 – 24 óre se clocescu si scotu. Vermuletii la inceputu sunt fórte mencatiosi si crescu iute ; in decursu de 14 dїle se schimba in papusia, din care peste 14 dїle iese musc’a intréga. In totu anulu are patru generatiuni, pentru ace’a se sporescu muscele asia de tare singuru sub decursulu unei vere. Si in adeveru abia amu fi in stare sè ne aparamu de aceste insecte incomodabile, déca nu aru serví de nutrementu unor’a paseri ; dintre cari cu destingere gainele consuma o multїme de vermuleti si papusie. Cu inceputulu tómnei, indata ce intra frigulu mai mare, disparu si muscele, se aréta sînguru in chili’a caldurósa, ici-colea câte un’a, celelalte aparu cu inceputulu primaverei urmatórie.

un fel de PS – mă tot bâzâia un zâmbet care se aşeza când în colţul buzelor, când pe toată faţa, mă gâdila straşnic şi nu s-a potolit până nu mi-am adus aminte de Traian. Cum cine-i Traian ? Uite aici !

Aventurile celor trei prieteni în Tiutiurlistan

            Ai uneori în faţa ta o carte despre care nu ai nici cel mai mic indiciu. Autorul îţi este total necunoscut, numele lui nu se asociază nu nimic din memoria ta. Titlul cărţii pleacă de la zero şi se opreşte la semnificaţia cuvintelor, de aici începe construcţia a ceva cu sens, totuşi, nu poţi construi când dai peste cuvinte inventate… eşti nevoit să treci mai departe. Şi uite aşa răsfoieşti un pic cartea, poate dai de nişte ilustraţii, nu şi de data aceasta, singura ilustraţie este cea de pe prima coperta, dar deja ştii că este vorba de trei prieteni şi aventurile lor. Ceea ce capeţi în plus este o înfăţişare a personajelor din poveste, un cocoş, o pisica (care se va dovedi a fi motan) şi o vulpe (clar! o altfel de vulpe).

            Te poţi întreba ce te face în aceasta situaţie să vrei să citeşti aceasta carte… răspunsul este simplu şi anume spiritul de aventura, plus că se poate dovedi o treaba minunata faptul că nu pleci la drum cu un set de informaţii, asta ca sa nu le spun pre-judecăţi legate de autor, poveste sau mai ştiu eu ce.

            Ne punem bocceluţa în vârf de băţ, dăm drumul la fluierat, aşa încetişor să nu speriem pe nimeni în jurul nostru şi ţinem tira firului de poveste care începe a se depăna… sfârrr, sfârrr şi nu fusul face aşa, ci urechile însetate de poveste când se apucă caporalul Trâmbiţaşul să toarne povestea sa. Aflăm acum cam pe unde vine Tiutiurlistanul şi cum se învecinează el cu Blabonia, cum cei doi regi (Poloboc şi Scorţişoară) s-au luat la harţă de la un joc de dame în care piesele erau comestibile, cum au dat ei vina unul pe altul acuzându-se de joc cu mâinile murdare, cum războiul dintre cele două regate s-a transformat dintr-o înfruntare pe tabla de joc într-o confruntare pe câmpul adevărat de bătaie, acum nu se mai mutau piese comestibile pentru guri regeşti ci bucăţi de carne pentru tunuri flamande şi răzbunătoare. În acest război care are de toate, de la trădări, până la reveniri spectaculoase îşi va câştiga caporalul Trâmbiţaşul gradele şi recunoaşterea sa. Nu vă aşteptaţi să vedeţi muniţia clasica pusa la treaba doar suntem într-un război dintre Tiutiurlistan şi Blabonia, aci lucrurile sunt tranşate altfel…un adevărat masacru, carnagiu, care începe la „Scrumbia Afumată” hanul de lângă câmpul de bătaie se continuă cu întâlnirea celor două oştiri dispuse să lupte până la moarte. În războiul acesta este o disperare cumplită, se ajunge să se folosească cotoare de mere, şapte mii de găluşte, mierea încleiază totul, tăişul greu şi lipicios al spadelor se prinde de bărbile combatanţilor, unii reuşesc să se descalţe şi lovesc cu cizma-n stânga şi-n dreapta… eforturile tiutiurlistanezilor nu sunt pe măsura trădărilor de care au parte, blablanezii se apropie de victorie, noroc cu Mânzoc şi Nodişor şi cu sacul lor bâzâitor, ei vor pune oastea blablaneză pe fugă.

            Amintirile acestea se sting în prezenta unui viitor care se anunţă sumbru, prinţesa Blaboniei, Violina, a fost răpită la graniţa cu Tiutiurlistanul, un nou război se apropie. Cei trei prieteni – caporalul Trâmbiţaşul, Miorlălău Şoricescu şi Şireata – vor reuşi să facă ceva în aceasta privinţă? Cu siguranţă da! Aceasta este marea lor aventură în care îşi vor da măsura caracterului lor dovedind ce înseamnă prietenia, curajul, sacrificiul, iertarea, respectul, bunătatea, neîncrederea, impoliteţea, laşitatea, viciul, răutatea.

            În timp ce citeam această poveste am avut mereu senzaţia unei umbre, a unui spectru care mă însoţea de lungul rândurilor, niciodată văzut pe de-a-ntregul ci numai ghicit, construit din atitudinea, comportamentul personajelor, cum ar fi ţiganul Bătătură, care vrea cu orice preţ să se răzbune pe cei trei prieteni după ce au salvat-o pe prinţesă şi i-au dat planurile peste cap. Uite, ce descântece şi farmece ţine-n puterea sa „Venim uşor / Într-un picior / Basma roşie aşternând, / Alergaţi, otrăvitori, curând!!! / Şi dacă / În codru unul din voi va rămâne / Să-l năpădească viermii până mâine / Şi doborât de boli să zacă – ooo !!!” Acesta nu se dă înlături de la nimic, este uns cu toate alifiile, ştie toate şiretlicurile, face pe satrapul şi e gata să-l spânzure pe Miorlălău Şoricescu în urma unei judecăţi ce îşi sprijină verdictul pe tertip şi tortură. Sunt momente în care descrierea locurilor te înfioară, aşa cum este în satul Zgârciobeşti în care mamele îşi leagă fiicele cu funii groase peste piept pentru a respira mai puţin, copiii se încălzesc la lucirile reci ale bănuţilor agonisiţi prin ajunare. Dar asta nu e tot, cel mai mult am rămas aşa cu gândul aiurea când am văzut atitudinea şi comportamentul prinţesei Violina care în ciuda tuturor dovezilor de bun simţ, de sacrificiu, de dăruire din partea celor trei prieteni, ea tot îi persecută, este necruţătoare, neatentă la nevoile lor, indiferentă şi dispreţuitoare. Este nevoie de intervenţia unui pustnic botanist învăţat care printr-un leac va topi inima de gheaţă a prinţesei, sigur! el spune că nu este nimic miraculos şi că totul este ştiinţă, dar tare mă tem că este doar o măsură de protecţie această afirmaţie şi că împotriva nesimţirii nu se poate lupta cu dovezi de bun simţ. Este practic ca o frecţie la picior de lemn, să admitem totuşi că dacă freci suficient de puternic vei reuşi să-ţi încălzeşti mâinile, dacă asta ajută la ceva.

            Ş-ar mai fi şi lupta cu demonii, sacrificiul suprem, taina cocoşului…şi toate sunt în cartea aceasta care a fost scrisă în 1942 şi publicată pentru prima dată în 1946. Amănuntul acesta l-am aflat ulterior şi m-a făcut să întrevăd pentru o clipă scurtă, chipul spectrului de care vă spuneam… războiul adevărat.

Temă: Descoperiţi-vă contrastul personal care vă dă posibilitatea să fiţi ceea ce sunteţi.

Autor: WOJCIECH ZUKROWSKI (14 aprilie 1916 Cracovia  - 26 august 2000 Varşovia)

Copertă: L. SÎRBU

Titlu original: Porwanie w Tiutiurlistanie (1968)

Traducere: MĂRGĂRITA PETRESCU VAVI

Editura: Ion Creangă

Redactor: GH. ZARAFU

Tehnoredactor: ELENA GĂRĂJĂU

Dat la cules 23.X.1974. Bun de tipar 27.XII.1974

Apărut 1975. Comanda nr. 971. Tiraj 22390 ex.

Coli de tipar 13

Isprăvile vulpii

            Din timp în timp mai citesc poveşti în care vulpea joacă pe cai mari. Face ea ce face şi păcăleşte pe cei din jur, se alege cu porţia cea mai mare, asta dacă nu cumva îi revine ei toată mâncarea pregătită pentru ospăţ. Nu iese niciodată în pagubă, mă rog, s-au mai auzit cazuri în care vulpea a rămas de căruţă, dar mai că-mi vine să cred că este o stratagemă pusă la cale tot de vulpe, ca să vadă lumea că poate şi ea fi păcălită şi în felul acesta să se ivească guşteri care să pună botul la prostie, vulpea le acordă în felul acesta un avantaj calculat… isteţ plan.

            - Bine, dacă tu poţi aprecia isteţimea planului meu înseamnă că eşti cel puţin la fel de isteţ ca mine. Nu degeaba ţi se spune vulpoi bătrân.

            Până acum, Vuk, vulpoiul de pluş al fii-mi nu mi-a vorbit niciodată. E prima dată că îl aud vorbind, sper să fie şi ultima.

            - Lasă, nu-ţi face griji, fiică-ta vorbeşte cu mine mereu şi uite n-are nimic, e un copil fericit. Atâta timp cât eşti în stare să nu trăncăneşti despre asta nu ai de ce să te tulburi, fii deschis şi joacă-te frumos!

            Dau să mă întind pentru a mări în felul acesta baza de susţinere a corpului meu deja mult prea mare pentru farse de genul asta, nu pot găsi altă explicaţie la ceea ce mi se întâmplă.

            - Nu e dragă nicio farsă, îmi placi şi-am zis să-ţi fac o surpriză. Am amestecat printre bobiţele de afine pe care le-ai mâncat nişte bobiţe de la o plantă pe care o ştiu eu şi care creşte dincolo, în lumea cealaltă. Nu pe lumea cealaltă ci în lumea cealaltă, fii atent la nuanţe.

            Deşi nu spusesem nimic, recunosc, îl gândisem pe pe în locul lui în.

            - Planta asta face ca oamenii să se înţeleagă cu tot ceea ce este în jurul lor, chiar şi cu ceilalţi oameni, da! este o plantă care face minuni. Ştiu că de vreo câtva timp te gândeşti la cum şi-a căpătat vulpea statutul de cea mai şireată fiinţă şi vreau să-ţi spun o poveste…

            Era pe vremea când exista doar o singură lume şi fiecare se descoperea pe sine mâncând din diferite plante care creşteau pe te miri unde. Găseai într-o zi o tufă cu bobiţe roşii, încercai şi uite aşa îţi descopereai curiozitatea. Pe urmă voiau toţi să fie curioşi, dar bobiţele roşii nu se găseau uşor, plus că cea mai mare parte din ele au fost mâncate de pisici, nişte lacome. Ce ne-am mai amuzat când i-a crescut gâtul girafei, dăduse ea într-o zi peste o tufă cu bobiţe cafenii doar că erau cam cocoţate şi s-a întins, s-a întins până a ajuns la ele. Elefantul are urechile aşa mari tot de la nişte bobiţe d-astea. Să vezi cum a fost, toată lumea găsea câte o tufă din asta numai elefantul nu reuşea neam să dea peste vreuna şi tot a tras cu urechea şi şi-a făcut urechea pâlnie până într-o zi în care s-a pomenit cu urechile pe care le ştii. Pe vremea aia erau tufe dintr-astea cu bobiţe de toate culorile şi fiecare în felul lui le-a descoperit. Era frumos, asta până într-o zi când cineva s-a gândit să cultive bobiţe colorate şi să-şi facă cum îi ziceţi voi acum o afacere, se vede treaba că mâncase nişte bobiţe stricate. Treaba e că toată suflarea a aflat de locul acesta în care se găseau laolaltă toate soiurile de bobiţe şi-au dat năvală ca la pomul lăudat… au ieşit atunci o mulţime de struţo-cămile, lucrurile nu mai erau la locul lor. Trebuia făcut ceva, dar ce? Nimeni nu se pricepea la aşa ceva, ş-atunci am apărut eu, vulpea, tocmai gustasem ceva şi-a mi-a venit o idee de a crea o altă lume asemănătoare cu aceasta în care oamenii întreprinzători, căci despre ei este vorba, să-şi vândă unul altuia tot soiul de bobiţe şi să ne lase pe noi să ne vedem d-ale noastre…

            - Mami, tata e-ntins în sufragerie şi nu mi-l dă pe Vuk!

            Sigur, isprava de mai sus nu face parte din culegerea aceasta de povestiri, dar dacă vreţi să aflaţi ce alte isprăvi a mai făcut vulpea, cum a păcălit ea Moartea, cum a petrecut ea cu ursul la nuntă, cum s-a terminat prietenia dintre ea şi leu, ce sfat îi dă caprei care s-a plictisit de viaţa bună, cum a rupt pisica în două cu ursul sau altele scornite şi culese de prin popor deschideţi urechea şi ciuliţi ochiul aici.

Temă: V-aţi culcat cum vă ştiţi şi v-aţi trezit cu coadă de vulpe. Cum procedaţi mai departe?

Autor: IUSTIN ILIEŞU (18 martie 1900 Maieru, jud. Bistriţa-Năsăud – 30 septembrie, Bucureşti)

Copertă şi ilustraţii: D. Negrea

Editura: Tineretului

Redactor: IOANA RICUS

Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU

Dat la cules: 24.04.1968. Bun de tipar: 11.12.1968. Apă-

rut: 1968. Comanda nr. 8317. Tiraj: 20140. Hârtie: ofset

A de 100 g/m², 700x1000/16.  Coli editoriale:  2,52. Coli

de tipar: 3. A.: 5034. C.Z. pentru bibliotecile mici: 8R-93

 
 

Abecedar - 1963

            Există vreo carte mai carte a copilăriei decât Abecedarul? Fiecare generaţie a avut abecedarul ei, în 1963 acesta arăta aşa şi a fost aprobat de Ministerul Învăţămîntului şi Culturii cu nr. 60958/1962.

Temă: Amestecaţi următoarele litere până găsiţi denumirea unui obiect drag A, C, E, R, T.

Autori: MARIA GIURGEA, CLARA MARU, MARIA BOŞTINĂ

Copertă şi ilustraţii: COCA CREŢOIU

Editură: Didactică şi Pedagogică

Redactor responsabil: DELARĂSCRUCI OLTEA

Tehnoredactor: RUSU VIRGINIA

Dat la cules 02.08.1962. Bun de tipar 10.12.1962. Apărut

1962. Tiraj 445000+145 ex ½ pînză. Hîrtie semivelină de

65 g/m², 16/70x100. Coli editoriale 5,192. Coli de tipar

5,50 planşe 3. A. 0500. C. Z.  pentru bibliotecile mari

372 – 67:4R – 8(075.2). C.Z. pentru bibliotecile mici 37:4R

Grădiniţa Veseliei

            Eşti copil şi ţi se repetă întruna tot felul de chestii, de regulă chestii normative. Eşti tocat la cap precum vinetele pe tocătorul de lemn… toc, toc, toc şi iarăşi toc, toc, toc. Să fie lucrul acesta suficient pentru a determina apariţia comportamentelor dorite de adulţi? Cu siguranţă că nu, dar fiind cel mai la îndemână este aplicat fără nici un fel de restricţie de către adulţi. Gura nu sărăceşte dacă toacă încontinuu, speranţa moare ultima, iar conştiinţa este relativ adormită, fiind împăcată cu faptul că măcar tu i-ai zis… acum că pe o ureche i-a intrat şi pe alta i-a ieşit, mai zi ceva dacă mai poţi. Sunt unii care le mai zic, dar sunt şi alţii care îi lasă pe seama altora… lasă să le mai zică şi ei, că eu tot am zis. Şi uite aşa copilul ajunge la grădiniţă unde începe o altă tocată.

            La nivel individual, locul unde un copil se întâlneşte cu educaţia este asociat cu familia, iar piesa de rezistenţă este cicăleala. La nivelul colectivităţii de copii, locul acesta se asociază mai degrabă cu grădiniţa, iar piesa de rezistenţă o reprezintă lecţia. Aici vin – sau după caz sunt aduşi – copiii ca la pomul lăudat, s-a dus buhul că-i de bine şi orice copil trebuie să treacă pe aici pentru a strânge mai târziu roadă bogată din creşterea sa. Ce te faci însă că nu toţi copiii sunt primiţi în această împărăţie care se numeşte Grădiniţa Veseliei? Aici nu au loc certăreţii şi măscăricii, mofturoşii şi plângăreţii, Prinţişorul – Pârâtorul …

                                               Vorbăreţul gură spartă,

                                               Care-i pus mereu pe ceartă;

                                               Sau vreun leneş de boier

                                               Ce-a rămas de-alaltăieri…

            Partea interesantă este că aceste lucruri sunt cerute chiar de către copii. Or asta le este specific lor, ei cer fără să se gândească la consecinţe şi anume ce facem cu aceşti copii care vorbesc neîntrebat, care sunt puşi pe ceartă, care se cred mai voinici cu cei mai mici, ca să nu mai vorbim de copiii de-alaltăieri. Poezia nu ne oferă vreun răspuns direct, totuşi o soluţie s-ar întrevedea dacă ascultăm din nou glasul copiilor care vorbesc despre tovarăşul de muncă si de joacă. Aşadar să ne schimbăm cu toţii în tovarăşi buni şi accesul în Grădiniţa Veseliei ne este garantat.

            Şi sistemul, şi schimbarea nu sunt perfecte, şi uite că printre copiii grădiniţei îşi face loc o făptură dintr-o altă lume. Nimeni nu o recunoaşte, a trecut aşa de mult timp de când s-a văzut o astfel de fiinţă încât cu toţii au uitat de existenţa ei sau te pomeneşti că schimbarea este atât de profundă încât nici un copil nu se mai recunoaşte în felul ei de a fi. Nici măcar cei din grupa mare, care se presupune că au ceva experienţă nu ştiu despre ce este vorba, nici animalele de la colţul viu nu o recunosc, poate doar broasca ţestoasă care are o sută de ani şi este tare înţeleaptă le poate da o idee despre această fiinţă care refuză orice legumă chiar şi în spirit de glumă şi carnea-i tare, spanacul nu-i bun, poate doar un pic de magiun şi-un strop de compot mai mult să mănânc nici că nu pot… şi broasca ţestoasă parcă, parcă îşi aduce aminte de o astfel de fiinţă, dar parcă era într-o poveste căci astăzi neamul ei pierit de mult este.

            Ei, şi copiii tot copii vor rămâne orice s-ar spune şi orice s-ar încerca pe seama lor şi iată-i că la masă vin în goana mare, după atâta joc şi muncă foamea tare-i mai mănâncă. Însă lingura are ditamai gura şi începe a striga că refuză să ajute la mâncare cu aşa mâini murdare… oricum, este doar un episod şi până la urmă lucrurile astea se învaţă, ba primind o lecţie, ba primind o cicăleală.

            O, şi mai sunt şi alte lucruri care se petrec la grădiniţă… şi copiii învaţă despre anotimpuri, despre ce trebuie să faci pentru a pune o scrisoare la poştă, despre ce înseamnă să fii luat drept barometru al naturii… şi copiii au lecţii şi teme…

Temă: Amintiţi-vă cum îi chema pe colegii de grădiniţă.

Autor: ALEXANDRU SEN (6 iulie 1924, Ploieşti – 25 februarie 2010)

Copertă şi ilustraţii: ANGI PETRESCU TIPĂRESCU

Editura: Tineretului

Redactor de carte: I. Ricus

Tehnoredactor: V. Postelnicu

Corector: N. Blăjan

Dat la cules 4.IV.960. Bun de tipar 14.VII.960. Tiraj 30140 ex.

Hîrtie offset A de 100 gr. m. p. Coli de tipar 2,5. Coli de

editură 3,9. Ft. 16/70x100. Com. editurii 4552. Ediţia 1. A. 045.

Pentru bibliotecile mici indicile de clasificare 8(R)

Continentul colorat

            Orice elev poate fi descris după cât este el de sârguincios. Dacă am folosi o scală în doua trepte, ne-am margini, dacă am folosi o scală în cinci trepte se pot face  nişte calcule în care sunt incluse mai multe variabile şi până la urmă răspunsul s-ar putea să nu reflecte prea bine realitatea… mai bine ştiţi ce, dacă tot am hotărât că pentru un elev este bună sârguinţa, nu se poate imagina o formulă prin care un elev – clar, lipsit de sârguinţă – să o şi pună în aplicare şi să devină astfel sârguincios.

            Obiectivul este propus, dar cine se înscrie în cursa realizării lui? Ar fi câţiva psihologi şcolari care vorbesc despre motivaţie şi surprinzător? nu! – scriitorii. Şcolarul reprezintă o temă foarte generoasă, măcar că ceva şcoală am făcut cu toţii şi sunt convins că am avea ce povesti. Am fost colegi şi am făcut drăcii, am fost colegi şi am învăţat, am fost colegi şi am dat serbări, am fost colegi şi am suflat, am fost colegi şi am copiat, am fost colegi şi n-am uitat.

            Printre cărţile care vorbesc despre plăcerea de a învăţa a celor care nu o au este şi această carte, Continentul colorat unde,  Sonia Larian ni-l propune pe Aurel Pistrui, un elev în clasa a VII-a căruia i-ar plăcea să ştie, fără să fie nevoie să înveţe…e mai dulce lenevia în culcuşul de sub plapumă, e mai atrăgător dansul şi antrenul, visarea este cea mai bună. Asta până într-o bună zi când dorinţa îi va fi împlinită de către un omuleţ colorat şi Aurel Pistrui va excela la toate materiile, fără măcar să fi deschis cartea şi caietul… zece pe linie! Vor fi puse întrebări din zoologie, din istorie, din geografie, vor fi scoase rădăcini pătrate şi table întregi vor fi umplute cu fracţii, totul este uşor pentru Aurel Pistrui. Spre deosebire de alte poveşti în care şcolarii sunt prinşi cu mâţa-n sac sau răspunsurile lor fanteziste devin realitate (citeşte în „Ţara lecţiilor neînvăţate”) aici, Aurel Pistrui va încânta pe toată lumea, toţi doresc să-l vadă şi să îl admire.

            Aurel nu-şi mai încape în piele de bucurie şi începe să alunece din bancă în clasă, din clasă în şcoală, din şcoală în curtea şcolii şi de aici în lumea largă, patinele pe care i le-a dat omuleţul colorat, ghiozdanul şi şapca fac o treabă minunată şi un cântec frumos îl însoţeşte pe Aurel care răspunde tuturor întrebărilor şi provocărilor, astfel va ajunge să patineze pe Marele Ocean Îngheţat, vorbind despre vânturi, floră, faună, strâmtoarea Bering, dar nu mai este nimeni în jurul lui să-i aprecieze răspunsurile… doar şoapte se aud din când în când, şoapte care-i rostesc numele. Aurel din ce în ce mai speriat se trezeşte înconjurat de o focă, o morsă, un iepure polar, un urs polar şi o vulpe polară şi constată că şoaptele veneau de la ei. Aceştia îl conduc spre strâmtoarea care duce spre Marele Ocean-Patinoar, unde patinele, ghiozdanul şi şapca îl părăsesc pe Aurel Pistrui întrupându-se într-un fel de arătare, care va avea un comportament de ofiţer SS într-un lagăr nazist. Această arătare, Şapcă-Ghiozdan, îl va îmbrânci, îl va umili, îl va certa şi nu va scăpa nici un prilej de a-i aminti lui Aurel Pistrui că el nu va putea intra niciodată pe Continentul Colorat, deşi ţinta spre care îl îndreaptă este acesta.

            După multe îmbrânceli, împunsături, întâlniri cu şcolari care reprezintă categoriile de „aşa nu” şi prezentarea Continent Colorat vs Ocean-Patinoar, Aurel Pistrui şi Şapcă-Ghiozdan ajung la marginea continentului mult lăudat, unde văd copii venind în zbor purtând sandale cu aripi, ghiozdane cu aripi, şepci cu aripi, fiecare având o culoare de-a curcubeului şi bucurându-se că vor ajunge în Ţara Matematicii, Zoologiei, Geografiei, Istoriei, Fizicii. Aici fantezia este fără limite, cel mai mult mi-a plăcut în Ţara Matematicii unde ciobanii pasc turme de fracţii, unde din pământ sunt scoase rădăcinile pătrate, unde brânza şi ceapa sunt paralelipipede dreptunghice şi sfere. Şi în Ţara Fizicii sunt multe de văzut, iar în Ţara Zoologiei s-a produs o adevărată încurcătură, care devine şi mai şi după ce Aurel Pistrui încearcă să dea o mână de ajutor, căci da! reuşeşte să se strecoare pe Continentul Colorat la bordul unui elicopter, dar este expulzat repede din fiecare ţară atunci când face dovada ignoranţei sale.

            Pariul pe care îl face Sonia Larian mi se pare unul inedit, extravagant, dacă până acum miza era pusă pe efectele amuzante pe care le poate genera neştiinţa, de data aceasta se mizează pe plăcerea de a învăţa doar de dragul plăcerii, pe sentimentul de împlinire dat de rezolvarea unei probleme frumoase, pe satisfacţia dată de înţelegerea felului cum este construit lobul hepatic, pe trezirea conştiinţei elevului. Riscant pariu, dar cu câştiguri pe măsură.

Temă: Vă amintiţi prima satisfacţie intelectuală?

Autor: SONIA LARIAN (pseudonim al ARIANEI LEWENSTEIN, 15 mai 1931, Bucureşti)

Copertă: ŞTEFAN NASTAC

Editură: Tineretului

Redactor responsabil: DELIA DAMIRESCU

Tehnoredactor: GABRIELA TĂNASE

Dat la cules 25.09.1964. Bun de tipar 24.111964. Apă-

rut 1964. Comanda nr. 6333. Tiraj 20120. Hârtie tipar

de 50 g/m², 540x840/16. Coli editoriale 9,78. Coli de

tipar 14. A. T. 12035. C.Z. pentru bibliotecile mici

8R–93

Cireşe de mai (5)

Provocarea de astăzi este legată de un măr pe care îl pun sub pălăria mea, iar pălăria este pe cap meu. Cum pun mărul sub pălărie? Foarte simplu, ridic pălăria, aşa, ca şi cum aş da bineţe cuiva, pun mărul pe cap şi-l acopăr cu pălăria. Acum, am un măr sub pălărie şi pălăria pe cap. Ridic apoi pălăria, iau mărul şi îl mănânc, cu totul, asta ca să nu existe nici un dubiu, pun pălăria înapoi pe cap şi mărul se află tot sub pălărie. Se poate una ca asta?

Aici este ceea ce veţi citi.

Peripeţiile lui Negrilă Cotoilă

            Atenţionarea „Proprietate păzită de pisici” poate părea fantezistă, o glumă scornită de o minte care oglindeşte cunoscutul anunţ „Nu intraţi câine rău”, într-un mod umoristic. Nu cred să existe vreun hoţ căruia să-i fie frică de pisici, cum de asemenea nu cred să existe vreun proprietar care să-şi lase bunurile pe seama unei pisici… Pisi şi le însuşeşte singură, prin dezmierdări, alinturi şi alte pisiceli duioase… nu intrăm în amănunte căci ne-am îndepărta prea mult de peripeţiile lui Negrilă Cotoilă.

            Povestea acestui motan este una plină de aventură deoarece el este animat de interesele cele mai înalte ale… ale… ale comunismului, ei bine da! avem un motan care împrumută din calităţile unui comunist adevărat. El luptă cu îndârjire şi nu precupeţeşte nici un efort în demascarea hoţilor care vor să-şi însuşească avutul obştesc, el duce aprigă bătălie în eradicarea superstiţiilor de genul credinţa în Dumnezeu, a obscurantismului şi vrea să aducă lumină în conştiinţă, vorbeşte cu largheţe despre Ch. Darwin şi organismele unicelulare,  oferă sfaturi mamelor cu privire la educaţia copiilor astfel încât aceştia să nu ajungă nişte filfizoni, nişte romantici… nu-i mai da de mâncare, va fi nevoit să prindă şoareci. Bine că toate lucrurile acestea se petrec într-un singur capitol şi pot fi considerate ca o picanterie în viaţa pisicească. Sigur, motanul nostru nu se poate dezbăra de această fibră comunistă care se mai încordează din când în când pe parcursul poveştii.

            Altfel, povestea are nerv, situaţiile sunt la început pe măsura purtărilor pisiceşti, se doarme mult, se mănâncă tot chiar dacă nu toată mâncarea este a ta, se sparg diverse vase, clondire, se schimbă stăpânii, se prinde un şoarece de control şi se dovedeşte utilitatea unei pisici într-un cămin, se distruge colţul viu al şcolii (aici puteţi citi mai multe despre ce înseamnă acest colţ viu), se porneşte în pribegie şi de aici, direct la institutul veterinar fiind vândut de nişte elevii fără cravată roşie la gât – de la care te poţi aştepta la multe lucruri – dornici de a face rost de câţiva gologani pentru a intra la cinematograf.

            De la institutul veterinar, povestea îşi schimă cursul, Negrilă Cotoilă intră pe sub pielea profesorului Neteaha, un vestit ihtiolog, scăpând astfel de pisisecţie. Acum lucrurile încep să aibă miros de peşte, ceea ce pentru un motan, să o recunoaştem, nu este deloc un lucru rău.

            Ajuns la staţia de cercetări piscicole, Negrilă Cotoilă descoperă un complot pus la cale de asistentul profesorului, pe care toţi îl cunoşteau sub numele de Sidir Petrovici Petrenko, numai că acesta este un nume fals sub care se ascunde de câţiva ani răufăcătorul Puholoviţa, care a deturnat un camion cu manufactură pentru care a luat o sută de mii de ruble. Complicele lui de atunci, Rakşa, care a făcut puşcărie pentru acest furt, i-a dat de urmă şi-l ameninţă că-l va da în vileag dacă nu-şi răscumpără trădarea. Amândoi pun la cale un plan prin care să sustragă peştele din iazuri, înainte de depunerea icrelor, ca mai apoi să-l vândă pe bani frumoşi. Negrilă Cotoilă este la datorie şi apără împreună cu celelalte pisici avutul peştesc. Planul pus la cale este un plan clasa a I-a… căci presupune ca Negrilă Cotoilă să înveţe să scrie deoarece în felul acesta, poate lăsa un bilet prin care să denunţe intenţiile criminale ale lui Puholoviţa. Sigur, unei pisici, oricât ar fi ea de determinată nu-i vine la îndelăbuţă formarea unei astfel de deprinderi, dar cu efort susţinut izbândeşte nu numai în scrierea bileţelului ci şi a memoriilor, astfel încât tot neamul pisicesc va şti cine a fost şi ce a făcut Negrilă Cotoilă alături de celelalte pisici de la staţia de cercetări piscicole.

Temă: Argumentaţi pro sau contra dacă furtul din avutul obştesc poate fi sau nu scuzabil.

Autor: IVAN BAHMUT (7 iunie 1903 – 20 august 1975)

Copertă şi ilustraţii: LILIANA ROŞIANU

Traducere: RADU LEVÂRDĂ

Titlu original: Пригоди чорного кота Лапченка, описані ним самим (1964)

Editura: Ion Creangă

Lector: ECATERINA ŞIŞMANIAN

Tehnoredactor: ŞTEFANIA MIHAI

Dat la cules 6.II.1974; Bun de tipar 29.III.1974; Apărut

1974; Comanda nr. 789; Tiraj 17000 ex.; Broşate 16000

Legate 1/1 1000; Coli editoriale 11,5; Coli de tipar 12.