duminică, 18 mai 2014

Chiţ un şoricel, cel mai mititel

            În bufetul din săliţă, pe hârtia proaspăt schimbată stau frumos rânduite căni, pahare, păhăruţe. În sertare, toate cele şi-au găsit pentru un moment un loc al lor. În spatele uşilor mai mari, oalele, cratiţele, ibricul şi două ulcele, plus tocătoarele şi făcăleţul au împins tuciul de mămăligă într-un colţ… aşa se întâmplă în fiecare an când se apropie vreo sărbătoare mare. Şi se mai întâmplă ceva în preajma sărbătorilor mari, se face cozonac cu nucă şi stafide multe. La noi, toţi sunt amatori de stafide dar, între mine şi Peti se duce luptă aprigă, care să dibuiască primul, locul unde se găseşte restul stafidelor, căci nu toate sunt puse în cozonac, mai sunt păstrate unele pentru a fi făcute moţ la fursecuri. Anul acesta, bufetul din săliţă a fost ales loc de ascunzătoare şi pe hârtia proaspăt schimbată, printre cănile, paharele şi păhăruţele frumos rânduite se văd cu uşurinţă urmele intrusului…
                        - Peti, adă strachina şi nuca şi adu ş-o coajă de pâine, c-avem un şoricel.
                        - Auzi mă mămică, dacă-i plac stafidele, crezi că pune el botu` la pâine?

            Ăştia sunt şoriceii, curioşi, mâncăcioşi, pofticioşi, stricători, sperietori de cucoane, inventivi, buni acrobaţi şi-or mai fi şi altele dar, am avea nevoie de un laborator pentru a-i testa. Orice s-ar spune, atunci când vrei să faci o poveste despre un şoricel nu prea poţi evita unele lucruri, cum ar fi pisicile – deşi ei şi-ar dori tare mult lucrul acesta – mâncarea, stricăciunile provocate şi mărimea lor, a! şi trebuie să-i faci tare poznaşi, altfel nu prea au farmec căci se transformă în şobolani şi aceştia nu prea au trecere în cărţile pentru copii. Şi trebuie să faci şi cântăreţi, îmi aduc aminte o poveste de pe un vinil Familia Chiţ-Chiţ de Ion Pas, doamne! cum mai cântau şoriceii aceia… chiţ şi chiţ, chiţ, chiţ / N-avem frică de pisici / Când nu sunt aici. A! şi neapărat acţiunea să se petreacă în casă, de preferabil prin cămară, dar oricum nu pe afară, şoriceii nu pricep deschiderile largi.

            Povestea de faţă le are pe toate cele de mai sus şi încă ceva în plus. M-am răsucit şi învârtit ca un şoricel în cuşcă încercând să descopăr despre ce este vorba, ce anume îmi lasă impresia aceasta de déjà-vu şi am găsit, povestea aceasta este un fel de singur acasă avant la lettre, are gagul cu vopseaua, pe cel cu piunezele, până şi pe cel în care intruşii sunt speriaţi cu replici dintr-un film şi pe acesta îl are, bineînţeles totul se întâmplă pe potriva unui şoricel mititel şi isteţ astfel, pisica cea flămândă este pusă pe fugă cu ajutorul unui LP intitulat „Lătrat de câine”.


            Nicolae Nobilescu şi Gheorghe Zarafu au făcut o echipă formidabilă propunând copiilor jocul curat adică, jocul de dragul jocului, şi, ştiind prea bine că acesta creează posibilitatea de a testa diferite feluri de a fi îşi plasează personajele în situaţii specifice lor dar, norma comportamentală este lăsată un pic deoparte făcând loc altor modalităţi mai fanteziste de rezolvare a provocărilor. Sigur, nu de fiecare dată rezultatele sunt cele scontate, dar nu-i nimic, putem învăţa şi din greşelile altora, plus că rezultatele nu sunt dramatice. Este aici un umor foarte fin care pune copilul în situaţia de a depăşi doar citirea textului, îl îndeamnă să vadă printre rânduri şi dincolo de ele. Ia uite! patru catrene, să le asociem cu ilustraţiile de mai jos:

            Când pisica dă târcoale                       Chiţ ne pare-ngrijorat
            Pe la poarta dumisale,                          Că prea mult s-a îngrăşat,
            Chiţ, atunci, fără tam-tam                     Însă nu se necăjeşte,
            Pune vocea lui Ham-ham!                    Că slăbeşte cât pofteşte!

            Şoricelul zgribulit                                 Pentr-un mare bal mascat
            Aleargă după chibrit,                           Chiţ s-a dus la costumat
            Poate cineva să spună                          Şi se-ntoarse frumuşel
            Că ideea n-a fost bună?                       Deghizat în… şoricel !


Temă: Sintetizaţi în patru elemente o amintire nostimă.

Autor: G. ZARAFU (5 aprilie 1933, Oarja, jud. Argeş)
Copertă şi ilustraţii: N. NOBILESCU (1932, Bucureşti)
Editura: Ion Creangă

Lector: IOANA RICUS
Tehnoredactor: ŞTEFANIA MIHAI
Dat la cules: 19 II 76. Bun de tipar: 12 V 1976
Apărut: 1976. Comanda nr. 1184. Tiraj: 142500.
Broşate: 142500. Coli de tipar 4






duminică, 4 mai 2014

Osul de peşte fermecat

            O poveste pentru copii şi nu prea, mai nimerit mi se pare a fi să folosim expresia vai de părinţii care n-ascultă de copii. Cum putem înţelege o astfel de vorbă? Să fie un copil mai înţelept decât un adult? Sunt anumite momente în care părinţii trebuie să asculte de copii, dacă da, cum recunoaştem aceste momente? Ce se întâmplă cu părinţii neascultători, cum sunt ei pedepsiţi şi de către cine?

            Povestea aceasta este scrisă de Charles Dickens în 1867 şi face parte dintr-o serie de patru povestiri. La acea vreme autorul era deja recunoscut, putem presupune deci o intenţie specifică, care să fi fost aceea, nu ne putem da decât cu presupusul… pentru mine, la o primă lectură, mi s-a părut că am citit o poveste cârjă, este genul acela de poveste care te ajută să treci peste hopurile din viaţa ta, care te susţine şi îţi dă energia de a continua, care îţi oferă un model de comportament şi te face să îl urmezi fără a te păcăli prin omisiune… de la început ştii că nu te aşteaptă o treabă uşoară.

            Şi totuşi e ceva aici, în povestea asta care face înţelegerea rugoasă, ia uite… un rege şi o regină, care aveau împreună nouăsprezece copii duc o viaţă cam plină de lipsuri, regele este slujbaş la cârmuire, regina se îndeletniceşte mai degrabă cu a fi bolnavă, ziua de salariu se calculează după calendele greceşti, iar responsabilităţile revin Aliciei, fata cea mare. De obicei în poveşti, regele şi regina au probleme cu făcutul copiilor, nu au probleme materiale, iar prigonită este fata cea mică deci, despre ce este vorba? Să urmăm firul poveştii şi să aflăm că într-o zi, tatăl, în drum spre slujbă, se opreşte la pescăria negustorului Murătură ca să cumpere „trei sferturi de kilogram de somon, o bucată mai mult dinspre mijloc decât dinspre coadă”… este locul şi momentul potrivit, pe care zâna Grandmarina îl alege pentru a-şi face apariţia. În timp ce îl apostrofează pe rege de trei ori: o dată cu privire la egoismul său de a mânca singur peştele sub pretextul de a nu cădea rău la stomac celorlalţi, a doua oară cu privire la nerăbdarea sa de a asculta până la capăt tot ceea ce i se spune şi a treia oară cu privire la curiozitatea sa morbidă, îi şi spune un secret despre osul de peşte care va rămâne pe farfuria Aliciei. Acesta este un os de peşte fermecat care poate îndeplini o singură dată orice dorinţă, numai cu condiţia ca dorinţa să vină la momentul potrivit, este important ca acest os să fie şters, frecat şi lustruit, până ce o să lucească asemenea sidefului. Acestea fiind zise de o zână, lucrurile s-au petrecut întocmai.

            Alicia are în buzunar osul de peşte fermecat, dar nu-l va folosi pentru a-şi vindeca mama, ci o va îngriji pe aceasta până se va face bine şi tatăl întreabă dacă l-a uitat sau l-a pierdut. Alicia are în buzunar osul de peşte fermecat, dar nu-l va folosi pentru a-şi vindeca frăţiorul muşcat de câine şi cu mâna tăiată într-un geam, ci îl va obloji făcându-i un bandaj ce i se va potrivi de minune şi tatăl întreabă dacă l-a uitat sau l-a pierdut. Alicia are în buzunar osul de peşte fermecat, dar nu-l va folosi nici în ziua în care mezinul căzu sub grătarul din vatră şi tatăl întreabă dacă l-a uitat sau l-a pierdut. Alicia are în buzunar osul de peşte fermecat şi freacă, şi şterge, şi lustruieşte şi tatăl întreabă dacă l-a uitat sau l-a pierdut.

            Şi vine ziua în care Alicia îl va ajuta pe tatăl ei care recunoaşte că e sărac lipit pământului, că deşi a încercat în fel şi chip din răsputeri, nu mai are nici o lescaie… şi sărutând osul de peşte fermecat îşi rosti dorinţa: să fie ziua de leafă. Dar povestea nu se termină aici, nu este nici măcar pe jumătate gata, zâna Grandmarina îşi face apariţia din nou şi se asigură că regele a înţeles de ce Alicia nu a folosit mai devreme osul de peşte fermecat.

            Şi firul poveştii nu s-a rupt, el continuă să brodeze o nuntă, despre care nu vă spun nici un cuvânt ci vă invit să luaţi parte la ea, citind aici. Cum spuneam, povestea face parte dintr-o suită de patru, citindu-le pe toate perspectiva se schimbă un pic. Interpretarea de mai sus nu se modifică ci se îmbogăţeşte… avem jocuri de copii ce se pregătesc pentru a deveni adulţi.

Temă: Aduceţi-vă aminte de adultul care aţi fi vrut să fiţi.


Autor: CHARLES DICKENS (7 februarie 1812 – 9 iunie 1870)
Coperta şi ilustraţii: IACOB DESIDERIU
Titlu original: The magic fishbone
Traducere: ANTOANETA RALIAN
Editura: Ion Creangă, ediţia a II-a

LECTOR: SANDU SINGER
TEHNOREDACTOR: FLORENTINA PREDA
BUN DE TIPAR: 18.01.1984
APĂRUT: 1975 ED. I COLI DE TIPAR: 4






luni, 28 aprilie 2014

Fântâna adevărată nu îngheaţă niciodată

            Ca să-ţi iasă vorba de duh bine, adică la locul şi momentul potrivit, nu este necesar să te freci pe nicăieri, ai nevoie doar de o mare putere de sinteză. Vorba de duh anulează obişnuinţa de a vedea lucrurile într-un anumit fel, ea ridică voalul de pe faţa experienţelor zilnice astfel încât să poţi săruta mireasa într-o mai bună cunoştinţă de cauză.

            Vorba de duh nu este blândă, deşi există expresia cu duhul blândeţii, ea este aprigă, iute, spontană, te trăsneşte când te aştepţi mai puţin, ia prin surprindere toate urechile, cum ar veni, şi pe cele ale emiţătorului, şi pe cele ale receptorului. Vorba de duh, atâta timp cât nu este gratuită (ca miştocăreala, de exemplu) conţine în ea o scânteie de înţelepciune spirituală, nu de pomană cuvântul duh face pereche pe cinste cu sfântul.

            Dacă le căutăm cu lumânarea, constatăm că în limbă se găsesc mai multe cuvinte care acoperă această realitate a înţelepciunii orale, avem aşa: proverbe, zicători, maxime, cugetări, vorbă de duh, spirit, înţelepciune populară, mişto-ul, băşcălia, zeflemeaua, bancul, ba pentru studiul unora chiar s-au inventat ştiinţe, cum este de exemplu paremiologia, cum ar veni treabă serioasă, nu jucărie. Mi se pare interesant de văzut caracterul specific al fiecărei categorii, cine sunt autorii lor cu preponderenţă, dacă ele au o evoluţie în timp şi de văzut ce anume se modifică, delicioasă este şi o cercetare cu privire la cum înţeleg copiii proverbele… are balta peşte, undiţă să fie, momeală potrivită să fie şi ora solunară să fie cu precizie identificată.

            Eu nu sunt pescar, deşi am mai dat cu bâta în baltă… nu vă amuzaţi că şi aceasta este o modalitate de a prinde peşte, am văzut eu cu ochiul meu de sticlă… cum ziceam, nu sunt pescar, dar îmi plac perlele şi m-am dedat unui joc mai vechi când am descoperit această carte plină ochi cu proverbe şi zicători frumos ordonate alfabetic. Am combinat proverbele şi iată ce a ieşit:
                        Iarba rea creşte repede şi cea bună se cumpăra cu bani.
                        I-a crăpat obrazul , dar ruşinea cu mare cheltuială se ţine.
                        Gândurile multe fără treabă dovedeşte un sfânt din gură.
                        Fericit acela care se mulţumeşte ca ţiganul.
                        Altora le dă povaţă, dar pe sine strică treaba.
                        Rabdă un ceas şi-i trai răbdări prăjite.
                        Mai bine să te pizmuiască cineva decât gura ta.
                        Banul muncit nu îşi zideşte casă.
                        Boul se leagă de coarne şi omul de vecini.
                       Binele nu se face numai cui îţi place, căci binele este bine să-l faci când lipseşte-n cap o doagă.
                        Jugul când ti-e pus la gât, trebuie să nu pieri de foame.
                        Cine se scoală de dimineaţă acela nu se naşte învăţat.
                        Înţeleptul tace ca o moară stricată.
                        Mai încet cu gura şi mai iute ca banul din mână în mână.
                       Mai bine să laşi copiilor o creştere bună dacă nu vrei să mori.

            Se zice că omul cât trăieşte învaţă, dar ce folos că am învăţat câteva proverbe dacă le potrivesc ca nuca-n perete. Nu ştiu ce vrea să zică hreanul încă e bun de leac sau ochiul omului e rupt din mare… dar lasă, că nimeni nu poate să spună că le ştie pe toate, nu de alta, dar sunt multe proverbe şi zicători pe lumea asta şi carte aceasta este un bun argument.

Temă: Ce proverb s-ar potrivi pe blazonul dumneavoastră?

Autor: selecţie realizată în redacţie de GEORGETA PĂSĂRIN
Copertă şi ilustraţii: SILVIU BĂIAŞ
Editura: Ion Creangă



Lector: GEORGETA PĂSĂRIN
Tehnoredactor: FLORENTINA PREDA
Dat la cules 1.XI.1979. Bun de tipar 16.X.1980
Apărut 1980. Coli de tipar 7,33. Comanda nr. 330


           








                        

luni, 14 aprilie 2014

Mai tare ca Sfântul

            Sunt tare mândru de noua mea achiziţie. Mi-am cumpărat perechea asta de ochelari de la magazinul cu produse neinventate încă. Sunt nişte ochelari speciali care te ajută să vezi lucrurile cu ochi diferiţi de ai tăi. Nu vezi pădurea din cauza copacilor, setezi ochelarii pe modul ţapinar; nu vezi legătura dintre actul ratat şi problema ta, setezi ochelarii pe modul Freud; nu vezi teorema lui Pitagora, îţi pui ochelarii, alegi din meniu Pitagora şi din acel moment orice triunghi dreptunghic îţi face cu ochiul; nu vezi să citeşti… lasă prostiile şi mergi la oftalmolog.

            Eu văd să citesc şi ochii mi-au căzut pe următorul titlu Mai tare ca Sfântul, nici o clipă nu m-am gândit la călugări, sfinţi părinţi & co. ştiam că voi avea parte de aventuri şi nici nu citisem subtitlul „roman de aventuri pentru copii”. Instantaneu imaginea lui Roger Moore cu nimbul apărând deasupra capului său s-a amorsat în memoria mea.

            Nu am fost dezamăgit nici o clipă, tensiune, adrenalină, aventură toate se năpustesc asupra cititorului, imediat ce acesta trece peste intro-ul poveştii. Suntem în preajma Crăciunului şi Ţucurel colindă împreună cu părinţii săi magazinele cu jucării, ajung la „Magazinul Copiilor” din Calea Victoriei (acela de pe colţ pe care-l ştim sub numele de Romarta, mai era unul şi la Bucur Obor) unde, după lungi ezitări, deliberări, reveniri şi răzgândiri, se hotărăşte asupra unei camionete. Toate bune şi frumoase, numai că şoferul camionetei îl roagă pe Ţucurel să renunţe la dorinţa sa de a se juca tocmai cu această camionetă. Îi spune că nu poate părăsi magazinul deoarece prietena lui a fost răpită şi el trebuie să plece să o salveze. Prea târziu, Ţucurel nu mai poate face nimic, părinţii fie nu l-au auzit, fie l-au ignorat, considerând că este o noua hachiţă de-a puştiului. Camioneta este ambalată, iar hârtia lucioasă ascunde disperarea şi tristeţea lui Tom, şoferul camionetei.

            Ajuns acasă, Ţucurel se năpusteşte în camera sa unde află toată povestea lui Tom, îşi dă seama că nu are cum să-l ducă înapoi la magazin… dar este chemat la masă şi se ştie, copiii nu pot lipsi de la masă. Tom profită de această plecare şi demarează în trombă. Gonind pe străzi cu peste 150 km/h ajunge la timp, exact înainte de închiderea magazinului, se strecoară cu dibăcie printre picioarele angajaţilor şi se duce direct la raftul cu detectivi pentru a-l căuta de Edgar Fogg, un vestit detectiv şi prieten de-al său. Decepţie, acesta fusese cumpărat! Totuşi, se poate lua legătura cu el, folosind un aparat de emisie-recepţie. Ne aşteaptă o noapte lungă care începe cu o investigaţie făcută ca la carte de către Edgar Fogg în apartamentul de unde a dispărut Lili, prietena lui Tom. Se ştie că o dispariţie nu vine niciodată singură, astfel încât la plecarea din clădire se constată şi dispariţia portăresei, se pare că aceasta fusese luată de ambulanţa cu numărul 12040, chemată pentru un schimb de focuri la barul „Simon Templar”… alarmă falsă, la acest bar nu a avut loc nici un incident. Cu ajutorul staţiei de emisie-recepţie Edgar Fogg, află că ambulanţa cu numărul 12040 a suferit un accident în apropierea gării Duratino. Tom accelerează în noapte, este descoperită doamna Durand, portăreasa, dar echilibrul este repede refăcut deoarece este răpit Tom. Edgar continuă investigaţiile şi raţionamentul în conduce înspre oraşul Colinax. Aici lucrurile se precipită sub forma unei intervenţii brutale asupra lui Edgar, dar nu înainte ca acesta să îşi pregătească un plan de rezervă, care lasă impresia că va eşua. Nu ne conducem nici o clipă după aparenţe, ele sunt tot timpul la dispoziţia noastră, jocul lor ne aparţine. Tom, Edgar şi Lili se vor reîntâlni în burta Delfinului, un iaht ce turează motoarele în noapte îndreptându-se spre insula „Steaua Singuratică” a fabricantului de jucării cibernetice B.B… aici are loc deznodământul şi epilogul poveştii.


            Dar stai, mă ia cu vertij şi-o ameţeală îmi vine, genunchii mi-s moi şi nu mă pot ţine, încerc să-mă-ntind, de hulă să scap şi ochelarii îmi cad de pe cap. Acum văd lucrurile ca un copil al zilelor noastre, titlul asta nu are nici un cârlig… pare a fi vorba de un om care face într-un timp mai scurt mai multe fapte bune şi folositoare decât un sfânt. Ceea ce, între noi fie vorba, nu este departe de adevăr, căci Edgar Fogg se comportă exemplar, ba mai mult decât atât, el reuşeşte să dea şi sens expresiei încurcate sunt căile Domnului, deoarece nu-i explică lui Tom de fiecare dată scopul acţiunilor sale, lăsându-l pe acesta să creadă că sunt pe un drum greşit.

            Acum c-am prins gustul, comut ochelarii… mă joc de plăcere între diverse puncte de vedere. Eu detectiv rafinat, nu înţeleg cum la un moment dat îmi aprind o ţigară şi urc în camionetă trăgând din pipă şi reflectând la anchetă.



Temă: Daţi-mi de ştire dacă-mi vedeţi ochelarii pe undeva, ca un nătărău ce sunt i-am pierdut.

Autor: PETRU VINTILĂ (12 iunie 1922, Orşova – 7 august 2002, Bucureşti)
Copertă şi ilustraţii: IOANA CONSTANTINESCU
Editura: Tineretului


Redactor: VINICIU GAFIŢA
Tehnoredactor: GEORGHE CHIRU
Dat la cules: 30.01.1969. Bun de tipar 20.06.1969. Apărut 1969. Comanda
nr. 9081. Coli editoriale 2,8. Coli de tipar 4 A 13770. C.Z. pentru bibliotecile
mici 8R – 93






sâmbătă, 29 martie 2014

Povestea pescarului şi a peştişorului

            Zic să terminăm repede cu povestirea căci ne aşteaptă o chestiune importantă şi anume cea a peştişorului de aur aşadar povestea aceasta descrie complet şi întocmai zicala „nemulţumitului i se ia darul”… cam despre asta este vorba. Nu intru în detalii căci aş fi tentat să-l suspectez pe moşneag de oareşce cârdăşie cu peştişorul pentru a comite crima perfectă şi a scăpa în felul acesta de o babă cam vitregă la suflet.

            În acest moment mi se pare mai interesantă chestiunea peştişorului de aur. Să începem prin a pune întrebările cuvenite şi să vedem ce răspunsuri primim…
            a) Cum a apărut peştişorul de aur? Acest peştişor răspunde unei nevoi de miracol… existente în fiecare leneş. Poate fi ceva imaginat ca fiind mai plăcut decât o viaţă de huzur obţinută prin rostirea / îndeplinirea unei dorinţe… în dimineaţa aceea soarele poleia coama valurilor aducând sclipiri de vis unui pescar atins de plictis.

            b) Există doar un peştişor sau mai mulţi? Clar, doar unul singur! Dacă ar fi mai mulţi ar creşte şansele să fie găsiţi mai curând, plus că dac-ar fi mai mulţi s-ar putea isca ceva lupte pentru supremaţie, or având la dispoziţie puteri supranaturale…

            c) Peştişorul trăieşte doar într-un singur loc? Dacă da, cum explicăm poveştile care ne atestă că el a fost prins în locuri diferite deci întrebarea care se pune este aceea cum călătoreşte el dintr-un loc în altul? Cel mai la îndemână răspuns ar fi acela care invocă puterile lui supranaturale. Ne întrebăm mai apoi de ce ar călători dintr-un loc în altul? Mânat probabil de treburi specifice, peşteşti… dar ţinând cont de puterile lui supranaturale, ne întrebăm de ce nu-şi rezolvă chestiunile apelând la ele, fără să mai fie nevoie să se deplaseze? Prin urmare deplasarea trebuie să aibă un alt scop, probabil acela de a se ascunde cât mai bine. Sigur, ne putem întreba de ce să se ascundă dacă tot are puteri supranaturale. Conchidem că această deplasare are rolul de a îngreuna prinderea sa. Deducem din acest punct c, că rolul peştişorului nu este acela de a îndeplini dorinţe ci acela de a fi prins.

            d) De ce este aşa greu de prins acest peştişor? Ar trebui să-i fi cel puţin egal în puteri dacă nu cumva superior… or aşa stând lucrurile, de ce ai mai dori să-l prinzi?

            e) De ce peştişorul nu îşi foloseşte puterile supranaturale pentru a scăpa? Răspunsul se sprijină pe punctul d şi anume, peştişorul îşi face următorul calcul: dacă am fost prins asta înseamnă că cel care m-a prins îmi este superior deci nu sunt decât un peşte obişnuit în undiţa unui pescar, dar dacă hazardul s-a hotărât să-mi joace un renghi, atunci cel care m-a prins se poate lăsa momit cu îndeplinirea a trei dorinţe… şi iată-mă-s scăpat.

          f) De ce peştişorul în zilele noastre nu mai prezintă interes, el fiind mai mult subiect de bancuri, unele chiar răutăcioase? Răspunsul e cât se poate de simplu, a fost inventat loto 6 din 49.

            Pe final, revenim la poveste şi în speţă la acest volum deoarece el poartă semnele cenzurii acelor vremuri, foarfecele a desprins partea de început şi a lăsat-o să se piardă. Nu se putea risca o interpretare care l-ar fi adus în gând pe Hristos… şi totul ar fi putut porni de la numărul 33. Sigur, povestea te poate pune pe un astfel de drum, în care decriptarea simbolurilor să se facă în acord cu pildele biblice, dar lipsită de elementul care ar determina aceste asocieri, ea rămâne o exemplificare curată a zicalei „nemulţumitului i se ia darul”.

Temă: Sunteţi prins asemenea unui peştişor de aur, cu ce vă răscumpăraţi libertatea?


Autor: A. S. PUŞKIN (6 iunie 1799 – 10 februarie 1837)
Copertă şi ilustraţii: GYÖRGY MIHAIL
Traducere: AL. PHILIPPIDE
Titlu original: СКАЗКА О РЬІБАКЕ И РЬІБКЕ (1833)


Redactor responsabil: V. GAFIŢA
Tehnoredactor: Şt. MIHAI
Dat la cules 26.10.1962. Bun de tipar 1.03.1963.
Apărut 1963. Comanda nr. 5424. Tiraj 50175. Broşate
49100 + legate 1075. Hârtie offset A de 100 g/m2
700x1000/16. Coli editoriale 1. Coli de tipar 1.
A. 07070. C.Z. pentru bibliotecile mici 8 (A) (R)










luni, 17 martie 2014

Fii bun până la moarte

            Un titlu fertil, întrebările apar foarte uşor citindu-l, gândul tău aleargă pe loc până când oboseşte, nu este antrenat să răspundă la întrebări fără răspuns. Ce diferă de la om la om este timpul cât aleargă pe loc. Sunt unii care au spaţiu de manevră mare, care abordează problema într-o manieră artistică, euristică, sunt alţii care rezolvă problema rapid, scot sabia şi gata!... nodul se desface, mai sunt şi cei pentru care contează mai mult gura lumii şi să nu-i uităm pe aceia nu îşi pun întrebări, cert este, că toţi reuşesc în felul lor să trăiască o viaţă.
            Chestiunea care mi se pare interesantă este aceea că toţi pot veni în contact unii cu alţii, avem în felul acesta – dacă ne situăm pe poziţia de spectator – posibilitatea de a asista la spectacol. Ce fel de spectacol? Asta depinde foarte mult de ceea ce-ţi place să vezi, în general, viaţa ni le poate oferi pe toate. Sigur, surprizele nu lipsesc niciodată.

            O carte poate fi socotită un spectacol? Eu cred că da, ea livrează cititorului toate elementele care-i sunt necesare pentru a participa activ la desfăşurarea acţiunii, ba mai mult decât atât, fiind foarte sigură pe ea, îşi permite luxul de a oferi pauze atunci când cititorul le cere.

            Spectacolul oferit de această carte este de la bun început creator de dileme prin faptul că te determină să îţi pui întrebări, ai nevoie de o pauză pentru a găsi răspunsul tău personal, dar în acelaşi timp nu-ţi vine să opreşti acţiunea, cum procedăm mai departe ţine de fiecare dintre noi, eu am ales să ţin minte întrebările apărute, iar ulterior să suprapun peste acţiunea cărţii felul meu posibil de-a fi fost.

            Clopoţelul a sunat a treia oară, Nyilas Mihály este elev scutit de taxe al colegiului din Debreţin în anul 1892. Această scutire de taxe se datorează bunului său unchi Géza, care s-a făcut luntre şi punte pentru a reuşi acest lucru, unchi care-i spune într-o scrisoare „Aş fi tare mâhnit să aflu că înveţi pentru că trebuie să ştii carte şi nu pentru frumuseţea şi bucuria învăţăturii”, iar Nyilas Mihály va deveni un elev eminent, va avea numai note de 1 (pe vremea aceea sistemul de notare folosea note de la 1 al 5, cea mai mare fiind 1). Dar râvna lui Nyilas nu este susţinută de îndemnul unchiului său ci de un puternic complex de inferioritate, el vine dintr-o familie fără posibilităţi materiale, el are nevoie să arate lumii lui de ce este în stare şi o face, numai că toată acţiunea se desfăşoară în mintea lui. Aici, faptele reale capătă proporţiile unui elefant sub acţiunea impresiei că toată lumea se uită la el, că toată lumea îl judecă, el rulează scenarii de învingător dar acţiunile lui sunt strivite între nicovala conştiinţei morale şi ciocanul dorinţelor inconştiente de răzbunare. Episodul cu briceagul lui Böszörményi, care printr-un joc al evenimentelor rămâne printre lucrurile lui ne arată zbuciumul lăuntric la lui Nyilas. Cu vreo câteva zile înainte Böszörményi îşi însuşeşte carminul lui Nyilas fără drept de apel şi măcar de s-ar fi priceput la desen, dar nu… el doar prăpădea culorile, el doar mânjea hârtia. Aranjându-şi lucrurile în ladă, Nyilas dă peste briceagul cu plăsele în formă de peşte al lui Böszörményi, rămăsese aici de când cu povestea cu pachetul, dar Nyilas nu putea spune că l-a găsit, îi era teamă că va fi acuzat de furt. Pe de altă parte el vede în acest briceag o compensaţie a carminului pierdut. Chestiunea briceagului nu se stinge uşor, Nyilas îşi imaginează controlul ce va urma să vie, este prins între dorinţa de a păstra briceagul şi nevoia de a nu fi arătat cu degetul ca un hoţ, încearcă să-l ascundă în compartimentul secret al lăzii, dar acolo nu încape, plus că ladă ca a lui mai are un coleg dintr-o altă cameră, nu! sigur va fi descoperit, mai bine să scape de el. Nici vorbă să i-l dea înapoi lui Böszörményi. Până la urmă îl va arunca în spatele lăzii de gunoi, un loc greu accesibil.

            Cartea este densă, compactă, complexă, profundă, Móricz Zsigmond ne arată o personalitate în formare, care sunt jaloanele care devin pietre de hotar pentru adultul de mai târziu. El sondează şi aduce la suprafaţă elemente pe care nu le-ai bănui cu uşurinţă ca fiind posibile în sufletul unui copil. Sigur, nu este orice fel de copil, dar păstrând proporţiile (atât ale timpurilor, vremurilor expuse în carte, cât şi ale situaţiei particulare descrise) vom identifica la toţi copiii această lipsă de ascultare din partea adulţilor. Pentru un copil este liniştitor să ştie că un adult îl poate auzi, că se poate refugia în braţele ocrotitoare ale unui adult, că un adult îl respectă. Acest adult este unchiul Géza, el va fi cel care va pune capăt supliciului prin care trece Nyilas din cauza unui bilet de loterie.

            La plecarea din colegiu, cu unchiul alături, Nyilas rupse o foaie de hârtie şi scrise ceva, doar câteva cuvinte: „Böszörményi, ia-ţi, te rog, briceagul de după lada cea mare de gunoi de pe scara din dos, de la etajul II. Să nu crezi că ţi l-am furat, a fost cu totul altceva.” La întrebarea unchiului ce înseamnă a fost cu totul altceva, Nyilas răspunde că a rămas din întâmplare la el şi că i-a fost ruşine să i-l dea înapoi. Unchiul ghici cât este de cinstit, îl sărută pe frunte şi-i spuse… să mergem.

Temă: Puteţi alege pentru un an de zile să fiţi copil sau adult. Argumentaţi alegerea făcută în acest moment.

Autor: MÓRICZ ZSIGMOND (29 iunie 1879, Tiszacsécse, Ungaria – 5 septembrie 1942, Budapesta)
Copertă: CONSTANTIN CACIAROVSCKI
Traducere: EMIL GIURGIUCA
Titlu original: Légy jó mindhalálig (1920)
Editura: Tineretului (ediţia a II-a)


Redactor: NATALIA PETRUŢ
Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU
Dat la cules 03.10.1968. Bun de tipar 12.03.1696
Apărut 1969. Comanda nr. 8948. Tiraj 60160. Bro-
şate 56900 + legate 3260. Coli editoriale 13,5. Coli
de tipar 10. A. 16512. C.Z. pentru bibliotecile mici
8R – 31.



marți, 4 martie 2014

Castelul singuratic

            Sunt poveşti care reuşesc să te sustragă realităţii şi să te predea pe de-a-ntregul imaginarului. O experienţă simplă poate fi făcută pentru a verifica această calitate la o carte şi anume citirea ei într-un mijloc de transport în comun. Aici, sunt aşa de mulţi stimuli externi încât cuvintele poveştii trebuie să se articuleze perfect, îmbinarea trebuie să se facă fest, în nici un moment tensiunea creată nu trebuie să scadă sub un anumit prag… focarul de conştiinţă păstrat activ cu privire la staţia unde trebuie să cobori este micşorat la maxim, nu mai există etape intermediare de verificare a traseului, un singur criteriu este păstrat pentru a valida închiderea cărţii şi coborârea cu părere de rău la staţia de destinaţie. Atunci când tresărim surprinşi şi ne uităm dezorientaţi în jur, dar constatăm că nu am ajuns la staţia de destinaţie, înseamnă că am mai păstrat un criteriu intermediar sau în poveste a apărut o sincopă.

            Puterea de sustragere din real a unei cărţi se stabileşte în funcţie de numărul staţiilor care depăşesc staţia de destinaţie, evident cu cât acest număr este mai mare cu atât puterea este mai mare. Există o situaţie care verifică perfecţiunea, această situaţie este doar teoretică, deocamdată ea nu a fost verificată în practică de nici o persoană cunoscută. Avem următoarea schemă:
            Călătorul John Tores (întâmplător acesta este şi numele personajului principal al acestei povestiri, dar absolut întâmplător) de profesie medic psihiatru (ce coincidenţă! este chiar profesia personajului principal) trebuie să fie la cabinet la ora 9:00. El merge în fiecare dimineaţă cu metroul 12 staţii, se urcă la staţia G (7:50) şi coboară la staţia S (8:45), drumul de la staţia S până la cabinet îl parcurge în 10 minute deci, la cabinet ajunge în fiecare dimineaţă la 8:55. Acesta este cadrul în care îşi face apariţia variabila independentă şi anume cartea perfectă. Este ora 7:50, staţia de metrou G, călătorul John Tores se urcă în vagon, uşile se închid, trenul se pune în mişcare, doctorul John Tores îşi găseşte un loc pe care îl ocupă, în timpul călătoriei el va citi cartea perfectă, coboară la staţia de metrou S, parcurge drumul de la această staţie până la cabinet în 10 minute… unde, stupoare! În sala de aşteptare se întâlneşte cu programările orelor 9:00 şi 9:45.

            Dar cum spuneam este doar o situaţie teoretică, ea nu a fost verificată niciodată în practică, iar doctorul John Tores nu a întârziat niciodată la serviciu din cauza unei cărţi perfecte, povestea lui este cu totul alta. Într-o zi primeşte o invitaţie din partea ministrului sănătăţii, pe care o onorează nu fără a-şi pune o serie de întrebări legate de existenţa proprie şi de identitate deci, prilej bun pentru o mică retrospectivă personală.

            Ajuns în biroul ministerial primeşte o propunere de a fi el, cel care va avea în grijă un sanatoriu, în care sunt trataţi nişte oameni speciali, pentru care nu trebuie să manifeste nici un interes deosebit, căci marele producător de armament Max Urbo a consultat pentru ei cei mai buni specialişti. Rolul lui în acest sanatoriu este acela de a asigura o garanţie în bunul mers al clinicii… dar este suficient, căci mâna mea largă ar fi în stare să înşire cuvinte demascatoare ale acţiunii. Mă abţin, dar îl voi cita pe profesor: „Dumneavoastră pentru ce promovaţi suprimarea omului, domnule Urbo? Poate îmi veţi răspunde că aveţi un scop, şi anume creşterea propriului dumneavoastră capital. Frumos răspuns, elegant, sincer. Numai că mă întreb: cum e posibil oare ca dorinţa de îmbogăţire a unui singur om să provoace atâtea drame între popoare, să determine distrugerea atâtor oameni? Noi dorim[care noi?], domnule Urbo, o lume a binelui, a bunei înţelegeri. Iertaţi-mă vă rog. Iertaţi-mi vorbăria. Reţineţi doar atât: mâine, poimâine, când veţi înţelege mai bine aceste lucruri [cum, prin ce miracol se produce această restructurare?], întrerupeţi toate livrările de armament, dispuneţi să se trimită la topit toate tunurile, tancurile, armele ce le depozitaţi şi declaraţi în faţa lumii, domnule Urbo, marea dumneavoastră dragoste pentru oameni.”

            Atenţionez, cartea nu este lipsită de un final neaşteptat, el este cu atât mai surprinzător cu cât lectorul intră în pielea doctorului John Tores, iar acest lucru se întâmplă cu siguranţă, cartea nu te lasă din mână o clipă.


Temă: Definiţi binele omenirii prin raportare la ceea ce este omenesc.

Autor: GEORGE NESTOR (18.05.1921 – 2003)
Copertă şi ilustraţii: GH. MARINESCU
Editură: Ion Creangă


Lector: SANDU SINGER
Tehnoredactor: CONSTANTIN GOSAV
Bun de tipar: 13.02.1984
Apărut: 1984
Coli de tipar: 8 ¼





duminică, 2 martie 2014

Cireşe de mai (4)

         Într-o zi stăteam la o parolă cu un spiriduş, vorbeam de una de alta, până când am ajuns la ghicitori. Regulile sunt clare… am stabilit că nu este fairplay să folosim trucul hobbitului. La final am tras concluzia… ghicitorile sunt bune doar de spart capul, dar cine se încumetă poate câştiga asta.


Care este animalul cel mai simplu? 





Update 1:
                        Nici unul dintre cei care şi-au manifestat interesul pentru această carte nu şi l-a mai susţinut în vreun fel. Voi mai aştepta câteva zile, timp în care scotocesc după o nouă provocare.

Update 2:
                        Deorece nu am primit nici un semn, iată noua provocare:

            Aveţi la îndemână o găleată cu apă şi un burete de vase, uscat. Cum se poate proceda pentru a băga buretele în găleata cu apă, a-l ţine acolo 3 minute şi a-l scoate tot uscat?

marți, 18 februarie 2014

Azor cel verde

            Un scriitor de reportaje la ziar şi un croitor se aseamănă foarte mult şi unul şi altul lucrează cu materiale, şi unul şi altul fac decupaje în aceste materiale, şi unul şi altul au legătură cu tiparul, şi unuia şi altuia le rămân ştraifuri după ce decupajele sunt realizate, şi unul şi altul sunt cenzuraţi. Ce se întâmplă cu aceste bucăţele de material care cad pentru a reda tiparului piesa potrivită, în cazul croitorului, acesta le poate păstra pentru viitoare momente în care va fi necesară peticirea. În cazul reporterului lucrurile trebuie înţelese în context, ceea ce cade la montaj nu reprezintă de fiecare dată voinţa proprie, ci este impus din exterior, de o cerere care de multe ori nu are legătură cu realitatea investigată, rămân în felul acesta pe dinafară bucăţi care ar da un altfel de suflu reportajului.

            Îmi pare că acest volum, care în 1972 primeşte premiul Cutezătorii, la categoria literatură pentru copii, este construit în mare parte din astfel de piese care nu şi-au găsit locul în reportajul de la ziar. Dintr-un motiv sau altul la montaj au căzut sentimentele şi au rămas doar realizările măreţe ale acelor vremuri în care se clădea socialismul. Printre excavatoare, buldozere şi alte utilaje care duruie şi scormonesc pământul, viaţa propune actorilor ei momente în care să-şi exerseze calităţile de oameni.

            Azor cel verde este o bucată ce a căzut dintr-un reportaj despre construirea noilor locuinţe la bloc. Un câine de pripas, rămas fără adăpost, probabil după demolările excesive, încearcă să-şi găsească un loc în noua orânduială pe verticală. Într-un prim moment adopţia este semnată de copiii din jurul blocului, care nu se pot hotărî asupra numelui, ba Mâncătorul de furnici, ba Cap galben, ba Năpârlilă, numai Rici l-a văzut verde şi pentru a face mai vizibilă această observaţie veni glonţ din casă cu acuarelele lui. Câinele fu luat prin surprindere de această iniţiativă, fapt pentru care reacţionă zgâriindu-l uşor pe Rici. Adulţii se agită, dar încetul cu încetul îl acceptă, ba chiar pornesc o cruciadă împotriva lucrătorilor de la gaze când aceştia ridică cutia în care îşi făcuse culcuş căţelul, cu căţel cu tot bineînţeles…

            Mai sunt câteva bucăţi a căror acţiune se desfăşoară tot prin împrejurul blocurilor nou construite. Copiii îşi pot aduce şi ei aportul, pe potriva puterilor lor şi mai ales în cadrul jocului, căci nici un adult nu va pune lopata în mâna copiilor şi le va cere să niveleze un mal de pământ. Dar dacă din întâmplare în acest mal este găsit un glonţ, o întreagă istorie se ţese în capul lui Topică şi împreună cu Dana şi Nana vor încerca să dezlege misterul acestui glonţ…”adevărul e că Nana, Dana şi Topică descopereau alt mal, total diferit decât cel în care găsiseră glonţul. Poate nici nu mai era cel vechi. Parcă poţi să ştii… Cât despre glonţ, trebuie să vă spun că povestea asta a rămas în suspensie şi nu mai am cum s-o înfăţişez aici.”

            În vremurile acelea reportajele se făceau pe câmpul de sonde, pe şantierul naval, în minele de cărbune şi de fiecare dată un copil visează să devină adult îmbrăcat în salopetă; visează să-i facă bunicului cel mai frumos cadou, chiar cu preţul renunţării la un timbru valoros pentru bunicul, mare dilemă căci tocmai în aceea zi, bunicul doreşte să vadă clasorul; visează să nu se facă de râs în faţa colegilor, atunci când va vorbi de tatăl său, care are un semn urât pe faţă, el nu are de unde să ştie cuvintele potrivite, îi explică profesorul că acesta este un semn al curajului, ca atare nu poate fi vorba de un semn care urâţeşte.

            Şi mai sunt câteva bucăţi care nu au legătură cu reportajele, sunt amintiri despre o inundaţie, despre o zi de vară şi despre o scaldă, e ceva tensiune în povestea asta Într-o vara, pluta, care nu este consumată într-un final tare, e poate o mână divină care vrea ca toţi copiii să se întoarcă în ziua aceea acasă şi de aceea îi ocroteşte. Din păcate nu acelaşi lucru se întâmplă în Anotimpurile s-au amestecat fantastic în care doar o plăcuţă va aminti peste ani de joaca unor copiii şi de nişte adulţi neîndemânatici…

Temă: Explicaţi succint necesitatea unei jertfe pe altarul noului.



Autor: ILIE TĂNĂSACHE (29 aprilie 1931, comuna Independenţa, jud. Galaţi)
Copertă şi ilustraţii: EUGEN TARU
Editura: Junimea
Redactor: VICTOR LEAHU
Tehnoredactor: CONST. FLOREA

Apărut 1972. Format 70x100/16. Coli de tipar 6
Editura JUNIMEA Iaşi
Palatul Culturii
România