Cireşe de mai (11)

          Ziua bună se cunoaşte după cireşe – asta spune un vechi proverb românesc. Dar acest proverb este atât de vechi încât astăzi este prea puţin cunoscut şi în situaţia asta sunt mai multe proverbe. Vă propun să le descoperiţi şi pe acestea, să le aduceţi la lumină şi să ne bucurăm de ele. Există însă o mic impediment, cuvintele sunt amestecate şi nu ştiu exact care este ordinea lor. Vă invit la o joacă cu aceste cuvinte, cine construieşte cele mai nostime proverbe va avea posibilitatea de a-l învăţa pe acest lup cum stă treaba cu înţelepciunea populară. Iată cuvintele:

uituc, covrigi, călăuză, pus, învăţătură, are, om, ciopleşti, saturi, laudă, este, prieten, meşter, omenia, dai, unire, de, măsea, nebună, mămăligă, mai, bine, trage, prăpădeşte, doctorie, stafidă, dezlegat, petic, uscat, căldare, fereşte-te, făgăduială, urechea, nas, strică, ştii, corabie, că, să, fie, crapă, merge, jugul, iarba, rabdă, boier, fără, să vrea, şi, cu, puţină, cât, chirie, de, pentru, decât, la, pe, cum, se.

Fereşte-te de uituc pentru că are învăţătură de mămăligă.

Călăuza nebună trage pe nas covrigi de iarbă.

Ciopleşti corabie că să ştii cum se rabdă pe uscat.

            Îmi dau seama că este posibil să fi omis câteva cuvinte, dar sigur! nu mai multe de trei.

Münchhausen

            Domnilor, în seara aceasta avem o societate aleasă şi după această cină grozavă vă propun un vin de Tokai şi un divan moale numai bun de înfundat. Vă rog, lăsaţi la o parte criteriile ştiinţifice de abordare a realităţii, în seara aceasta vom vorbi despre vânătoare şi peripeţiile din timpul ei, vom vorbi despre acte de iscusită vitejie arătată în aprige lupte, vom vorbi despre călătorii şi surprizele lor… amfitrion, baronul von Münchhausen.

            Nici prin gând nu-mi trece să rup povestea de la gura baronului, vă invit doar să daţi crezare şi să nu vă îndoiţi nicio clipă de cele auzite, altfel farmecul acestor întâmplări vi se va părea forţat pe alocuri.

            După ce baronul povesti cum şi-a arătat iscusinţa în a prinde un stol de raţe cu ajutorul unei bucăţele de slănină şi o frânghie suficient de lungă cât să le înşire pe toate, cum a reuşit el să se descurce când şi-au luat zborul cu aţă cu tot – între noi fie vorba de aici şi expresia „ a zburat puiul cu aţa şi baronul cu raţa” – cum şi-a folosit el pulpanele hainei pentru a cârmi cârdul în direcţia locuinţei sale, ce gând năstruşnic a avut pentru a le face să aterizeze,ei bine, după toate acestea, a venit şi rândul meu să povestesc o întâmplare vânătorească.

            Sigur, trebuia să mă gândesc la altceva deoarece baronul o povestise şi pe aceea cu mistreţul orb, şi pe aceea cu stolul de găinuşe făcute direct frigare pe vergeaua puştii, o zisese şi pe aceea cu iepuroaica şi căţeaua care fătaseră în goana urmăririi astfel încât partida de vânătoare s-a încheiat cu şase iepuri şi şase câini, „deşi începuse cu câte unul din fiecare neam”, a zis-o şi pe cea cu cerbul căruia îi crescuse o mândreţe de cireş între coarne deoarece cu ceva vreme înainte trăsese în el cu sâmburi de cireşe, cea cu lupul întors pe dos o ştia toată lumea… ştiu! am să povestesc prima mea vânătoare, asta nu se uită niciodată.

            Nu are rost să insist asupra adevărului celor ce aveam să povestesc deoarece veneau în urma celor povestite de baron, el este garanţia mea. În după amiaza aceea căldura apăsa toate lucrurile şi fiinţele făcându-le leneşe, eu nu făceam excepţie, fizic eram toropit, dar gândul era treaz şi mă îndemna să pornesc la vânătoare, să profit de lenevia aceasta şi să dau marea lovitură. Cum nu aveam un bidiviu lituanian ca al baronului şi mă bizuiam doar pe forţele picioarelor mele, am hotărât ca este un moment prielnic pe care nu trebuie să-l ratez. Am încărcat cele două puşti, mi-am luat banduliera, am umplut toate lăcaşurile cu muniţie, cuţitul de vânătoare l-am tras o dată pe tocilă şi am pornit-o din loc. Am găsit uşor urma fiarelor, în dreapta mea fără să-i pese de ceva stătea tolănit cel mai semeţ leu pe care-l văzusem vreodată, se apăra cu coada de muştele sâcâitoare şi nu mi-a acordat nicio importanţă, m-am simţit vexat şi am luat-o personal, m-am hotărât să nu folosesc puşca deoarece lupta mi s-ar fi părut nedreaptă, fapt pentru care m-am aruncat asupra lui numai cu cuţitul, ştiut fiind faptul că leul are gheare şi colţi asemenea unor cuţite, deci eram la egalitate. A urmat o încleştare teribilă, l-am strâns atât de tare pe leu între picioare încât răgetul lui nu mai ştiai dacă-i de durere sau de furie. Aveam sorţi de izbândă, dar cred că mai înainte cu vreo câteva zile, leul s-a împrietenit cu un porc spinos, care auzindu-i răgetul a venit iute în ajutorul lui. Eu călare pe leu, în faţa mea porcul spinos mă luase azimut pentru ploaia de ace, ce puteam face? Nu am avut inspiraţia să-mi iau armura de broască ţestoasă, dăruită de tatăl meu în urma unei expediţii în Galapagos, nu-mi rămânea de făcut decât să îndur pătrunderea acelor în piele. M-am încordat grozav, leul a început să ragă, clar de durere! porcul a eliberat miile de suliţe înspre mine, care surpriză, au ricoşat din muşchii mei super încordaţi în atacator fâsâindu-i imediat atacul. Surpriza cea mare a fost când am ridicat leul de jos, îl strânsesem aşa de tare încât acum arăta ce desenat pe o foaie de hârtie, chiar îl mai am pe undeva pe acasă, data viitoare vi-l aduc să vedeţi. Aproape că răsuflam uşurat când o namilă de urs polar se năpusti cu furie asupra mea, puşca era departe, cuţitul îl rătăcisem în strânsoarea luptei de mai devreme, nu aveam nicio armă, sigur, mă puteam încorda ca o stâncă şi să las ursul să se izbească de mine, dar într-o luptă dreaptă nu se face să foloseşti acelaşi şiretlic de două ori la rând, devii rizibil. Am scos la iuţeală patru cartuşe din bandulieră le-am încărcat în gură şi am ţintit ursul înspre cele patru labe ale sale. Am ţintit perfect, ursul era acum prins de trunchiul baobabului din faţa mea, gata să fie jupuit. Îmi răceam gura de foc când în spatele meu încep să se audă bubuituri, probabil o turmă de elefanţi venea să salveze onoarea animalelor sălbatice… dar nu! era mama care-mi bătea în geam şi mă chema la masă.

Temă: Aprofundaţi subiectul în cauză citind şi această postare.

Autor: GOTTFRIED AUGUST BÜRGER (31 decembrie 1747 Molmerswende, Germania – 8 iunie 1794 Göttingen, Germania)

Copertă şi ilustraţii: EUGEN TARU

Titlu original: Wunderbare Reisen zu Wasser und zu Lande – Feldzüge und lustige Abenteuer des Freiherrn von Münchhausen (septembrie 1786)

Traducere: ION MARIN SADOVEANU

Editura: Tineretului

Dat la cules 28.04.1967. Bun de tipar 20.11.1967. Apărut 1967.

Comanda nr. 7440. Tiraj 95200. Broşate 90100 + legate 5100

Hârtie ofset A. de 100g/m² 540 x 840/8. Coli editoriale 7,86.

Coli de tipar 14,5. A. 15505. C.Z. pentru bibliotecile mici 83 – 93 – R.

Fridolin

            Fiecare dintre noi poate povesti o întâmplare cu un căţel, fac ei ce fac şi sunt eroii unor peripeţii cum nici unui patruped nu-i este dat să trăiască. Nu, nu ignor pisicile, au şi ele aventurile lor, oho! şi ce mai aventuri sunt în stare ele să înfăptuiască, dar parcă aventurile pisiceşti au un alt specific decât cele al căror protagonist este un căţel… sau poate sunt eu setat să văd lucrurile în felul acesta. Cert este că apropierea de om le oferă posibilitatea de a avea atitudini şi comportamente pe care nu le-ar avea dacă ar trăi în sălbăticie, poate şi pentru simplu motiv că în sălbăticie nu vor întâlni prea uşor o pereche de papuci sau o perdea.

            Fac animalele acestea nişte mutre când sunt vinovate, au diferite trăiri care nu scapă ochiului iubitor, nu poţi fi indiferent când le vezi că ţopăie sau se împletesc printre picioarele tale, dar nu-mi dau seama dacă ele preiau din felul oamenilor de a fi sau oamenii le împrumută, proiectează asupra lor propriile lor trăiri.

            Uite, povestea lui Fridolin, un câine şoricar care ducea o viaţă fericită. Avea un stăpân – Willy – care îl iubea, trăia într-o căsuţă frumoasă, dimineaţa, la prânz şi seara farfuria era plină cu mâncare, de plimbări în natură avea parte, ba prin pădurea învecinată, ba pe marginea râului, iar noapte şi-o petrecea în bucătărie în coşuleţul lui cel călduros. Şi zilele aveau pentru Fridolin, eroul nostru, această rutină şi nu este nimic nepotrivit aici, Fridolin era cât se poate de mulţumit. Dovadă stă discuţia pe care o are cu Willy în care îi spune că de ziua lui el nu are nevoie de nimic deoarece lui nu-i lipseşte nimic, dar tânărul stăpân are alte planuri, pentru că nu-i aşa, inima bună se dovedeşte. Willy îi spune lui Fridolin că va primi un cadou straşnic, chiar a vorbit cu tatăl său şi acesta i-a dat voie să umble la puşculiţă şi să ia de acolo oricât ar fi nevoie. Nu contează că pe puşculiţa rotundă şi galbenă scrie „Strânge bani albi, pentru zile negre” sau pe scurt, patine, când este vorba de prietenie baierele inimii slăbesc pe cele ale pungii… şi în plus, Willy ştie că va primi patine de la tatăl său, nu degeaba învaţă el aşa bine.

            După ce Willy aranjează toate monedele pe masă, Fridolin se minunează cât de mult poate să coste un cârnat şi dă să îl însoţească pe Willy, dar acesta îi refuză plimbarea…na! surpriza are meşteşugul ei. Dar cadoul nu miroase a cârnat ci parcă a pantofi noi, mirosul acesta îl face foarte nerăbdător şi tot dă târcoale pachetului, dar abia mâine este ziua lui, aşa că pentru prima dată în viaţa lui Fridolin avu o noapte neliniştită. După un aşa zbucium Fridolin, a fost cuprins înspre dimineaţă de un somn greu, astfel încât atunci când a deschis ochii l-a văzut pe Willy cum stătea lângă coşuleţ, arătându-i cadoul. Nu era nici o urmă de îndoială, a pantofi noi miroase pachetul, numai că nu sunt pantofi noi ci o zgardă de toată frumuseţea, roşie, bătută în ţinte aurii… o minunăţie.

            Şi ziua lui Fridolin a început bine, l-a condus la şcoală pe Willy, iar pe drumul de întoarcere a trecut pe la băcan, pe la măcelar, pe la brutar şi de la toţi a primit bunătaţi deoarece l-a spus că este ziua lui de naştere. Ba chiar pisica cea neagră a vecinului, nesuferita aia care se cocoşa şi zbârlea la el ori de câte ori îl vedea, ba o dată l-a şi scuipat, de data aceasta a fost prietenoasă cu el… ce să mai, zgarda cea nouă făcea minuni. Fridolin se gândeşte la Clementina o fetiţă-şoricar, oare ce efect va avea zgarda asupra ei, oare de data aceasta va reuşi să stea de vorbă cu ea.

            Succese pe toată linia, of! ce bun a fost stăpânul Willy să-mi ofere o zgardă aşa frumoasă, cum a renunţat el la toate economiile sale pentru mine, aşa gândea Fridolin în drumul său spre casă.

            Dar uneori frumuseţea atrage invidia şi o haită de câini mai mari, dulăi în toată regula, încep să-l urmărească pe Fridolin cu gândul de a-l pune la punct, prea se poartă ca un domnişor de oraş. Şi începe o goană nebună pe străzi, prin magazine, printre picioarele trecătorilor, până la urmă Fridolin îşi găseşte scăparea într-un vagon de tren în care se urcau nişte vaci, ba chiar se împrieteneşte cu una dintre ele, cu Lisa mai precis căruia începe să-i povestească aventura lui… şi trenul se pune în mişcare. Fridolin intră în panică şi încearcă să părăsească vagonul, până la urmă reuşeşte să sară din mers şi se întoarce în oraş, dar acum nu mai este şoricarul de dimineaţă, acum este tăvălit, murdar, miroase a grajd şi nimeni nu-l mai bagă în seamă, pisica neagră a vecinilor îl stucheşte din nou, Clementina îl face vagabond, iar haita de dulăi îl ignoră cu desăvârşire şi colac peste pupăză şi-a pierdut şi zgarda.

            Un sentiment de vinovăţie şi unul de responsabilitate îl fac pe Fridolin să pornească în căutarea zgărzii pierdute. Şi să ştiţi că Fridolin nu este deloc un şoricar fricos, va avea parte de o mulţime de aventuri şi de fiecare dată când în calea lui apare un personaj nou el îi povesteşte tot ceea ce i s-a întâmplat… şi s-a întâlnit cu vulturi, cu oi, cu portarul unui hotel, cu ajutorul de văcar, cu un flaşnetar bătrân, a primit şi decoraţie, a stat şi la închisoare, s-a bătut şi cu un şpiţ alb, a demascat răutăţi, a prins hoţi, a căpătat de pomană, a găsit şi a pierdut din nou zgarda, îşi rupe coada… dar ştiţi ce! toate lucrurile acestea el este gata să vi le povestească aşa cum s-au petrecut şi vă rog fiţi convinşi că nu există nicio urmă de înfloritură căci Fridolin este un căţel credincios… adevărului şi lui Willy, tânărul lui stăpân.

Temă: Fără temă, doar suntem în vacanţă!

Autor: FRANZ CASPAR (17 septembrie 1916, Rapperswil, Elveţia – 13 aprilie 1977, Strobl- St. Wolfgang, Austria)

Copertă şi ilustraţii: HANS P. SCHAAD

Traducere: JEAN GROSU

Titlu original: Fridolin (1959)

Editura: Ion Creangă

Redactor ŞIŞMANIAN ECATERINA

Tehnoredactor STANCU PETRE

Dat la cules 12 VI 1980 Bun de tipar 10 XI 1980

Apărut 1980 Comanda nr. 1829 Coli de tipar 9 ½

Croitorul de poveşti

            Sunt ceva zile de când mă tot învârt pe lângă aceste poveşti. Au o frumuseţe a lor care mă lasă mut, în mintea mea e linişte, gândurile sunt aşezate şi nu umblă răzleţe prin te miri ce coclauri, ascultă şi ele alte ritmuri, se racordează la un alt fel de a trăi realitatea.

            Lucruri rele ni se întâmplă tuturor, efectul lor rugos ne determină să reacţionăm şi îmi imaginez în funcţie de această reacţie pe oamenii tub, sunt cei prin care se scurge realitatea, sunt traversaţi în continuu de evenimente şi fapte, ei nu reţin nimic şi totul depinde de lungimea tubului. Se întâmplă uneori ca tranzitul să se blocheze cu un eveniment care este peste capacitatea de preluare şi oamenii tub se transformă pentru o vreme în oamenii recipient. Aceştia sunt cei care conţin, care strâng realitatea, care o păstrează, în cazul lor totul depinde de volum, punctul lor maxim este dat de picătura care umple paharul. Şi mai sunt oamenii scoică sunt cei care învelesc lucrul rău, care transformă efectul rugos al faptelor rele într-o perlă, nimeni nu va şti atunci când se va uita la o perlă că ea ascunde o traumă.

            Cred că oamenii scoică îşi folosesc din plin imaginaţia nu pentru a fugi de realitate ci pentru a transforma bucăţica aceea râcâitoare care poate să apară în calea oricăruia dintre noi în ceva care nu poate să ne facă rău. Ne putem întâlni şi de o mie de ori cu o perlă fără să ne simţim ameninţaţi şi oamenii scoică ştiu că nu purtatul perlelor este benefic ci dăruirea lor.

            A alege să dăruieşti o poveste când ştii că „din caravanele pe care le porneşti n-ai să afli niciodată care pe unde ajung” înseamnă a alege să-l înveţi pe celălalt cum să se poarte cu lucrul rău, cum să reacţioneze la grunjii durerii.

            Puterea exemplului este uriaşă, el ne arată tuturor nu cum să fim ci că există şi un alt mod de a fiinţa. Se ştie şi se acceptă, chiar dacă uneori doar la nivel teoretic, că putem alege, dar lucrurile nu sunt concrete, ele se plimbă într-o lume a conceptelor şi într-un astfel de moment vine exemplul, care îmbracă conceptul în hainele acţiunii, ajustează faptele până într-acolo încât să se potrivească mănuşă. Uite, în povestea "Oameni fără durere" ale căror trupuri „mari şi puternice nu le dădeau prilejuri de lacrimi sau de întristare. Dar nu erau fiinţe fără de moarte. Sfârşeau şi ei ca semenii lor, în molime şi încăierări, numai că, până în clipa din urmă, nu simţeau nici un dram de suferinţă. Treceau dintr-o dată de la nedurere la nefiinţă.” era un băiat pe nume Pimen, care a prins drag de o „fată bălaie, cu ochii ca două izvoare” Copila aceasta avea o grădină cu flori parfumate, care se prăpădeşte toată în urma unei furtuni când „din cer se năpustiră puhoaie de apă” Prin grădina jefuită de furtună, Pimen, o zăreşte pe copila bălaie „cum umbla din floare în floare, le ridica trupurile din ţărână, le netezea petalele, iar pe obraji îi lunecau lin două izvoare” Deşi nu înţelegea prea bine vorbele şi acţiunile fetei, Pimen începe să umble alături de ea, ridicând şi el lujerele căzute la pământ, legând crengile rupte. Întâmplarea face ca într-o zi, rătăcind prin pădure, să dea peste o ciută albă prinsă într-un hăţiş de mărăcini. Plivind cu palmele mărăcinii eliberează animalul deşi nu-i înţelege durerea şi tânguirea, dar gândul la copila cu părul bălai îl face să descopere leacul durerii… şi povestea continuă.

            Citind aceste poveşti nicio clipă nu simţim spectrul degetului ridicat ameninţător asupra noastră, nu resimţim nici urmă de apostrofare, nu este genul de carte moralizatoare, gen destul de răspândit în scrierile pentru copii, din contră, este o carte prieten adevărat, care te acceptă aşa cum eşti, dar îţi spune atunci când greşeşti… tu alegi dacă vrei sau nu să-i mai fi prieten în continuare.

            Mi-ar fi plăcut ca Marta Cozmin să fie bunica mea.

Temă: Desluşiţi bucuria unui brad.

Autor: MARTA COZMIN (31 ianuarie 1930, Bucureşti – 25 ianuarie 2006)

Copertă şi ilustraţii: GYÖRGY MIHAIL

Editura: Ion Creangă

Lector: RICUS OANA

Tehnoredactor: ELENA GĂRĂJĂU

Bun de tipar 28.05.1980. Apărut 1980. Coli de tipar 15