Noi și Arhimededoi

 

           

Am fost indus în eroare, am crezut că voi citi ceva asemănător poveștii Seri Albastre de Costache Anton, nu a fost să fie așa. Copiii din această carte nu au adâncime, îmi pare că ei au rolul de ghizi prin realitatea socialistă, aceasta din urmă fiind eroul cărții. Cartea este o pianacotecă, o succesiune de tablouri în care sunt prezentate aspecte din realitatea de atunci așa cum se voia a fi înfățișată și construită de către oamenii acelor zile, oameni pentru care percepția este mai importantă decât obiectul ei. Or se știe că percepția nu poate exista în afara obiectului ei și totuși oamenii aceștia lucreaza cu astfel de percepții, percepții pe care le numim iluzii, pentru că ele au un obiect, dar îl oglindesc deformat.

            Cartea este interesantă deoarece plecând de la tema fiecărui tablou se poate construi o listă cu elementele ce se cer tușate, evidențiate, sunt acele elemente care fac posibilă iluzia. Ele ne solicită concentrarea atenției pe obiect, când ea ar trebui să fie concentrată pe fond sau invers. Iluzia poate fi destructurată fie prin implicarea altor simțuri, fie prin schimbarea perspectivei. Nu discutăm prima modalitate, pe mine mă interesează dacă cea de a doua poate fi de succes și în ce condiții. Două episoade:

            Primul, cel cu ghețușca pe care B. P., P. S. și nepoțelul său A. voiau să o facă în fața blocului. Clar, aveau nevoie de apă și nu puteau s-o care cu sticla, așa cum începuseră, dura prea mult timp. Pentru a fi productivi, au luat găleata cea nouă a mamei lui B. P. și s-au apucat de treabă. Dar la etajul I stă o cotoroanță cu păr albastru care le-a confiscat căldarea și nu mai este nici un chip să o primească înapoi. Mama lui B. P. va fi foc și pară.

            Al doilea, cel cu bormașina pe care D.S. i-a împrumutat-o lui C.M. Acesta din urmă voia să își pună prelungitoare la bicicleta Pegas, cea cu șa lungă. Făcuse rost de platbande și șuruburi, mai trebuiau date doar găurile. Burghiu, mandrină, prelungitor, bucățică de lemn să nu se strice betonul și burghiul și gata-i prima gaură... mai trebuie încă trei, dar bormașina nu se mai învârte, butonul de contact este apăsat din ce în ce mai tare, nimic! bormașina este moartă. Cum mort o să fie și D.S. deși nu a luat bormașina pe ascuns, i-a cerut voie tatălui.

            Înainte de a pune întrebarea, am să vă spun și deznodământul celor două episoade. În primul, căldarea aterizează pe mormanul de zăpadă din fața lui B.P. asta după ce au fost făcute pârtii prin zăpada căzută de către toți cei implicați în povestea cu ghețușca. În al doilea, tatăl lui C.M. stătea în antreu și râdea pe înfundate de pozna pe care tocmai o făcuse, scosese prelungitorul din priză.

            Întrebarea este care dintre cele două episoade este adevărat și mai mult decât atât, care sunt criteriile obiective care stau la baza alegerii. Care este obiectul percepției? Care este fondul percepției? Personal, găsesc că atenția este atrasă spre partea amuzantă a episoadelor, în realitate cred că aici este o mare... nici nu știu cum să îi zic. Să-i zic minciună? Să-i zic tristețe? Să-i zic neputință? Cum să-i zic astfel încât să vedem că nici găleata, nici bormașina nu sunt atât de importante încât să trezească fie în mama lui B.P., fie în tatăl lui D.S. dorințe arzătoare care să se ostoiască pe obrajii înghețați de frică ai copiilor. Căci da, asta era realitatea, o găleată și o bormașină puteau face diferența.

            Și acum lista cu temele tablourilor, o colecție respectabilă a acelor vremuri ar fi trebuit să conțină cât mai multe reprezentări. Fără a fi exhaustivi avem următoarele:

            Întoarcerea în sat a tinerilor pentru a duce mai departe efortul de construcție a omului nou;

            Tabăra de vară, pionierii care sărbătoresc Ziua Recoltei, planul pentru înființarea unui sat de vacanță;

            Spiritul civic manifestat prin apel la opinia publică, prin organizarea comitetului de stradă;

            Munca patriotică, constituirea echipelor de lucru pentru curățarea zăpezii, strângerea recoltei, reciclare de fier vechi, sticlă, hârtie;

            Cântece patriotice cântate cu înflăcărare și care izbucnesc din piepturi avântate spre culmi noi de progres;

            Scrisoarea trimisa / primită cu scopul de îmbărbătare și în care se prezintă și realizările și depășirile de plan;

            Organizarea timpului liber astfel încât obligațiile legate de școală să fie pe primul loc;

            Prezentarea industriilor, folosirea cuvintelor tehnice, dorința de inovare, explicarea proceselor tehnologice, descierea oamenilor din conducere în nuanțe paternaliste;

            Suportul oferit în diferite ocazii plecând de la ajutarea bătrânilor trecând prin păduri, animale, păsări și ajungând la elevii mai slabi la învățătură;

            Reportajele despre oamenii muncii și recunoașterea meritelor lor în fața colectivului;

            Vizita de lucru în uzine, abataje, ferme, pe câmpurile patriei, formele de organizare în vederea deplasării, prezentarea diferitelor funcții și titluri;

            Avutul obștesc – probleme minore și majore, modalități de soluționare;

            Dobândirea statutului de șoim al patriei, de pionier... pregătirea festivităților, a serbărilor, implicarea tuturor în aceste evenimente;

            Spiritul de inițiativă în tot ceea ce presupune construcția orașului, a omului nou, totul în acord cu directivele existente și prezentate prin ședințe, comisii;

            Prezentarea istoriei cu scopul de a face să vibreze coarda națională a personalității și trezirea spiritului de luptă împotriva nedreptăților îndurate de oamenii muncii sub vechea orânduire;

            Deconspirarea unor comploturi, a unor afaceri necurate, a oamenilor răi.

 

Trivia: Cartea aceasta a primit în 1985 o mențiune la festivalul literaturii pentru copii din Padova – Pier Paolo Vergerio.

Temă: Priviți acum în dreapta dumneavoastră și precizați obiectul percepției și fondul lui. Inversați-le pe cele două!

Autor: GICA IUTEȘ (pseudonim al Elenei-Georgeta Drăgoi, 17 septembrie 1925, Tutova, jud. Bârlad – 2018)

Copertă: GHEORGHE MARINESCU

Editura: Ion Creangă

 

 

Lector: DELIA DAMIRESCU

Tehnoredactor: PETRE STANCU

Bun de tipar: 20.VIII.1984. Apărut 1984. Coli de tipar 12,5

 

           

 

Pușculița bunicului

 

           Alerg cuvintele căci vreau să le prind, vreau să le pun în coloane, disciplinate le vreau, să nu îmi iasă din rând, să nu îmi spună mie tromboane și când le chem la raport să vină cu tone-n vagoane. Eh, una din dorințele mele căci uneori tare mă chinuie lipsa cuvintelor potrivite... cuvintele se subsumează unei idei, unei explicații, unei descrieri, ele nu pot fi aruncate așa ca într-o salată și apoi să pretinzi că... mamă, ce mustoasă este! Sunt cu această carte într-un astfel de moment, nu reușesc s-o prind de nicăieri. Sigur, locul ei este aici, în perioada aceasta în care se punea problema fantasticului, perioada în care basmul trebuie reciclat, dar uite, dacă cuvântul basme apare pe coperta cărții din ediția rusească din 1957 sau 1964, acest cuvânt este scos din ediția românească. De ce basmul ridică o asemenea problemă?

            Răspunsul pe care mi-l dau este acela că totul trebuie făcut prin muncă, prin forța brațelor, efortul trebuie să fie conștientizat, simțurile, dispuse uneori să ne înșele trebuie să fie ținute în frâu și folosite doar pentru a obiectiva realitatea, pentru a-i da contur clar și palpabil. Basmul, ca întâmplare petrecută de demult...”viețuiește cât viețuiește printre oameni și, iaca, își dă duhul. Sau doarme. Și doarme un an-doi... doarme o sută de ani. Doarme două sute de ani. Doarme până ce viața îl trezește. A dormit un somn nesfârșit și, când a fost trezit, l-au îmbrăcat în straie noi, căci cele în care adormise cândva erau aproape putrezite. Priviți cum arată el acum, trezit la viață, în veșmânt schimbat.“ Basmul trebuie să explice realul, nu să fie o poartă către tărâmuri fantastice.

            În acord cu cele de mai sus, spuse de autorul cărții de față, basmul ar trebui să se dezvolte în trei direcții, basmul științific, basmul de “idei” și basmul școlar. Se pot citi mai multe în Gazeta Literară, nr. 22 (324) din 26 mai 1960 în articolul probleme ale literaturii pentru copii – exemplarul este disponibil pe net.

            Basme de genul Cum s-a însurat focul cu apa, Cum a fost înhămat samovarul, Moș Auto sunt exemple de basm științific. Aici sunt explicate fenomene fizice, chimice fără a cădea în tehnicisme greu de digerat. Un singur exemplu, Moș Auto... trebuie să recunoaștem de la început că titlul este deosebit și special este și acest moș la a cărui vorbă spusă în șoaptă – Fii ca mine! – toporul pădurarului lucra fără să-l mânuiască cineva, hârlețul bătrânelului care se istovea muncind, la auzul cuvintelor începea să sape singur pământul și să-l azvârle unde trebuie, ba chiar și pe bătrâna care spăla la râu a ajutat-o transformându-i albia de spălat rufe...”de cum se ivea pe undeva Moș Auto și rostea cuvântul vrajit, de îndată unealta se și pornea să lucreze singură.“ Dar timpul a trecut, moșul a murit iar uneltele aduse la viață de către el s-au uzat de prea multă folosință, dar povestea a rămas și peste ani cei care o ascultau o considerau o simplă trăsnaie, doar că unii au încercat să afle care era cuvântul vrajit și nu au reușit, dar alții mai înțelepți și-au pus mintea la contribuție și mâinile la lucru și au construit... lopata ce sapă singură, căruța ce o ia la sănătoasa fără cal... au construit multe automate.

            În cartea aceasta aflăm și basme de “idei” – Șapte regi și o regină – avem aici un regat condus din umbră de șapte regi, dar în față se află o regină foarte rea, urâtă și vitregă la suflet. Poporul o duce rău și nimic nu poate face decât să muncească și să plătească toate dările care sunt din ce în ce mai mari. Asta până într-o zi, când o zână – Da, o zână! – învață poporul ce trebuie să facă. Este vorba de un sacrificiu pe care cea mai cuminte fată din țară îl va face pentru binele suprem, ea își va dărui ochii, inima, părul, frăgezimea buzelor, gingășia pielii acestei regine care ulterior se va transforma în cea mai iubită regină căci va simți toate cele pe care poporul le simte atunci când este asuprit de cei șapte regi. Iată reacția pe care mama fetei o are la vederea fiicei despre care nu vorbim cum arăta acum... “mama nu-și recunoscu fiica, dar nu lăsă să-i scape nici o lacrimă, nici o șoaptă. Că la fel de mult și ea își iubea poporul, neprecupețind nimic pentru el, nici chiar pe singura ei fiică.”

            Basme școlare nu sunt în această carte dar găsim povești moralizatoare și istorii amuzante cum este cea în care roțile unei biciclete se ceartă cu privire la cine pe cine conduce. Schimbul de replici e delicios. Ultima poveste este un fel de recunoaștere a unui maestru povestitor, fără a i se spune numele, i se precizează doar naționalitatea, povestea ni-l amintește pe Hans Christian Andersen într-un context în care copacii pădurii se iau la harță care este mai falnic, mai frumos, mai util... în această întrecere se pare că bradul este cel care pierde asta până când el este transformat în hârtie care va duce mai departe poveștile.

            Autorul scrie sub pseudonim, numele real fiind Евге́ний Андре́евич Виссов (Evgheni Andreevici Vissov). Numele Permeak vine de la orașul unde trăit la un moment dat, dar mai mult decât atât, acest nume este legat de un fenomen descris și într-o poveste din această carte – Marea Zgomotoasă – este vorba de marea extincție din permian. Acum, cu Google, totul este la îndemână, dar atunci cine explica lucrurile acestea ?

Temă: Vă propun o listă de cuvinte – întâlnite în această carte – și vă rog să îmi spuneți câte din ele le puteți folosi cu ușurință: bojoc, mitean, goz, pivă, ucaz, noatin, uriadnic, izbă, tiuliuluc, peletic, siniliu, iasp, draniță, bagdadie, voloc, gotcan, mied, deseatină, colniță, ciuhă, coz, tibișir, bibil, curmei, chivără, barcaz.

 

Autor: E. PERMEAK (13 octombrie 1902, Votkinsk, Urali – 17 august 1982, Moscova)

Traducere: Ion Calovia și Nina Gafița

Copertă: Raisa Iuseim

Ilustrațiile: reproduse după originalul sovietic: О.Новозонова și А.Семецова

Editura: Tineretului

 

 

Redactor responsabil: A. POTERAȘU

Tehnoredactor: ȘT. MIHAI

Dat la cules 09.08.1961. Bun de tipar 21.02.1962. Apărut 1962. Comanda nr. 4701.

Tiraj 20160. Broșate 18100 + Legate 2060. Hârtie velină m. de 100 g/m², 70 x100/16.

Coli editoriale 9,7. Coli de tipar 10. A. 542. C.Z. pentru bibliotecile mici 8 (R)

 

           

 

Mică e vacanța mare

 

            Cred că nu întâmplător numele personajului principal este Nică, el a fost ales cu premeditare astfel încât, gândul nostru să se îndrepte spre Nică a lui Ștefan a Petrei, imagine a copilăriei poznașe. Cartea aceasta este plină de drăcării și drăcovenii și îmi imaginez că a făcut deliciul copiilor din acele vremuri.

            Marinică Florea – Nică pe scurt, este doar unul și “al doilea ca mine de mai găsești, să știi că-s tot eu, când mă uit în oglindă.” Cartea începe în forță, cu poante și ziceri pe care doar copiii le pot scorni fără să își dea seama. Sigur, pe parcurs, unele dintre ele pot părea forțate și cu greu le poți atribui unui copil, dar problema nu este mare căci copil fiind și citind cartea îți vei însuși niște gânduri de adult, iar de vei fi adult cititor te vei amuza de tragerea la țintă. Să ținem cont, cartea apare în 1956 și realitățile acelor vremuri nu mai pot fi întâlnite astăzi. Uite, cum este casa aceasta mai răsărită, cu ferestre mari care dau spre uliță și cu obloanele trase pe jumătate, care m-a dat MAT. Nică își dă seama că acolo nu se joacă șah... și eu știu asta și mai știu că acest cuvânt poate fi un sinonim pentru birt, bodegă dar eu nu am reușit să îl găsesc în niciun dicționar. Să fie vreun acronim?

Pe scurt, Nică este trimis de acasă pentru a-și petrece vacanța de vară într-un sat de prin Bărăgan alături de tatăl său care este agronom la G.A.S sau la G.A.C? Uite, o altă chestie care nu îmi era clară, eu o știam p-aia cu C.A.P-ul. Nu intru în amănunte, dar dacă vreți, puteți căuta despre colectivizarea în România și veți da peste multe povești înspăimântătoare. Pentru momentul de față este suficient să știm că G.A.C. = Gospodărie Agricolă Colectivă, G.A.S. = Gospodărie Agricolă de Stat. Așadar, tatăl este detașat de ceva vreme în acest sat din Bărăgan și îi ajută pe țăranii din geace să obțină recoltă bogată, în principal, el caută dăunătorii grâului, pe Eurigaster Integrices, ploșnița grâului pe românește.

    Nici nu știu ce aventuri să vă povestesc căci Nică trece prin toate întâmplările posibile și imposibile. El vine cu un aer de superioritate care o să-i cam iasă pe nas căci copiii de la țară nu-s așa cum imaginează el. Până la urmă ajung să devină prieteni mai ales după episodul cu răpirea și salvarea juncanei, văcuța de o avea Ilenuța în grijă, nepoțica aia mică, de bunică-sa îi era vecină lu' tușa Brândușa, unde stătea ta-su în gazdă. Ilenuța, căreia i-a citit sus pe căpiță Copiii căpitanului Grant, bine, nu pe tot, că finalul l-a mâncat juncana când cu adăpătoarea automată care a fost construită după modelul de la fermă. Da, realitățile acelor vremuri sunt prezente în carte dar nu într-un fel foarte apăsat, ele sunt prezente mai degrabă ca decor. Copiii și poznele lor fac deliciul lecturii și aceștia nu îmi par a fi construiți după șablonul pionierului specific. Sigur, găsim la ei spiritul justițiar și dorința de mai bine dar ele nu sunt puse în slujba îndeplinirii unor obiective trasate pe linie de organizație pionierească. Ei sunt copii și plecând de aici ei participă la evenimentele care au loc în sat. Se duc la o înmormântare pe post de ciocli doar cu scopul de a mânca colivă cât mai multă, totul se termină cu burta goală și într-o fugă nebună lâsând în urmă crucea, praporul cu panglicile sale, tava cu colaci și lumânări deoarece în drum spre cimitir, convoiul nu a luat-o pe drumul cel scurt ci de-a dreptul prin mijlocul satului, iar acolo copiii au dat peste părinții lor care îi știau în altă parte și unde mai pui că erau îmbracați și cu hainele parinților lor, hainele alea bune, scoase din cufărul din camera de la stradă. Jocul de fotbal de pe tăpșan care se termină cu pierderea încălțămintei, furtul de miere din stupii popii, măsurarea puterilor cu copiii satului... trăznăi și drăcării după cum ziceam, poate singurul lucru care ar putea umbri această poveste este maniera de articol în care sunt prezentate evenimentele, partea de reflecție psihologică care ar duce la identificarea cititorului cu personajele nu există, or această reflecție l-ar ajuta pe cititor să se descopere. Întâmplările – amuzante, nu încape îndoială – sunt luate cu titlu de inventar și dacă cititorul va dori, poate le va pune și el în practică sau de nu, le va povesti el altora în cine știe ce excursie.

Îmi place, Mihail Stoian îi îndeamnă pe cititori să îi scrie personal pe adresa de acasă, strada Dionisie Lupu, nr. 74, raionul I.V. Stalin, București. Oare o fi primit scrisori?

           

 

Temă: Cum vă era întoarcerea acasă din vacanța petrecută la țară, la bunici?

 

 

Autor: MIHAIL STOIAN (25 decembrie 1927, Galați – 13 noiembrie 2005, București)

Copertă și ilustrații: E. ARNO

Editura: Tineretului

 

 

Redactor responsabil: I. Bică

Tehnoredactor: V. Postelnicu

Corector: I. Bianca

Dat la cules 8.IX.1956. Bun de tipar 22.X.1956. Tiraj 20050 broșate și 4050 legate. Hârtie S.

velină de 65 gr. m.p. Coli de tipar 17. Coli de editură 11,6. Ft. 32/84 x 108. Com. Editurii 1225

Ediția I. A. 03000. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare (8 R).

 

           

 

Bună seara, Dorli

 

            Azi ar fi trebuit să fie ziua mea cea mai bună, așa mi-o doream. M-am pregătit cum am știut eu mai bine și pe toate le-am făcut cu gândul că nimic nu are să îmi strice ziua mea perfectă. Am plecat de acasă cu o stare de bine pe care mi-o doream contagioasă și de cum vedeam un zâmbet pe fața celor de lângă mine, cum îmi ziceam că am reușit să dau buna dispoziție mai departe. Azi, sunt un purtător al surâsului și al bunei dispoziții, azi, răspândesc bucurie în jurul meu, sper ca toate mijloacele de transport să fie ticsite, magazinele și străzile să fie animate și să mă întâlnesc cu cât mai multă lume. Și uite, totuși, cum lumea fuge din jurul meu, cum încearcă să se adăpostească și să se folosească de orișice colțișor care oferă un cât de mic adăpost contra acestei furtuni de vară stârnite din senin. Ce nesuferită a devenit ploaia asta, cum a venit ea să îmi strice ziua mea perfectă, mare necaz s-a revărsat peste mine. Sunt plouat și îmi vine să plâng de ciudă când urechea mea prinde din zbor glasul unui vânzător – ”Umbrele colorate!“ Aha, îmi zic, nimic mai sfidător la adresa ploii decât o umbrelă colorată. Se știe, ploaia preferă culorile șterșe, spălăcite aș spune dacă îmi doresc să fiu sarcastic și nimic nu i-ar face mai mult în ciudă decât o umbrelă colorată. Da, îmi cumpăr o umbrelă colorată!

–        Veniți să alegeți umbrele colorate! Ele vă vor face ziua dintr-un supliciu într-un deliciu!

–        Dați-mi și mie una albastru senin și întind o bancnotă de 5 lei.

Vânzătorul ia banii, face un semn cu mână asupra mea și apoi mă ignoră cu desăvârșire. Nu primesc nicio umbrelă și îmi pare că pe lângă mine mai sunt câțiva oameni la fel de contrariați. Picăturile de ploaie se sparg în băltoacele din fața pantofilor mei deveniți arce, se sparg când cu susul în jos, când cu josul în sus în arce de cerc. Ploaia își râde de mine! La un moment dat vânzătorul ne cere să plecăm, să o luăm din loc căci îi speriem clienții cu fețele noastre plouate și ne spune să nu ne facem griji că nu ne-a păcălit. Avem nevoie doar de puțin soare pentru a ne vedea umbrele noastre colorate.

Citiți Lucia Olteanu și veți fi asemeni vânzătorului din poveste, veți fi în posesia unui secret care vă va face ziua mai frumoasă, mai senină oricât de ploioasă ar fi ea. Veți ști cea mai scurtă și cea mai frumoasă poezie și anume Cirip!

           

Temă: Cum se simte în momentul acesta copilul interior?

 

 

Autor: LUCIA OLTEANU (16 mai 1925, București – 17 iunie 2015, București)

Copertă și ilustrații: CLELIA OTTONE și
SORIN FLORIAN OBREJA

Editura: Ion Creangă

 

 

Lector: IOANA RICUS

Tehnoredactor: FLORENTINA WEIDLE

Dat la cules 26.V.1977. Bun de tipar 17.XI.1977. Apărut: 1977. Comanda nr. 1480. Tiraj 68000

Broșate 62000 + Legate 6000. Coli de tipar 7 1/3

 

           

 

Cei din lună

 

            O cireașă în plină iarnă este o cerere care poate stârni nemulțumiri în cei care ți-au pus la dispoziție un mic dejun copios și unde mai pui, că fiind nemâncat de ceva timp, acest exotism poate deveni obrăznicie.

            Dimitrie Stelaru, prin iarna lui 1941 a avut o astfel de dorință, se poate citi mai mult în cartea Dimitrie Stelaru, Emil Manu, ed.Cartea Românească, 1984. Lăsând la o parte interpretarea ca metaforă a dorinței , a visului de a avea imposibilul, personal, cred că este vorba de dorința de a stârni, de a provoca, astfel încât, observând reacțiile celor din jur să îți poți da seama în ce ape te scalzi. Este necesară fixarea unui astfel de cadru deoarece Dimitrie Stelaru poate multe, chiar foarte multe... el are puterea de a-și anunța propria moarte și de a juca-o până într-acolo încât să lase să îi fie așteptat la gară, în Turnu Măgurele, coșciugul. Sunt multe întâmplări și viața acestui om poate fi descoperită citind cartea amintită mai sus sau Aventuri Aproximative – Vlad Mușatescu, Luminile Oglinzilor – Al. Raicu, Amintirile unui fost corector – Petre Stoica. Sigur, și altele, chiar și corepondența aparută oarecum recent – Gheorghe Sarău.

            Uneori, poveștile pot trăi în afara autorului lor, dar în cazul de față contrariul reprezintă adevărul. Sigur, avem de a face cu o sublimare a realului, a întâmplărilor de peste zi sau de peste ani care revin sub forma amintirilor. Conturul este tot ceea ce a mai rămas, detaliile sunt estompate de ceva vreme și totuși pe acestea cade accentul atunci când ne povestim amintirile. Nu mai reușim să facem diferența între ceea ce a fost în realitate și ceea ce ne dorim să fi fost. La rigoare nici nu mai contează căci dacă efectul produs de povestire este cel intenționat atunci amintirile pot suporta contrafacerea. Îmi vine să mă întreb de ce este important pentru mine să înțeleg felul în care am recepționat aceste povești. Nu știu să răspund simplu și asta este o dovadă că lucrurile nu sunt decantate în totalitate, mă ispitește ideea de a trăi felul acela de libertate, de a trăi în afara nevoilor bazale, mă rog, de a putea să le ignor, dându-mi putere pentru asta,
o dorință care altora li s-ar părea o tâmpenie și anume dorința de a crea. Dar să mă ridic de pe canapea, să merg să îmi fac un ceai și să vă povestesc un pic despre această carte.

            Două povești, prima, a unui băiețel venit de la oraș la munte, pe care îl descoperă cu ajutorul noilor prieteni pe care și-i face la vila unde va locui pentru o perioadă. Mai mult decât muntele cu tot ce are el mai frumos – pietre, zmeuriș, brazi, aer, cer înstelat, ecoul...

-          Știți ce este un ecou? O gură fără emoție.

... el va descoperi posibilitatea existenței unei alte lumi care dorește să o invadeze pe a noastră. Să fie acesta un lucru rău sau un lucru bun, să fie vorba doar de un delir în plin puseu de febră, să fie doar un vis sau poate doar o nevoie de a învăța să cântăm și să zburăm? Propun, asemeni autorului, să așteptăm comunicatul oficial.

            Cea de a doua poveste este povestea unui început... o viață de băiețel care pleacă pentru a se întoarce în același loc crezând că poate cuprinde un alt orizont acum că s-a mai înălțat un pic.

 

Temă: Doriți-vă un lucru pe care nu puteți să vi-l imaginați.

 

Autor: DIMITRIE STELARU (pseudonimul lui Dumitru Petrescu, 8 martie 1917, Segarcea-din-Vale, jud. Teleorman – 28 noiembrie 1971, București)

Copertă și ilustrații: ȘTEFAN NASTAC

Editura: Tineretului

 

 

Redactor responsabil: IOANA RICUS

Tehnoredactor: CHIRU GHEORGHE

Dat la cules 04.12.1968. Bun de tipar 19.03.1969. Apărut 1969. Comanda nr. 9294. Tiraj 30140. Hârtie tipar înalt A de 80 g/m². 700X1000/16. Coli editoriale 4,75. Coli de tipar 5. A. 20684. C.Z. pentru bibliotecile mici 8R – 31

 

           

 

Ultima poveste

 

            Să vedeți cum stă treaba cu această poveste... nici mie nu îmi este clar ce m-a împins să pornesc într-a o citi. Demult am citit Întoarcerea fiul risipitor, am rămas cu amintirea că am citit-o cu sufletul la gură, iar de atunci nu am mai citit nimic de Radu Tudoran, nici măcar Toate pânzele sus. Despre el am mai citit pe ici pe colo câte ceva, am aflat că scrie sub pseudonim și că este fratele lui Geo Bogza. Acum toate acestea sunt la un click distanță și o căutare pe internet îți returnează mai multe povești care te-ar putea stârni. Pentru mine, cred că a rămas în amintire o stare care a crescut cu timpul – și i-a trebuit ceva timp – și m-a adus în punctul de a scoate din bibliotecă această carte. La momentul acela eu aveam ediția a II-a, cea apărută în 1963 și pe aceasta m-am apucat să o citesc. Ce am făcut, ce n-am făcut, cert este că am intrat în posesia primei ediții, cea apărută în 1956, aceasta este ilustrată de Coca Crețoiu Șeinescu și răsfoind această ediție am descoperit o ilustrație pe care nu o înțelegeam. Mai precis, nu regăseam în memoria mea episodul la care făcea referire. Eu știu că uit masiv, dar parcă nici chiar așa!

            Să fie ăsta începutul declinului?!

            Am comparat cele două ediții și am descoperit că ele nu sunt identice. M-am liniștit, declinul mai poate aștepta... după colț! Nu am apucat să cercetez și ediția din 1973, lucrul acesta rămâne ca proiect viitor. Ar fi interesant de văzut dacă au mai fost operate modificări și mai ales cum arată acestea. Ipoteza mea este că aceste modifcări dacă vor fi descoperite vor continua direcția sau vor trage tușe mai groase celor existente în ediția a II-a.

            Un pic de context istoric, acțiunea se petrece prin 1941 – 1942, cu câțiva ani înainte România a fost tranzitată de polonezi, începuse deja al doilea razboi mondial și noi eram încă de partea Axei. Un polonez, Cazimir, a rămas în Romania, a lucrat pe la oraș ca macanic și apoi a ajuns cantonier, pe lângă pădure, la Hristoveanca. Aici, alături de motanul său – Miroslav – Cazimir își duce viața mai degrabă retras, el nu intră în contact cu oamenii satului. Lui îi sunt de ajuns motanul și copiii morarului cărora le spune povești și încearcă să-i bucure, să le facă viața mai suportabilă, cu gândul la propria lui familie care nu mai este.

            Povestea se vrea a fi una despre maturizare, faptele, personajele, relațiile toate îmi lasă impresia unei diorame în care totul este regizat pentru a se obține maxim de efect. Se caută în mod voit ca umbra și lumina să cadă cum trebuie pentru a stârni cititorul. Îmi pare că avem o galerie de portrete care dacă în prima ediție a cărții sunt relativ cinstite, în a doua ediție sunt arestate de ideologia vremurilor. Îl avem pe moș Visarion, exponentul chiaburimii, care încearcă să prostească pe toată lumea, care îi pune pe copii la muncă și își sporește bogăția pe spinarea lor. Un singur exemplu, el îi pune pe copii să spună întruna Tatăl Nostru în timp ce dau fagurii de miere la centrifugă și asta pentru a nu le da răgazul de a se bucura și ei de ceva dulce în zilele astea de amărăciune. Episodul duce cu gândul la romanul Desculț al lui Zaharia Stancu, în care țăranii culegeau strugurii boierului având botnițe la gură. Apare o modificare între prima și cea de a doua ediție a cărții, astfel, la un moment dat moș Visarion este luat în tărbacă de către lumea din sat. Și dacă în prima ediție, vocea satului spune Dați-i, mă, nu-l lăsați, al dracului boșorog! accentul căzând pe ideea de a se face dreptate copiilor de care moș Visarion a abuzat și i-a păcălit punându-i să-i muncească pe nimic. În cea de a doua ediție vocea satului se transformă Dați-i, mă, nu-l lăsați, al dracului boșorog, că ne-a făcut satul de râs! Întrebarea este legitimă, de râs în fața cui? Evident, în fața unei instanțe morale a vremurilor care spunea că unii s-au îmbogățit pe spinarea altora și că aceștia trebuie pedepsiți.

            Mai există un episod în acest sens, în capitolul XVII, Miroslav la arest în care șeful de post are o ieșire, care în prima ediție nu este prezentă. Se vorbește despre manifeste, despre derbedeii de la fabrici care instigă, despre faptul că frontul se duce dracului, nemții fug, rușii înaintează... un pic cam devreme pentru timpul acțiunii, dar lucrurile sunt puse în mișcare.

            Nu povestesc nimic despre construcția automobilului – dar îmi pare interesantă provocarea pe care o ai ca scriitor în a-i face pe copii să înțeleagă problemele tehnice și soluțiile lor – despre instalarea telegrafului, despre boala lui Culai, despre evadări, despre începuturi de dragoste și despre lumea satului care îmi pare că pe alocuri a rămas neschimbată.

            Las mai jos ilustrația care m-a făcut să compar cele două ediții și vă întreb, ca temă, ce anume credeți că făcea Cazimir acolo?

           

Autor: RADU TUDORAN (pseudonimul lui NICOLAE BOGZA,  8 martie 1910, Blejoi, Prahova – 18 noiembrie 1992, București)

Copertă și ilustrații: COCA CREȚOIU ȘEINESCU

Editura: Tineretului

 

 

Redactor responsabil: Ion Bică

Tehnoredactor: V. Postelnicu

Corector: Ani Riza

Dat la cules 18.X.956. Bun de tipar 17.XII.956. Tiraj 25055 broșate, 5055 legate. Hârtie S. Velină de 80 gr. m.p. Coli de tipar 28,25. Coli de editură 27,3. Ft. 16/16 x 86. Com. Editurii 1599. Ediția I. A. 04506. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare (8 R.)

 

           

 

Abecedar 1968 - 1969

 

            

Un interval de doi ani în care nu se produc modificări majore. Pare să fie vorba de o pauză, un interludiu necesar unei schimbări – aceasta se va produce în 1970. Modificările apărute în acest intreval sunt mai degrabă de natură didactică-pedagogică, cuvinte, nume de persoane, explicații, toate acestea pentru a ușura învățarea.

            În anul 1968, după ce școlarul va fi parcurs toate lecțiile se va întâlni cu un grupaj de texte suplimentare. Acesta nu sunt însoțite de niciun fel de ilustrație. În ordinea apariției avem următoarele: Rândunica, Cântecul Melcului, O problema grea, Cocoșul, Câinele și Vulpea, De ziua ta, Iepurele și Ariciul, Din gradina lui Mihai, Săptămâna, Doi frați, Vine ploaia, 1 Iunie.

            O parte din aceste texte se regăsesc tot într-o secțiune de lecturi suplimentare și la sfârșitul abecedarelor din anii 1955 – 1956.

            Principala modificare o reprezintă schimbarea copertei și a ilustrației. Din păcate nu ni se spune nimic despre autorul acestei ilustrații. Pare să nu mai fie vorba de Coca Crețoiu – ale cărei ilustrații rămân în continuare să nuanțeze textele abecedarelor din acest interval – ci, dacă ar fi să aleg pe cineva, aș miza pe Angi Petrescu-Tipărescu. Aș face acest lucru deoarece în următorii patru ani ea va fi cea care se va ocupa de ilustrațiile abecedarelor și datorită unor asemănări în ceea ce privește modul de desen al copiilor.