Fii bun până la moarte

            Un titlu fertil, întrebările apar foarte uşor citindu-l, gândul tău aleargă pe loc până când oboseşte, nu este antrenat să răspundă la întrebări fără răspuns. Ce diferă de la om la om este timpul cât aleargă pe loc. Sunt unii care au spaţiu de manevră mare, care abordează problema într-o manieră artistică, euristică, sunt alţii care rezolvă problema rapid, scot sabia şi gata!... nodul se desface, mai sunt şi cei pentru care contează mai mult gura lumii şi să nu-i uităm pe aceia nu îşi pun întrebări, cert este, că toţi reuşesc în felul lor să trăiască o viaţă.

            Chestiunea care mi se pare interesantă este aceea că toţi pot veni în contact unii cu alţii, avem în felul acesta – dacă ne situăm pe poziţia de spectator – posibilitatea de a asista la spectacol. Ce fel de spectacol? Asta depinde foarte mult de ceea ce-ţi place să vezi, în general, viaţa ni le poate oferi pe toate. Sigur, surprizele nu lipsesc niciodată.

            O carte poate fi socotită un spectacol? Eu cred că da, ea livrează cititorului toate elementele care-i sunt necesare pentru a participa activ la desfăşurarea acţiunii, ba mai mult decât atât, fiind foarte sigură pe ea, îşi permite luxul de a oferi pauze atunci când cititorul le cere.

            Spectacolul oferit de această carte este de la bun început creator de dileme prin faptul că te determină să îţi pui întrebări, ai nevoie de o pauză pentru a găsi răspunsul tău personal, dar în acelaşi timp nu-ţi vine să opreşti acţiunea, cum procedăm mai departe ţine de fiecare dintre noi, eu am ales să ţin minte întrebările apărute, iar ulterior să suprapun peste acţiunea cărţii felul meu posibil de-a fi fost.

            Clopoţelul a sunat a treia oară, Nyilas Mihály este elev scutit de taxe al colegiului din Debreţin în anul 1892. Această scutire de taxe se datorează bunului său unchi Géza, care s-a făcut luntre şi punte pentru a reuşi acest lucru, unchi care-i spune într-o scrisoare „Aş fi tare mâhnit să aflu că înveţi pentru că trebuie să ştii carte şi nu pentru frumuseţea şi bucuria învăţăturii”, iar Nyilas Mihály va deveni un elev eminent, va avea numai note de 1 (pe vremea aceea sistemul de notare folosea note de la 1 al 5, cea mai mare fiind 1). Dar râvna lui Nyilas nu este susţinută de îndemnul unchiului său ci de un puternic complex de inferioritate, el vine dintr-o familie fără posibilităţi materiale, el are nevoie să arate lumii lui de ce este în stare şi o face, numai că toată acţiunea se desfăşoară în mintea lui. Aici, faptele reale capătă proporţiile unui elefant sub acţiunea impresiei că toată lumea se uită la el, că toată lumea îl judecă, el rulează scenarii de învingător dar acţiunile lui sunt strivite între nicovala conştiinţei morale şi ciocanul dorinţelor inconştiente de răzbunare. Episodul cu briceagul lui Böszörményi, care printr-un joc al evenimentelor rămâne printre lucrurile lui ne arată zbuciumul lăuntric la lui Nyilas. Cu vreo câteva zile înainte Böszörményi îşi însuşeşte carminul lui Nyilas fără drept de apel şi măcar de s-ar fi priceput la desen, dar nu… el doar prăpădea culorile, el doar mânjea hârtia. Aranjându-şi lucrurile în ladă, Nyilas dă peste briceagul cu plăsele în formă de peşte al lui Böszörményi, rămăsese aici de când cu povestea cu pachetul, dar Nyilas nu putea spune că l-a găsit, îi era teamă că va fi acuzat de furt. Pe de altă parte el vede în acest briceag o compensaţie a carminului pierdut. Chestiunea briceagului nu se stinge uşor, Nyilas îşi imaginează controlul ce va urma să vie, este prins între dorinţa de a păstra briceagul şi nevoia de a nu fi arătat cu degetul ca un hoţ, încearcă să-l ascundă în compartimentul secret al lăzii, dar acolo nu încape, plus că ladă ca a lui mai are un coleg dintr-o altă cameră, nu! sigur va fi descoperit, mai bine să scape de el. Nici vorbă să i-l dea înapoi lui Böszörményi. Până la urmă îl va arunca în spatele lăzii de gunoi, un loc greu accesibil.

            Cartea este densă, compactă, complexă, profundă, Móricz Zsigmond ne arată o personalitate în formare, care sunt jaloanele care devin pietre de hotar pentru adultul de mai târziu. El sondează şi aduce la suprafaţă elemente pe care nu le-ai bănui cu uşurinţă ca fiind posibile în sufletul unui copil. Sigur, nu este orice fel de copil, dar păstrând proporţiile (atât ale timpurilor, vremurilor expuse în carte, cât şi ale situaţiei particulare descrise) vom identifica la toţi copiii această lipsă de ascultare din partea adulţilor. Pentru un copil este liniştitor să ştie că un adult îl poate auzi, că se poate refugia în braţele ocrotitoare ale unui adult, că un adult îl respectă. Acest adult este unchiul Géza, el va fi cel care va pune capăt supliciului prin care trece Nyilas din cauza unui bilet de loterie.

            La plecarea din colegiu, cu unchiul alături, Nyilas rupse o foaie de hârtie şi scrise ceva, doar câteva cuvinte: „Böszörményi, ia-ţi, te rog, briceagul de după lada cea mare de gunoi de pe scara din dos, de la etajul II. Să nu crezi că ţi l-am furat, a fost cu totul altceva.” La întrebarea unchiului ce înseamnă a fost cu totul altceva, Nyilas răspunde că a rămas din întâmplare la el şi că i-a fost ruşine să i-l dea înapoi. Unchiul ghici cât este de cinstit, îl sărută pe frunte şi-i spuse… să mergem.

Temă: Puteţi alege pentru un an de zile să fiţi copil sau adult. Argumentaţi alegerea făcută în acest moment.

Autor: MÓRICZ ZSIGMOND (29 iunie 1879, Tiszacsécse, Ungaria – 5 septembrie 1942, Budapesta)

Copertă: CONSTANTIN CACIAROVSCKI

Traducere: EMIL GIURGIUCA

Titlu original: Légy jó mindhalálig (1920)

Editura: Tineretului (ediţia a II-a)

Redactor: NATALIA PETRUŢ

Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU

Dat la cules 03.10.1968. Bun de tipar 12.03.1696

Apărut 1969. Comanda nr. 8948. Tiraj 60160. Bro-

şate 56900 + legate 3260. Coli editoriale 13,5. Coli

de tipar 10. A. 16512. C.Z. pentru bibliotecile mici

8R – 31.

Castelul singuratic

            Sunt poveşti care reuşesc să te sustragă realităţii şi să te predea pe de-a-ntregul imaginarului. O experienţă simplă poate fi făcută pentru a verifica această calitate la o carte şi anume citirea ei într-un mijloc de transport în comun. Aici, sunt aşa de mulţi stimuli externi încât cuvintele poveştii trebuie să se articuleze perfect, îmbinarea trebuie să se facă fest, în nici un moment tensiunea creată nu trebuie să scadă sub un anumit prag… focarul de conştiinţă păstrat activ cu privire la staţia unde trebuie să cobori este micşorat la maxim, nu mai există etape intermediare de verificare a traseului, un singur criteriu este păstrat pentru a valida închiderea cărţii şi coborârea cu părere de rău la staţia de destinaţie. Atunci când tresărim surprinşi şi ne uităm dezorientaţi în jur, dar constatăm că nu am ajuns la staţia de destinaţie, înseamnă că am mai păstrat un criteriu intermediar sau în poveste a apărut o sincopă.

            Puterea de sustragere din real a unei cărţi se stabileşte în funcţie de numărul staţiilor care depăşesc staţia de destinaţie, evident cu cât acest număr este mai mare cu atât puterea este mai mare. Există o situaţie care verifică perfecţiunea, această situaţie este doar teoretică, deocamdată ea nu a fost verificată în practică de nici o persoană cunoscută. Avem următoarea schemă:

            Călătorul John Tores (întâmplător acesta este şi numele personajului principal al acestei povestiri, dar absolut întâmplător) de profesie medic psihiatru (ce coincidenţă! este chiar profesia personajului principal) trebuie să fie la cabinet la ora 9:00. El merge în fiecare dimineaţă cu metroul 12 staţii, se urcă la staţia G (7:50) şi coboară la staţia S (8:45), drumul de la staţia S până la cabinet îl parcurge în 10 minute deci, la cabinet ajunge în fiecare dimineaţă la 8:55. Acesta este cadrul în care îşi face apariţia variabila independentă şi anume cartea perfectă. Este ora 7:50, staţia de metrou G, călătorul John Tores se urcă în vagon, uşile se închid, trenul se pune în mişcare, doctorul John Tores îşi găseşte un loc pe care îl ocupă, în timpul călătoriei el va citi cartea perfectă, coboară la staţia de metrou S, parcurge drumul de la această staţie până la cabinet în 10 minute… unde, stupoare! În sala de aşteptare se întâlneşte cu programările orelor 9:00 şi 9:45.

            Dar cum spuneam este doar o situaţie teoretică, ea nu a fost verificată niciodată în practică, iar doctorul John Tores nu a întârziat niciodată la serviciu din cauza unei cărţi perfecte, povestea lui este cu totul alta. Într-o zi primeşte o invitaţie din partea ministrului sănătăţii, pe care o onorează nu fără a-şi pune o serie de întrebări legate de existenţa proprie şi de identitate deci, prilej bun pentru o mică retrospectivă personală.

            Ajuns în biroul ministerial primeşte o propunere de a fi el, cel care va avea în grijă un sanatoriu, în care sunt trataţi nişte oameni speciali, pentru care nu trebuie să manifeste nici un interes deosebit, căci marele producător de armament Max Urbo a consultat pentru ei cei mai buni specialişti. Rolul lui în acest sanatoriu este acela de a asigura o garanţie în bunul mers al clinicii… dar este suficient, căci mâna mea largă ar fi în stare să înşire cuvinte demascatoare ale acţiunii. Mă abţin, dar îl voi cita pe profesor: „Dumneavoastră pentru ce promovaţi suprimarea omului, domnule Urbo? Poate îmi veţi răspunde că aveţi un scop, şi anume creşterea propriului dumneavoastră capital. Frumos răspuns, elegant, sincer. Numai că mă întreb: cum e posibil oare ca dorinţa de îmbogăţire a unui singur om să provoace atâtea drame între popoare, să determine distrugerea atâtor oameni? Noi dorim[care noi?], domnule Urbo, o lume a binelui, a bunei înţelegeri. Iertaţi-mă vă rog. Iertaţi-mi vorbăria. Reţineţi doar atât: mâine, poimâine, când veţi înţelege mai bine aceste lucruri [cum, prin ce miracol se produce această restructurare?], întrerupeţi toate livrările de armament, dispuneţi să se trimită la topit toate tunurile, tancurile, armele ce le depozitaţi şi declaraţi în faţa lumii, domnule Urbo, marea dumneavoastră dragoste pentru oameni.”

            Atenţionez, cartea nu este lipsită de un final neaşteptat, el este cu atât mai surprinzător cu cât lectorul intră în pielea doctorului John Tores, iar acest lucru se întâmplă cu siguranţă, cartea nu te lasă din mână o clipă.

Temă: Definiţi binele omenirii prin raportare la ceea ce este omenesc.

Autor: GEORGE NESTOR (18.05.1921 – 2003)

Copertă şi ilustraţii: GH. MARINESCU

Editură: Ion Creangă

Lector: SANDU SINGER

Tehnoredactor: CONSTANTIN GOSAV

Bun de tipar: 13.02.1984

Apărut: 1984

Coli de tipar: 8 ¼

Cireşe de mai (4)

         Într-o zi stăteam la o parolă cu un spiriduş, vorbeam de una de alta, până când am ajuns la ghicitori. Regulile sunt clare… am stabilit că nu este fairplay să folosim trucul hobbitului. La final am tras concluzia… ghicitorile sunt bune doar de spart capul, dar cine se încumetă poate câştiga asta.

Care este animalul cel mai simplu? 

Update 1:

                        Nici unul dintre cei care şi-au manifestat interesul pentru această carte nu şi l-a mai susţinut în vreun fel. Voi mai aştepta câteva zile, timp în care scotocesc după o nouă provocare.

Update 2:
                        Deorece nu am primit nici un semn, iată noua provocare:

            Aveţi la îndemână o găleată cu apă şi un burete de vase, uscat. Cum se poate proceda pentru a băga buretele în găleata cu apă, a-l ţine acolo 3 minute şi a-l scoate tot uscat?

Azor cel verde

            Un scriitor de reportaje la ziar şi un croitor se aseamănă foarte mult şi unul şi altul lucrează cu materiale, şi unul şi altul fac decupaje în aceste materiale, şi unul şi altul au legătură cu tiparul, şi unuia şi altuia le rămân ştraifuri după ce decupajele sunt realizate, şi unul şi altul sunt cenzuraţi. Ce se întâmplă cu aceste bucăţele de material care cad pentru a reda tiparului piesa potrivită, în cazul croitorului, acesta le poate păstra pentru viitoare momente în care va fi necesară peticirea. În cazul reporterului lucrurile trebuie înţelese în context, ceea ce cade la montaj nu reprezintă de fiecare dată voinţa proprie, ci este impus din exterior, de o cerere care de multe ori nu are legătură cu realitatea investigată, rămân în felul acesta pe dinafară bucăţi care ar da un altfel de suflu reportajului.

            Îmi pare că acest volum, care în 1972 primeşte premiul Cutezătorii, la categoria literatură pentru copii, este construit în mare parte din astfel de piese care nu şi-au găsit locul în reportajul de la ziar. Dintr-un motiv sau altul la montaj au căzut sentimentele şi au rămas doar realizările măreţe ale acelor vremuri în care se clădea socialismul. Printre excavatoare, buldozere şi alte utilaje care duruie şi scormonesc pământul, viaţa propune actorilor ei momente în care să-şi exerseze calităţile de oameni.

            Azor cel verde este o bucată ce a căzut dintr-un reportaj despre construirea noilor locuinţe la bloc. Un câine de pripas, rămas fără adăpost, probabil după demolările excesive, încearcă să-şi găsească un loc în noua orânduială pe verticală. Într-un prim moment adopţia este semnată de copiii din jurul blocului, care nu se pot hotărî asupra numelui, ba Mâncătorul de furnici, ba Cap galben, ba Năpârlilă, numai Rici l-a văzut verde şi pentru a face mai vizibilă această observaţie veni glonţ din casă cu acuarelele lui. Câinele fu luat prin surprindere de această iniţiativă, fapt pentru care reacţionă zgâriindu-l uşor pe Rici. Adulţii se agită, dar încetul cu încetul îl acceptă, ba chiar pornesc o cruciadă împotriva lucrătorilor de la gaze când aceştia ridică cutia în care îşi făcuse culcuş căţelul, cu căţel cu tot bineînţeles…

            Mai sunt câteva bucăţi a căror acţiune se desfăşoară tot prin împrejurul blocurilor nou construite. Copiii îşi pot aduce şi ei aportul, pe potriva puterilor lor şi mai ales în cadrul jocului, căci nici un adult nu va pune lopata în mâna copiilor şi le va cere să niveleze un mal de pământ. Dar dacă din întâmplare în acest mal este găsit un glonţ, o întreagă istorie se ţese în capul lui Topică şi împreună cu Dana şi Nana vor încerca să dezlege misterul acestui glonţ…”adevărul e că Nana, Dana şi Topică descopereau alt mal, total diferit decât cel în care găsiseră glonţul. Poate nici nu mai era cel vechi. Parcă poţi să ştii… Cât despre glonţ, trebuie să vă spun că povestea asta a rămas în suspensie şi nu mai am cum s-o înfăţişez aici.”

            În vremurile acelea reportajele se făceau pe câmpul de sonde, pe şantierul naval, în minele de cărbune şi de fiecare dată un copil visează să devină adult îmbrăcat în salopetă; visează să-i facă bunicului cel mai frumos cadou, chiar cu preţul renunţării la un timbru valoros pentru bunicul, mare dilemă căci tocmai în aceea zi, bunicul doreşte să vadă clasorul; visează să nu se facă de râs în faţa colegilor, atunci când va vorbi de tatăl său, care are un semn urât pe faţă, el nu are de unde să ştie cuvintele potrivite, îi explică profesorul că acesta este un semn al curajului, ca atare nu poate fi vorba de un semn care urâţeşte.

            Şi mai sunt câteva bucăţi care nu au legătură cu reportajele, sunt amintiri despre o inundaţie, despre o zi de vară şi despre o scaldă, e ceva tensiune în povestea asta Într-o vara, pluta, care nu este consumată într-un final tare, e poate o mână divină care vrea ca toţi copiii să se întoarcă în ziua aceea acasă şi de aceea îi ocroteşte. Din păcate nu acelaşi lucru se întâmplă în Anotimpurile s-au amestecat fantastic în care doar o plăcuţă va aminti peste ani de joaca unor copiii şi de nişte adulţi neîndemânatici…

Temă: Explicaţi succint necesitatea unei jertfe pe altarul noului.

Autor: ILIE TĂNĂSACHE (29 aprilie 1931, comuna Independenţa, jud. Galaţi)

Copertă şi ilustraţii: EUGEN TARU

Editura: Junimea

Redactor: VICTOR LEAHU

Tehnoredactor: CONST. FLOREA

Apărut 1972. Format 70x100/16. Coli de tipar 6

Editura JUNIMEA Iaşi

Palatul Culturii

România

Poveşti 1, 2, 3, 4

            Aş fi absurd dacă m-ar apuca nevoia de a povesti despre frumuseţea acestor patru poveşti, dar ce? parcă nevoia te întreabă dacă îţi este momentul potrivit pentru a-şi iţi sprâncenele… nu-mi rămâne decât să negociez. Uite, cadrul poveştilor este unul fix, Josette, o fetiţă care este deja mare acum, are treizeci şi trei de luni, ciocăne dimineaţa în uşa de la dormitorul părinţilor… eh, metehne de copil !

            Cel mai simplu ar fi să considerăm acest fapt ca ţinând de o nevoie a oricărui copil de a-şi regăsi părinţii după o noapte petrecută departe – în dormitorul propriu – de ei. Dar este mai mult decât atât, este punctul de plecare într-o călătorie… creator de lumi este tatăl. O, şi ce-ar mai vrea să doarmă şi tatăl, căci nopţile albe se cer recuperate… de somn nu mai poate fi vorba căci micuţa Josette cere cu insistenţă o poveste… măcar mă-sa să mai doarmă un pic, deci mobilizare! Sigur, nu toţi taţii au această propensiune către sacrificiu, dar aci este vorba de o relaţie deosebită între tată şi fiică, nevoia copilului de a-şi regăsi părinţii îşi găseşte reflectarea fidelă şi în adultul care are nevoie de a-şi şti copilul… fericit.

            Copiii îndrăgesc adulţii cărora nu le este teamă să-şi împrumute vocea jucăriilor, care se dedau jocului într-atât încât imaginează scene, decoruri şi inventează pe loc replici provocatoare. Adultul care se joacă este îndrăgit de copil deoarece el este plin de surprize, relaţia care se stabileşte între jucării este una vie, dinamică, nu mai este doar copilul cel care imaginează şi întrebarea şi răspunsul.

            Cârligul acestor poveşti va prinde în primul rând astfel de familii, altfel rişti să te trezeşti scos din apele tale şi să te usuci pe mal storcându-ţi mintea după ceva sensuri concrete. Sigur, ca adult bine ancorat în realitate tendinţa este de a prinde tu ceva, nu de a te lăsa prins, dar uită pentru un drum de 106 pagini realitatea şi nevoia de a o controla. Urcă-te alături de Josette în avion şi… avionul de înalţă, vrrr, se înalţă, vrrr…, învaţă cu ea că lampa nu e lampă, că telefonul este brânză şi că atunci când laşi uşa deschisă de fapt tu nu închizi peretele.

            Realitatea este pentru copil o lume care se construieşte treptat pe măsură întăririi corespondenţei dintre cuvânt şi obiect. La un moment dat copilul va duce fără să ezite mâna la nas atunci când adultul îi va cere să-i arate nasul, la fel va recunoaşte şi pisica, şi câinele, şi scaunul, îl va deosebi pe bunica de bunicul… provocarea cea mare consta în stabilirea corespondenţei dintre cuvânt şi trăiri, acestea nu prea au contururi fixe şi mai au şi prostul obicei de a se lăsa descrise diferit de persoane diferite sau chiar de aceeaşi persoană în momente de timp diferite, dar asta e ceva ce se perfecţionează cu timpul. Corespondenţa dintre cuvânt şi obiect nu se poate perfecţiona, ea este un dat ce trebuie însuşit ca atare, asta până într-o dimineaţă în care tatăl Josettei se hotărăşte s-o înveţe sensul corect al cuvintelor…”scaunul e o fereastră. Fereastra e un stilou. Perna e pâine. Pâinea e covoraşul de lângă pat. Picioarele sunt urechile. Braţele sunt picioarele. Capul e funduleţul. Funduleţul e capul. Ochii sunt degetele. Degetele sunt ochii.” Pot fi socotit orb dacă îmi folosesc degetele ca să citesc, pot fi socotit indiscret dacă îmi folosesc ochii la pipăit; pot fi socotit naiv dacă gândesc cu funduleţul, pot fi socotit nesimţit dacă excretez prin cap; pot fi socotit infirm dacă merg în mâini; dacă nu aud în picioare asta nu se datorează unor dopuri ci faptului că nu pot să mă aplec; rulează-mi un sandviş te rog; ce pernă pufoasă, taie-mi o felie te rog; acum ştiu de unde au copiii petele albastre pe degete, sunt murdari de cer… clar e o fereastră pentru cei care se ocupă cu examenul coproparazitologic, câte nu văd acolo.

            Amintire: pe covor, trenuleţul de lemn face gară când la mine, când la tine, uite aşa-i un du-te-vino neîncetat până când trenuleţul a deraiat…

                         - …ca pantalonii?

Temă: Croiţi un îndemn în limba pantofilor.

Autor: EUGÈNE IONESCO (26 noiembrie 1909, Slatina – 28 martie 1994, Paris)

Copertă şi ilustraţii: ETIENNE DELESSERT

Titlu original: Contes 1, 2, 3, 4

Traducere: VLAD RUSSO

Editura: ART

ISBN 978-973-88987-3-8

Rapsodii de toamnă

 Această carte poate fi câştigată aici.     

Fără repere nu ne putem reprezenta o perioadă de timp, oricât de scurtă ar fi aceasta. Dificultatea creşte dacă ne referim la o perioadă ce depăşeşte experienţa noastră de viaţă, moment în care apelăm la istorie… constatăm schimbări, încremeniri, dispariţii, involuţii, evoluţii, revoluţii, uitări, avem parte de rememorări, comemorări, înţelegeri tardive şi clarificări, recuperări, surprize. Pe baza înscrisurilor oficiale sau engramate în memoria martorilor oculari sau a celor care au ascultat poveştile acestora putem reconstitui trecutul unor obiecte, fenomene, lucruri şi îl putem compara cu prezentul lor.

            Uite, toamna, de exemplu, pe lângă faptul că poate fi socotită ca o metaforă a timpului apus, poate fi ea însăşi supusă comparaţiei şi unde să găsim o descriere mai potrivită a toamnei de acum aproape 100 de ani, dacă nu în Rapsodii de toamnă. Neavând informaţii şi nici înclinaţii spre meteorologie nu vom îndrepta comparaţia înspre aspectul variaţiilor de temperatură sau al altor factori pertinenţi pentru acest domeniu, de altfel poezia nu ne oferă constatări în această direcţie, poate cel mult, ceva legat de direcţia vântului. Ea surprinde cu abilitate în rimarea cuvintelor panica produsă de apariţia, mai precis, de dispariţia zilelor de vară… o adiere ce începe ca o boare se transformă în mişcare ce cuprinde fără de scăpare toate frunzele ce-o vară întreagă s-au tolănit la soare, făcând fotosinteză fără încetare.

            Toamna e doamnă aprigă şi când le prinde pe frunze cu lecţia neînvăţată, nici nu stă pe gânduri, le pică una, două… bine, sunt şi excepţii, a se vedea bradul şi plantele care-şi fac şcoala în particular pe felurite pervazuri, la căldură şi nu direct în natură. Panica se insinuează cu repeziciune şi ruşinea de a nu şti răspunsurile corecte se vede în obrajii roşii ai frunzelor, nu le rămâne decât să ia drumul de la capăt. Se îndreaptă astfel spre rădăcină într-o cădere uneori mai lină, alteori suflate de vânt în deplină complicitate cu toamna… se creează astfel mormane de frunze ce se cer răscolite de mâini de-a pururi îndrăgostite. Deşi au trecut aproape o sută de ani de la apariţia poeziei, toamna nu şi-a schimbat obiceiurile, rămâne în continuare zâna melopeelor, spaima florilor şi Doamna cucurbitaceelor…

            Totuşi, ceva s-a schimbat în 100 de ani şi anume publicul căruia îi este adresată poezia, dacă la început acesta era cu precădere adult, pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre acesta devine din ce în ce mai tânăr. De la un timp încoace adulţii nu mai au chef de joacă, trec indiferenţi pe lângă o rimă sprinţară, uite, o rimă despre bozie cred că a făcut deliciul multor cititori de la oraş, dar crescuţi la ţară, asta ca să nu-mi imaginez surprinderea unor ţărani când au constatat că bozia poate apărea într-o poezie. Şi ca să demonstrez futilitatea boziei, voi aminti următoarea expresie „ai dat-o-n bozii”, noi foloseam această zicere atunci când pasai mingea aiurea…eh, timp de vară petrecut la ţară!

            Pentru copii poezia surprinde prin ritmurile sonore, este important să fie citită de câteva ori sau de un adult cu ceva dexteritate în rostire, cuvintele se înlănţuie şi cadrele se succed cu viteză numai bună de a crea impresia unui film, acţiunea nu lâncezeşte nici o clipă, din strofă în strofă apar tot mai multe plante si animale, care se precipită la auzul unor veşti aşa potrivnice. Poezia poate deveni cu uşurinţă un prim atlas botanic, căci iată ce de plante întâlnim viţa-de-vie, păpădie, fânul, salcâmul, plopul, răsura, ciulinii, papura, trestia, bozia, sulcina, dalia, petunii, floarea-soarelui, măselariţa, loboda, mătrăguna, brusturele, campanula. Poezia mai are un atu, care o poate face să fie pe placul copiilor şi anume spune lucrurilor pe nume, nu foloseşte simboluri complicate, nu face apel la expresii criptice ce se cer descifrate cu trei dicţionare lângă tine, poezia este sinceră şi dă viaţă unor aspecte pe care le ignorăm în trecerea noastră prea preocupată de altele. Se ştie, copilul personifică cu uşurinţă mediul înconjurător, or odată devenit adult, dacă reuşeşte să-şi păstreze o părticică din această joacă, cu siguranţă va fi un adult cu zâmbetul pe buze, şi cred că nu-i puţin lucru o treabă ca asta.

Temă: Nuanţaţi într-o scurtă reflexie sprijinul pe care toamna îl acordă dragostei.

Autor: GEORGE TOPÎRCEANU (20 martie 1886, Bucureşti – 7 mai 1937 Iaşi)

Copertă şi ilustraţii: ETHEL LUCACI BĂIAŞ

Editura: Ion Creangă

Lector MARIETA NICOLAU-PLĂMĂDEALĂ

Tehnoredactor AURICA IORDACHE

BUN DE TIPAR 9.II.1988

Apărut 1988

Coli de tipar 3

Fetiţa de pe Terra

          Aici o provocare, unde un răspuns corect vă dă posibilitatea de a primi aceasta carte.

       Acţiunea de a deschide o carte ne oferă şansa de a lucra ca doctor pe secţia de primiri urgenţe, avem în faţa noastră un personaj a cărui viaţă depinde de noi, imaginaţia noastră este cea care-l aduce la viaţă. Totuşi, nu de fiecare dată avem în faţă personaje în stare critică, este cazul Alisei Selezneva (Алиса Селезнёва), care a venit în spitalul nostru intergalactic doar pentru a-i face o vizită bunului ei prieten Gromozioka, „care e de două ori mai mare decât un om obişnuit, are zece tentacule, opt ochi, o carapace pe piept şi trei inimi bune, dar cam zănatice.” Alisa este o celebritate, uşile se deschid automat, senzorii şi aşa destul de sensibili sunt daţi peste cap de prezenţa ei, vestea sosirii ei se transmite cu iuţeală şi întreg spitalul prinde viaţă… e bine aşa.

            Alisa apare ca personaj de poveste în 1965, pe atunci se putea imagina un secol XXI, acum îl trăim, în fond aceasta este marea provocare a cărţilor ştiinţifico-fantastice, timpul le ajunge din urmă şi le supune unui examen critic. Grijile nu sunt necesare, Alisa îşi trece cu bine examenele şi astăzi, internetul ne oferă destule articole despre peripeţiile unei alte Alise decât cea imaginată de Lewis Carroll.

            Fiică a unui renumit profesor de cosmobiologie Igor Seleznev, Alisa este o fetiţă de 12 ani cu un lipici special, toţi cei din jurul ei o iubesc, nu-i pot rezista şi nu se pot supăra niciodată pe ea deoarece orice trăsnaie se termină nu doar cu bine, ci cu descoperire epocală, la care nici un cercetător nu visa…”fapt e că voi sunteţi cu toţii nişte oameni mari şi deştepţi. Şi judecaţi cu toţii – aşa cum mi-ai spus cândva – într-un mod logic. Eu nu sunt atât de deşteaptă şi judec aşa cum îmi trăsneşte prin cap.” Uite, cum a fost cu plecarea pe planeta Marte şi dorind să ajungă mai repede în posesia unei scrisori trimise de mama sa (se pare că unele lucruri sentimentale nu-şi vor schimba forma niciodată) Alisa intră într-o rachetă poştală şi se rătăceşte în plin deşert marţian încă neexplorat. Se adăposteşte într-o odăiţă unde este găsită de o echipă de salvare, dar nu este timp de ceartă căci odăiţa cu pricina este veriga lipsă din istoria marţienilor, au fost descoperite locuinţele tutekşilor, ba mai mult decât atât, cercetătorii pot oferi acum pentru prima dată un portret al strămoşilor lor… ciudat cât de mult seamănă strămoşii marţienilor cu omuleţii pe care Alisa îi desenează atunci când se plictiseşte.

            Cartea este structurată în trei părţi, prima ne asigură că nu i se va întâmpla nimic Alisei, nimic rău, căci altfel, ea are parte de o mulţime de peripeţii, se întâlneşte cu o fantomă, ba mai mult, o ajută să se materializeze, moment în care misterul este elucidat, este vorba de profesorul Kuraki, care a fost victima unui experiment nereuşit de transferare a materiei pe distanţe mari. Călătoreşte în timp şi se întâlneşte cu Arkadi Strugaţki, care îi oferă o carte pe care promite că o va citi negreşit, asta dacă nu apar alte ispite sau călătorii neprevăzute. În această aventură Kirill Bulîciov oferă cititorului şi o posibilă explicaţie pentru fenomenul Tunguska. Altădată îşi ajută tatăl să-i găsească pe labucili, nişte extratereştrii care vin pentru prima dată pe Pământ, aceştia reuşesc să comunice ca aterizarea a avut loc într-o pădure, după care comunicarea nu mai poate fi stabilită. Toată lumea răscoleşte pădurile din jurul Moscovei, truda este zadarnică, labucilii nu sunt nicăieri. În ziua aceea Alisa se întoarce acasă cu un coşuleţ plin de fragi şi cu două fiinţe mititele mânjite cu suc şi care călăreau o singură frăguţă. Atât de mici sunt aceşti labucili încât iarba în care au aterizat li s-a părut a fi o pădure în toată regula...

            Partea a II-a este o adevărată aventură în spaţiu, mi-a amintit de un serial de desene animate Aventurierii spaţiului… eh, timpuri trecute, ba nu! este vorba de viitorul îndepărtat, dar oricât de îndepărtat ar fi, va fi vorba tot despre prietenie, onestitate, bunătate, atenţie, grijă, altruism, bun simţ, familie, contrabalansate de trădări şi interese mercantile. Profesorul Seleznev împreună cu fiica sa pleacă într-o călătorie intergalactică cu scopul de a cerceta şi aduce specii noi în grădina zoologică din Moscova acelor ani. Pe drum prind un fir şi reuşesc să desluşească misterul Celor Trei Căpitani, să elimine ultimii piraţi cosmici şi să protejeze formula galactiului, combustibilul absolut.

            Partea a III-a este o aventură despre salvarea unei civilizaţii dispărute, avem o călătorie în timp şi o concluzie trasă de  Gromozioka…”istoria păstrează doar esenţialul. Cât despre amănunte, acestea pot să şi lipsească din memoria oamenilor.”… asta dacă ai ceva de ascuns, altfel poveştii îi lipseşte indicaţia de interpretare.

Temă: Imaginaţi trei calităţi ale unui extraterestru care l-ar face irezistibil.

Autor: KIRILL BULÎCIOV(pseudonimul lui Igor Mazhejka 18 octombrie 1934, Moscova – 5 septembrie 2003, Moscova)

Copertă: GION MIHAIL

Titlu original: ДЕВОЧКА С ЗЕМЛИ

Traducere: MIRCEA AUREL BUICIUC

Editura: Ion Creangă

Lector: Ecaterina Şişmanian

Tehnoredactor: Florica Weidle

Dat la cules: 21.VI. 1977; Bun de tipar:

26. I. 1978; Apărut: 1978; Comanda nr.:

1487; Tiraj: 22500 broşate; Coli de ti-

par: 25 ¼.

Unde fugim de-acasă?

            Dacă vrei să scrii despre această carte ai obligaţia mortală să faci o figură frumoasă… fapt pentru care dau iama în trusa de geometrie şi înfig vârful compasului într-o hârtie, vârful creionului parcurge încet spaţiul discret al hârtiei încleiate cu aracet. Umplu filele unui caiet şi îmi dau seama că figura frumoasă… n-ar trebui să fie chiar aşa pătrăţoasă.

            Cu resurse din plin aş cere un mic ajutor divin să descopăr figura frumoasă fără de chin, dar divinul e prea ocupat şi iată că am apelat la un doctor specialist în tăiat. Acum sunt înconjurat de figuri frumos tăiate, sculptat… sunt pe deplin înamorat. Dar vai, ce complicat când toată lumea-i frumoasă la cap şi nu mai avem substanţă de contrastat.

            Bunica mă vede-ncruntat şi-mi zice că-mi trage un tiv căci prea sunt emotiv. Mă sfătuieşte uşor s-o las mai domol, figura frumoasă e-ncântarea când vede mirarea cum înfloreşte uşor, un zâmbet pe faţă tuturor. Sar în sus de bucurie, eu de bunică sunt salvat, căci am găsit, vorbesc la figurat „şi prin asociaţie de idei” la figurativ dacă vrei…

            Rezişti cu greu atunci când citeşti Marin Sorescu să nu te joci şi tu de-a cuvintele… aproape teatru, aproape poeme, aproape poveşti, reţeta este simplă, ingredientul este ceva mai dificil de găsit…”şi, în continuare, ce să faci fără mirare?”

            Nu ne rămâne decât să trăim opac, să nu reflectăm nici o rază de soare, să nu ne bucurăm când vedem cafeniul unei castane, să nu facem cadou nici unei veveriţe, să spunem la revedere, fără să ne-o dorim, adică să facem toate lucrurile pe care le facem fără să ne oprim… mirarea ar putea fi începutul unei analize corecte a realităţii.

            Cartea are un ritm încântător, sonor chiar, cuvintele citite sunt asemenea unor clopoţei atinşi de zefir, sunetele se caută unele pe altele şi te trezeşti în calitate de meloman, nu de cititor, sensul poveştii este asemenea unui insight, care te luminează brusc. Această lumină a fost comparată cu un foc de artificii, frumos, feeric dar irepetabil, odată efectul produs s-a şi consumat, adevărat… dar cât înseamnă o urmă de lumină atunci când cunoaştem lucrurile pe pipăite sau mai rău din auzite.

            „Aşa că, aflaţi: numărăm şi suntem număraţi. Pe mine, de exemplu, mă numără ceasul deşteptător, pe la şapte, spunându-mi să mă duc la serviciu, cu limbă de moarte. (Că după aia el adoarme din nou, ori moare până la învierea din dimineaţa următoare.) Şi soarele mă are în socoteala lui, bineînţeles. Deocamdată sunt un număr cuminte, care la fiecare adunare îi ies. Eu simt de departe, dar nu mă doare această numărătoare. Numai bătrânii se vaietă îngrozitor, când li se adună câte-o mână, câte-un picior. Şi atunci roagă pe câte unul din voi, vreun pici, să strige pentru ei: „sunt aici”. (Unu şi cu celelalte numere)

            „ În prima jumătate a pieţei, toată lumea întreabă, şi în cealaltă toată lumea răspunde.” (În clocotul pieţii)

            „Veveriţele în privinţa asta ar face minuni: pot fi în aceeaşi clipă în trei stejari şi-n cinci goruni. Şi dacă s-adună astfel vreo sută de cozi, ca să nu zic o mie, de departe pădurea  s-ar vedea şi iarna ca de frunze, tot ruginie.” (Căutăm o frunză)

            Cuvintele capătă sensuri surprinzătoare atunci când sunt puse în contextele potrivite, înţelegerea funcţionează ca o prismă şi oferă gândirii curcubeie scânteietoare la capătul cărora spiriduşii te îmbie să te înfrupţi dintr-o comoară adânc înfundată. Trebuie să precizăm că reuşita este influenţată de vârstă – măcar ca vârsta aduce cu sine o mulţime de experienţe – astfel încât această carte nu este chiar pentru copiii mici, lor nu le este accesibil umorul produs prin cuvintele cu dublu sens… insightul nu poate fi explicat, nu mă credeţi, foarte bine, încercaţi să explicaţi un foc de artificii unui copil.

Temă: Priviţi în palmă ca într-o oglindă, ce vă miră cel mai tare?

Autor: MARIN SORESCU (29 februarie 1936, Bulzeşti, jud. Dolj – 8 decembrie 1996, Bucureşti)

Copertă şi ilustraţii: SABIN BĂLAŞA

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: IOANA RICUS

Tehnoredactor: CONSTANŢA VULCĂNESCU

Dat la cules 30.05.1966. Bun de tipar 10.11.1966. Apărut 1966

Comanda 7199. Tiraj 40140. Broşate 35100+legate 5040. Hârtie

offset A de 100g/m², 700x1000/16. Coli editoriale 5,40. Coli de

tipar 5,25. A.T. 12656. C.Z. pentru bibliotecile mici 8R – 93

Hronicul şi cântecul vârstelor

            Citeam la un moment dat un articol în care se spunea că plăcerea de a citi biografii poate fi interpretată ca un act de canibalism sublimat… e, câte nu scornesc psihanalişti. Şi parcă totuşi o urmă de adevăr s-ar întrezări în afirmaţia aceasta, să ne gândim pentru o clipă la oamenii primitivi care aveau credinţa că puteau dobândi puterea animalului ucis mâncând diferite părţi din acesta. La fel se întâmplă şi în cazul biografiilor citite, căci pătrunzând în pielea omului ce a fost aievea cândva, trăim impresia că putem face şi noi lucruri asemănătoare, ba uneori ducem impresia pe tărâmul încercărilor cu rezultate palpabile… moment în care ne dăm seama că doar unul a fost H. C. Andresen, M. Gorki, I. Creangă sau în cazul de faţă Lucian Blaga.

            Fiecare din noi a avut o copilărie, dar dacă acum am fi invitaţi să o povestim ne-am opri la generalităţi, nu am trece proba concretului, poate cel mult am fi în stare să amintim câteva episoade care s-au sedimentat mai mult prin repetarea lor în decursul anilor, cu ocazia diferitelor aduceri aminte, prilejuite de evenimente având un caracter de reuniune familială. Întrebarea (im)pertinentă este cea care face referire la procente… cât la sută din ce povestesc îmi aparţine mie şi cât este însuşit din spusele altora?

            Prezenţa unei memorii prodigioase nu este suficientă pentru a asigura expunerea reuşită a trecutului, este ca şi cum ne-am afla în faţa unui cufăr plin cu poveşti dar nu avem cheia pentru a-l deschide şi a-i sălta capacul… suntem în situaţia de a povesti despre exteriorul cufărului.

            În cazul de faţă cheia o reprezintă cuvântul, el este cel care deschide, care oferă înţelegerii, combustibilul necesar creării de sensuri. Într-o autobiografie cuvântul poate fi folosit pentru caracterul său cathartic, se creează un spaţiu confesional, unde amintirile sunt discutate pentru a putea fi integrate cu uşurinţă, folosind un termen la modă, avem de a face cu dezvoltarea personală.

            Îmi pare că Lucian Blaga nu face lucrul acesta, el foloseşte cuvântul pentru a crea o lume în care se poate „evada fără paşi”, cuvântul nu exorcizează, nu arată cu degetul, nu încondeiază, el clădeşte fonem cu fonem, silabă cu silabă, un spaţiu în care te poţi plimba aievea… alegi tu lucrurile asupra cărora te concentrezi. Bineînţeles că se poate discuta despre natura selectivă a prezentării, dar să nu uităm că cele mai reuşite poveşti nu explică cititorului totul până la ultimul detaliu, nu-i răpeşte acestuia plăcerea efortului intelectual.

            Cuvântul ca mijloc ce vehiculează sensuri a fost pentru Lucian Blaga o redută ce s-a cerut asediată îndelung, înainte de a se preda…”începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului […] muţenia mea plutea oarecum în echivoc şi nu îndeplinea chiar în toate privinţile condiţiile unei reale muţenii, căci lumina cu care ochii mei răspundeau la întrebări şi îndemnuri era poate mai vie şi mai înţelegătoare decât la alţi copii, iar urechea mea, ispitită de cei din preajmă, se dovedea totdeauna fără scăderi […] Totuşi împlineam aproape patru ani – şi încă nu pronunţasem nici un cuvânt.”

            Pentru Lucian Blaga cuvântul este un instrument şi până nu va aprofunda temeinic (aşa cum de altfel a făcut cu toate lucrurile care i-au plăcut) prospectul de utilizare, nu-l va folosi, el îşi va surprinde tatăl cu o construcţie verbală în care cuvântul încaltea ce nu era uzual prin sat, este folosit pertinent.

            Încântător, la finele acestei lecturi şi cu oareşce „veleităţi de atitudine” te surprinzi spunând că l-ai înţeles pe Lucian Blaga…

            Temă: Enunţaţi cinci criterii, pe baza cărora putem aprecia copilăria.

Autor: LUCIAN BLAGA (9 mai 1895 Lancrăm, jud. Alba – 6 mai 1961, Cluj)

Copertă: -

Editură: Ion Creangă

Lector: GH. D. VASILE

Tehnoredactor: AURICA IORDACHE

Bun de tipar: 18.VI.1984

Apărut 1984. Coli de tipar 10

            

Cirese de mai (3)

            Cu uşurinţă putem număra până la 10  folosind degetele de la ambele mâini, orice copil reuşeşte acest tur de forţă. Cum facem să ajungem la 11 folosind o singură dată fiecare deget al celor două mâini, demonstrând în felul acesta că deşi numărăm 10 degete ele sunt totuşi 11… ei, asta da! tur de forţă.

            La finele turului aşteaptă trofeul.