Pentru că această carte stă sub semnul unei autobiografii ar putea să genereze unele probleme de receptare. Unii cititori vor fi oripilați de cruzimea față de animalele lipsite de orice posibilitate de apărare. Alții, vor ține cont de timpul acțiunii și de specificul vremurilor și vor trece aceste acte de cruzime în categoria – așa era pe atunci, dar nu vor trece peste comportamentul abuziv al unei mame pe care basmele ar numi-o imediat mașteră. Și poate vor mai fi câțiva care îi vor găsi mamei ceva scuze, dar nu îi vor putea ierta lui Morcoveață felul său de a fi. E dificil, atunci când amprenta autobiografiei certifică realitatea celor petrecute, să te îndepărtezi de elementele bio-psiho-sociale ale devenirii unei persoane.
Vor fi fost probabil mulți
copii supuși unor grozăvii mult mai mari și reacțiile și atitudinile lor vor fi
fost altele, mult mai înălțătoare și mai demne de a fi exemple de urmat, dar
acesta nu este cazul lui Morcoveață. El este un copil care nu se simte iubit și
care ar face orice pentru un sărut din partea mamei, un sărut adevărat, cald, venit
din dragostea bună, pe care numai o mamă o poate avea. Și nu se poate un sărut
din partea mamei, este prea mult? Ei bine, în cazul acesta este bun și unul de
la profesorul mult îndrăgit și pentru asta Morcoveață este dispus să-și
sulimenească cu propriul sânge obrajii lui palizi.
Morcoveață este singur în
această lume, el trebuie să se descurce cu mijloacele pe care le are, el
trebuie să facă față fiind întotdeauna cu un pas înainte, el trebuie să
anticipeze ceea ce va urma astfel încât să dea răspunsul potrivit pentru a
primi și el ceea ce își dorește. Treaba asta cu anticiparea nu iese nici
adulților, dărămite unui copil care își dorește o trompetă și ajunge să spună
că își dorește un pistol. Mi se va spune poate că Morcoveață nu este singur, îl
are aproape pe nașul său, naș care îl înțelege și îi oferă un altfel de
exemplu. Se prea poate să fie adevărat, dar mie îmi pare că nașul acesta deși
îl acceptă pe Morcoveață o face doar pentru a-și alina el niște dureri mai
vechi.
Actele lui de cruzime, atitudinile lui, comportametele pe care le are ar putea fi înțelese din perspectiva ideilor personale căci d-asta sunt “numite astfel fiindcă trebuie să le păstreze doar pentru sine”. Pe nimeni nu interesează cu adevărat ceea ce simte, gândește Morcoveață, el trăiește într-un univers marcat de egoism, unde doar plăcerea proprie are valoarea cea mai mare. Fii tu cel care contrariază plăcerile celor din jur și ai să simți pe propria-ți piele ce înseamnă asta. Ideea personală poate fi legată de orice, un aspect practic sau unul filosofic. Iată unul practic, înainte de culcare e bine să faci o descărcare, dar dacă nu îți vine, nu ai ce să descarci și te bagi în pat și mama închide ușa... cu cheia. Apăsarea devine clară și este mai bine să descarci acum, cât noaptea-i la început, e și mai puțin și până dimineață este timp ca urmele descărcării să se fi uscat. Episodul acesta este mult mai lung și parcă mă mănâncă degetele s-o încondeiez pe mă-sa... dar n-am s-o fac căci vorbeam despre idei personale și pe de altă parte poate veți vrea să citiți singuri și să vedeți ce-i poate și ei pielea... și-i poate, nu se joacă! Și una filosofică... nu toată lumea poate să fie orfană!
Una peste alta, Morcoveață
nu este copilul acela angelic, dulce, care pătimește și întoarce și celălalt
obraz. Nu, Morcoveață este copilul care îți dă de furcă, care te pune la
încercare, care îți testează limitele, care te aduce în stare să spui lucruri
rele și totuși, la finalul zilei, iubirea ar trebui să estompeze toate cele de
peste zi și să închidă cu o mângâiere și un zâmbet acest spectacol al ororilor
și să promită că mâine va fi mai bine. Morcoveață nu are parte de dragoste și
lucrul acesta face ca spectacolul să nu se sfârșească, iar rezultatul este
acela că dintr-un personaj, Morcoveață devine un fel de a exista și de a privi
viața.
Nu mă mai lungesc inutil
și închei aici spunându-vă că merită citit și Jurnalul, editura Univers,
1979. Doar câteva gânduri ale lui Jules Renard:
-
Marea
ca un câmp nesfârșit pe care îl scormonesc plugari invizibili;
-
Duhoarea
unei scoici care putrezește ajunge pentru a acuza toată marea;
-
Să
te bizui pe cineva ca pe o scândură putredă;
-
Un
vânt stupid care împinge, cheltuind o groază de suflu, doi sau trei nourași
albi, în formă de iepuri;
-
Nu
citesc nimic, de frică să nu găsesc lucruri bune.
Temă: Scurt eseu mental despre proporția celor trei
componente – bio-psiho-sociale – în cazul unor evenimente reprezentative.
Autor: Jules Renard (22 februarie 1864 Châlons-du-Maine,
Mayenne – 22 mai 1910 Paris, Franța)
Copertă și ilustrații: Done Stan
Titlu original: Poil de Carotte (1894)
Traducere: Marcel Gafton și Modest Morariu
Editura: Ion Creangă
Lector: SANDU SINGER
Tehnoredactor: FLORENTINA PREDA
Bun de tipar: 6 X 1984. Apărut 1984. Coli de tipar: 10.
Comanda numărul 40235