Abecedar 1955 - 1962

        Iată-ne ajunşi în anul 1955, acesta este anul în care abecedarul se primeneşte şi devine cel ştiut de majoritatea părinţilor noştri. Este abecedarul ilustrat de Coca Creţoiu care reuşeşte să dea o faţă cladă, prietenoasă textelor. Ilustraţiile propuse îi îndeamnă pe copii să răsfoiască, să cerceteze cu atenţie, să îşi dorească trenuleţe, tobe ca acelea din abecedar. Mă gândesc că şi profesorii au fost încântaţi de noua apariţie, le stârnea şi lor curiozitatea şi le propunea nu nou instrument de lucru. Este momentul în care situaţiile prezentate încep să se standardizeze, ideologia deja ştie cum trebuie să arate viitorul şi începe să propună teme noi, să ajusteze unele vechi şi să înlăture ceea ce este indezirabil.

            Avem în faţă un interval de opt ani de zile, zic să nu mai zăbovim şi să purcedem în buchisirea slovelor acelor vremuri. Pe ani avem următoarele tiraje 1955 – 297000; 1956 – 370000; 1957 – 390000; 1958 – 385000; 1959 – 385000; 1960 – 380000; 1961 – 375000 + 145 ex legate ½ pânză; 1962 – 363000 + 145 ex legate.

            După cum observăm se revine la desenul copertei cu doi copii, un băiat şi o fată, ambii se uită la o ilustraţie de la mijlocul cărţii. Pe bacă se vede un creion, o gumă şi un mic godeu. Nu ştiu pentru ce au fost concepute aceste mici adâncituri, eu am mai prins acest tip de bancă dar nu ţin minte să fi folosit într-o manieră specifică aceste adâncituri, îmi imaginez că ele pot fi folosite ca un suport pentru ceva, eventual o călimară să se fi pus acolo.

            Se renunţă la prezentarea stemei pe prima pagină, acum apar numele autorilor Maria Giurgea, Clara Maru, Maria Boştină şi un mic desen, care se va modifica de-a lungul timpului, dacă iniţial acţiunea se desfăşoară pe un drum din natură, ulterior acest drum va deveni o stradă de la oraş. Se poate observa că nu adulţii sunt cei care îi însoţesc pe copii la şcoală ci un alt copil mai mare, un pionier. Această lipsă a adulţilor poate fi constatată şi pe a doua pagină care descrie printr-o ilustraţie generoasă întâlnirea copiilor cu educatorii. În această mulţime de copii doar patru adulţi. Ne întrebăm ce s-a întâmplat cu părinţii, unde sunt? O posibilă explicaţie a acestei absenţe o găsim în cartea „Mica şcolăriţă” – ed. Tineretului 1951, în care Marusia Orlova, o fetiţă de şapte ani hotărăşte să se înscrie singură la şcoală deoarece „…tata nu-i acasă. El e aviator şi a plecat cu avionul înspre regiunea nordică Zapoliarie. Mama nu poate… Mi-a făgăduit ieri că va veni, dar astăzi mi-a spus: „Aşteaptă până mâine!” Şi ştiu că mama n-are timp niciodată.” Rolul de mamă va fi preluat de tovarăşa învăţătoare a cărei atitudine ocrotitoare de observă din postura avută, uşor aplecată cu braţele deschise pentru a oferi sprijin şi direcţie.

1955 - 1960

1961 - 1962

  Locaţia acestei şcolii pare a fi mai degrabă în mediu rural şi aceasta nu atât din cauza prezenţei costumului popular (care poate fi privit ca stimulare a sentimentului de identitate naţională – ar fi interesant de comparat această imagine cu cea din abecedarele minorităţilor etnice – ştiu că există un abecedar şi pentru etnicii germani, abecedar care păstrează oarecum aceeaşi structură) cât a naturii abundente şi a gardului care mărgineşte curtea şcolii. Vom vedea că în 1965 această pagină se modifică radical.

            Pe de altă parte această ilustraţie mi se pare a fi precursoarea unei situaţii de mai târziu. Vă provoc să găsiţi asemănările dintre ilustraţia în cauză şi imaginea de mai jos

sursa: Almanahul Copiilor - 1983

            Tot această ilustraţie ne spune câte ceva despre uniformele acelor vremuri. Am căutat să obţin mai multe informaţii, din păcate nu am găsit decât generalităţi. Se poate observa că din 1955 până în 1962, uniformele fetelor rămân neschimbate. Pentru băieţi, din 1961 uniforma se schimbă şi acest lucru este vizibil peste tot în abecedar unde apar uniforme de băieţi, două excepţii: coperta şi lecţia „La şcoală”, dar şi aceste scăpări se vor remedia din 1963.

                       

                                               

Unde să punem steagul roşu?

            Din 1955 – 1957 steagul roşu stă la perete şi salută împreună cu băieţelul trecerea trenului. Din 1958, steagul roşu se mută în partea stângă, este ţinut de o fetiţă şi trece oarecum în prim plan. Nu se poate dom’le să punem steagul roşu la zid! Steagul roşu este un simbol al comunismului, cum să-l punem la zid, el trebuie ridicat, el trebuie salutat, să fluture spre viitor!

1955 - 1957

din 1958

Disputa de la litera R

            Povestea din această ilustraţie este prezentă din 1948. Eu sunt sigur că se ştia mai de demult că pisicile şi câini nu se înţeleg şi nu s-a făcut un caz pe tema asta. Totuşi, când este vorba de a prezenta realităţi construite este bine să fim atenţi la toate detaliile care pot fi interpretate. Dacă din 1948 până în 1954 câinele îşi vedea de treaba lui şi pisica era cea care se zbârleşte, din 1955 până 1960 ambii devin agresivi, este prezent şi obiectul disputei – resturile de mâncare. Din 1961 până în 1962, obiectul disputei dispare, apare un personaj uman ale cărui intenţii nu le putem preciza cu exactitate, dispare şi agresivitatea din scenă şi accentul cade mai degrabă pe tatonare, pe curiozitate şi deşi pisica este cocoţată în copac, ea face o încercare de a intra în relaţie, observăm că întinde lăbuţa. Scena se va modifica din nou în 1963. Tot la nivelul acestei ilustraţii observăm modificarea decorului, trecem de la aspecte puternic rurale (prezenţa carului), la aspecte care ţin de o evoluţie a traiului (metrajul pentru perdea).

1949 - 1954

1955 - 1960

1961 - 1962

                      

Mergem la cumpărături

            Dacă iniţial pare să fie vorba de o piaţă volantă, apărută la un colţ de stradă, ulterior lucrurile devin stabile şi mai bine organizate, apare chiar un magazin pe firma căruia scrie „APROZAR” – este vorba de un acronim, aprovizionare cu zarzavat. Observăm organizarea, abundenţa, lipsa cozilor şi prezenţa gurii de canal din partea stângă.

1955 - 1961

din 1962

Circulaţia pe drumurile publice

            Primul semafor din România a fost instalat pe 29 aprilie 1933 în Calea Victoriei – era un semafor cu un singur „ochi”, dar la nivelul ilustraţiilor el apare abia din 1961, e drept! este un semafor cu trei „ochi”. Această ilustraţie se va modifica din nou în 1963, grupul de patru persoane va fi sancţionat. Totuşi, muncitorul care şi-a cumpărat ziarul va rămâne adâncit în lectura articolului de fond o lungă perioadă de timp.

1955 - 1960

din 1961

Unde doarme ăla micu’?

            Din 1955 până în 1962 mezinul familiei doarme suspendat într-un coş. Vă rog observaţi mica fundă roşie şi precizaţi rolul acesteia. Scoarţa din perete, perna cea mare, ulciorul, ştergarul, hainele personajelor toate acestea vor fi istorie în 1963. Societatea se îndreaptă spre un viitor glorios, iar astfel de aspecte vor putea fi văzute doar la Muzeul Satului.

1955 - 1962

Repere din viaţa rurală

            În continuarea idei de mai sus observăm şi ilustraţia de la litera D. Din 1955 până în 1962 atmosfera este clar rurală, observăm casele, îmbrăcămintea, curtea, din 1963 vom observa un salt tehnologic.

1955 - 1962

Viaţa în aer liber

            O ilustraţie care pare neutră are parte de modificări succesive. Oare ce motiv stă la baza acestor schimbări, precizez că în 1963 se modifică din nou ilustraţia. Urcatul pe munte să creeze atâtea probleme?

1955 - 1958

1959 - 1962

Suru

            Suru este un cal. Întrebarea este cine-i proprietarul acestui cal? Are el dreptul să aibă un cal? Ce face cu el? Această lecţie naşte nişte întrebări care nu pot fi lansate… să prelucrăm, tovarăşi! Din 1955 – 1958 ilustraţiile sunt identice; 1959 – 1960 desenul se schimbă, dar textul lecţiei rămâne la fel; din 1961 se schimbă atât ilustraţia, cât şi textul lecţiei. În 1965 apar din nou schimbări.

Text ’55 – ’60 „Noi avem un cal. Numele lui e Suru. El are părul sur. Coama lui e mare. Vasile adapă calul. El se uită la cal. [-] Surule! Surule!”

Text ’61 „Iată un cal. Calul are părul sur. Numele lui e Suru. Suru are o coamă mare. Ioana, Sandu, Vasile se uită la cal. [-] Surule! Surule!”

1955 - 1958

1959 - 1960

din 1961

Câinele lui Radu

            Această lecţie este prezentă din 1955 până 1960, în 1961 ea este înlocuită cu lecţia „La masă” cel mai probabil prin această înlocuire se doreşte renunţarea la aspectele rurale ale scenei din lecţia „Câinele lui Radu” În abecedarele din această perioadă sunt două lecţii cu titlul „La masă” una la pagina 42 şi alta la pagina 47. Cea de la pagina 42 pare să fie o prelucrare a unei lecţii care este prezentă încă din 1948, iată textul ei „Mama îi primeşte voioasă. A pregătit mâncare.  [-] Poftim la masă ! spune ea. Fănică îşi spală mâinile şi vine repede. Acum, mama, tata şi Fănică sunt la masă. Poftă bună!” Din 1955 textul devine „Sanda a venit acasă, [-] Mamă, să pun masa? [-] Da, Sanda. Sanda pune repede masa. Vine tata de la muncă. Mama a adus supa. Supa e caldă.”

Bunicul

            Bunicul sparge lemne din ’48, iar Nicu îl ajută. Ştiu sigur că va veni o vreme când o să-i ajungă şi bunicului şi nici toc, toc, toc şi nici poc, poc, poc nu va mai face toporul lui, dar nu-i încă momentul, bunicul încă este verde şi toporul este ascuţit.

1948 - 1954

1955 - 1962

Domnica şi Joiana

            O nouă renunţare, din 1955 până în 1960, la pagina 49 există lecţia „Domnica” din 1961 apare lecţia „Joiana” sau poate nici nu-i renunţare ci doar o comutare a atenţiei pe un alt aspect de primprejur căci prin geamul deschis se aude muu, muu, din curte.

1955 - 1960

din 1961

La horă

        De horit se horeşte din 1948 – iată textul lecţiei „Toată lumea se bucură. Ţara românească e republică. Toţi sunt gătiţi cu haine frumoase. Peste tot sunt steaguri. Se porneşte horă mare. Joacă toţi de bucurie. [-] Hai la joc! Horia şi Maria se prind şi ei în horă. Ura, ura să trăiască, / Republica Românească!” Ilustraţia se modifică în 1961 când apare Sfatul Popular cu arhitectura specifică.

1955 - 1960

La odihnă

            Această lecţie, contrar titlului, nu are parte de odihnă, ea suferă modificări atât la nivelul ilustraţiilor, cât şi al textului. 

Text ’55 – ’59 „ Horia e cu mama lui la mare. Ei au venit la odihnă. Casa de odihnă e pe malul mării. Se aude o sirenă. Pe mare se vede un vapor. Horia se repede din casă. Câinele vine după el.” 

Text ’60 „Horia, Radu, Anca, Dan au venit la odihnă în colonie. Casa de odihnă este pe malul mării. Apa mării e caldă. [-] Copii, hai în apă! Ei fac o horă. Se duc în apă. Apoi, se joacă cu nisip, la soare.” 

Text ’61 „Mama lui Horia e la munte, la o casă de odihnă. Horia este la mare. El a venit cu colonia de copii. Radu, Anca, Dan se joacă în nisip. [-] Horia, hai să ne jucăm în apă. [-] Hai, Radule!”

1955 - 1958

1959

din 1960

Pe ogor

            O nouă lecţie care are parte de modificări atât la nivelul textului, al ilustraţiei cât şi al locului ocupat în abecedar. 

Text ’55 – ’59 „Tata cară gunoiul. El îl întinde pe ogor. Acum e gata. Vine acasă. Ileana aleargă înaintea lui. [-] Tată, ai cărat gunoiul? [-] Da, Ileano! La vară am să culeg multe roade.” Modelul caligrafic al paginii „Tata a cărat gunoiul” Ilustraţia are un puternic caracter rural, car cu boi, împrăştierea gunoiului se face cu furcoiul. 

Text ’60 „Tata cară gunoiul. El îl întinde pe ogorul gos-po-dă-ri-ei a-gri-co-le co-lec-ti-ve. Acum e gata. Vine acasă. Ileana aleargă înaintea lui.  [-] Tată, ai cărat gunoiul? [-] Da, Ileano! La vară o să avem multe roade.” Nu e bine! Păi ce tovarăşi, noi muncim tot cu carul cu boi, nu avem noi tractoare, sectorul nostru agricol nu este mecanizat ?

Text ’61 „La noi în sat este o gospodărie agricolă colectivă. Este o gospodărie mare. Tata este colectivist. Trac-toa-re-le au arat ogorul gospodăriei agricole colective. Apoi au semănat grâu. [-] La vară vom avea roade bogate, a spus tata.” Modelul caligrafic al paginii „Tata este colectivist” Aşa da, tovarăşi! dar asta doar până în 1963.

1955 - 1960

1961 - 1962

 La şcoală

            Din 1955 – 1959 se pare că doar băieţii merg la şcoală, acest lucru se va remedia în 1960 când ilustraţia se modifică, dar 1961 când ar trebui să se modifice din nou odată cu modificarea uniformei şcolare pentru băieţi, acest lucru nu se întâmplă. Această ilustraţie va rămâne aşa până în 1963 când uniforma băieţilor va fi adusă la zi.

1955 - 1959

1960 - 1962

Lucrul în uzină

            Povestea tractorului românesc am prezentat-o în prima parte a acestei serii (aici) Am văzut că s-a dat o bătălie între tractoarele KD-35 şi UTOS-26, dar să vedem care era atmosfera în uzină, la bancul de lucru. 

Text ’55 – ’59 „În zori de zi sună sirena uzinei. Lucrătorii se duc la muncă. Nenea Zaharia lucrează în uzină. El lucrează de zor. În uzină se lucrează tractoare. Tractoarele sunt trimise la sate.” 

Text din ’60 „În zori de zi sună sirena uzinei. Lucrătorii se duc la muncă. Nenea Zaharia lu-crea-ză în uzină. El lucrează de zor. În uzină se lucrează tractoare. Tractoarele sunt trimise la sate. Gospodăriile agricole colective lucrerază ogoarele cu tractorul. Ele adună recolte bogate.”

La seceriş

            Am văzut mai sus că tractoarele erau trimise la sate. Ele ajutau la muncile agricole, dar forţa lor brută nu putea fi precisă, în urma lor apăreau pierderi, este adevărat că mici în comparaţie cu ceea ce făceau ele. Dar tovarăşi, nu putem concepe un plan, o strategie prin care să stopăm această risipă…

Text ’55 – ’59 „Cerul este senin. De azi dimineaţă secerătoarea seceră mereu. În urma secerătorii rămân spice. Pionierii şi şcolarii adună spicele.” Acest text se găseşte pe aceeaşi pagină cu un altul care are titlul „Ceasul”. 

Text ’60 ceasul dispare şi textul lecţiei „La seceriş” se completează cu un cântec al pionierilor „Oamenii cu drag muncesc / La întrecere pornesc / Hai voioşi sub cerul verii / Să sporim belşugul ţării.” 

Text ’61 „E vară. Cerul este senin. La gospodăria agricolă colectivă a început secerişul. De azi dimineaţă secerătorile seceră mereu. Tractoriştii au pornit la întrecere. Ei muncesc cu spor. Pionierii şi şcolarii adună spice. Spic cu spic / Patriei snop.”

din 1961

Chiţ, Chiţ

            Lecţia aceasta este prezentă încă din 1948 şi are următoarea formă „Zoica doarme. Chiţ, chiţ! Zoica deschide ochii. Ascultă. Zoica e singură în casă. Dar nu e fricoasă. [-] Cine e acolo? întreabă ea. Cine a venit? Chiţ, chiţ, chiţ se aude iar. [-] Ia să te văd! Cine eşti? întreabă Zoica. Ea aprinde un chibrit. Ce să vezi? Lângă masă e un şoricel mic. Acum tace chitic. Zoica deschide uşa. Tuşşt! Şoricelul a fugit. Zoica râde. Se culcă iar. Închide ochii şi adoarme. Noapte bună, Zoico!” În 1949 textul este identic, din 1950 apare o singură modificare şi anume propoziţia Dar nu e fricoasă se transformă în Ea nu este fricoasă, această formă rezistă până în 1954. 

Text ’55 – ’59 „Zoica doarme. Se aude: chiţ, chiţ, chiţ! Ea deschide ochii. Chiţ, chiţ, chiţ se aude din nou. Zoica nu e fricoasă. Ea aprinde lumina. Ce să vezi? Lângă masă un şoricel. Tace chitic. Zoica sare din pat. Şoricelul fuge. Ea deschide uşa şi cheamă pisica. Apoi se culcă liniştită. Închide ochii şi adoarme.” 

Text ’60 „Zoica doarme. Se aude: chiţ, chiţ, chiţ! Ea deschide ochii. Chiţ, chiţ, chiţ se aude din nou. Zoica e curajoasă. Ea aprinde lumina. Ce să vezi? Lângă masă un şoricel. Tace chitic. Zoica sare din pat. Şoricelul fuge. Ea deschide uşa şi cheamă pisica. Apoi se culcă liniştită. Închide ochii şi adoarme.” 

Text ’61 – ’62 „E seară. Zoica se culcă. Ea închide ochii. Se aude: chiţ, chiţ, chiţ! Zoica deschide ochii. Chiţ, chiţ, chiţ se aude din nou. Zoica aprinde lumina. Ce să vezi? Lângă masă un şoricel. Ascuns după uşă, Bănică tace chitic. Zoica se dă jos din pat. Ea priveşte şoricelul. [-] A, e o jucărie! Zoica şi Bănică fac mare haz.”

Mătuşa Anghelina

            E iarnă şi e frig, lucrurile se transportă mai greu, unele nici nu se mai găsesc şi atunci când le găseşti le iei cu sacul. Aşa a făcut şi mătuşa Anghelina care din 1955 – 1960 a găsit mălai şi a luat un sac, din 1961 nu va mai găsi mălai, dar tot pe drumuri o găseşte iarna, numai că de data acesta ea cară un simplu coş.

1955 - 1960

din 1961

La magazin

            Până în 1954 se mergea la Magazinul de Stat, aici îi întâlnim pe Petru şi Florea căci la „Magazinul de Stat se găsesc de toate: unt, ouă, zahăr, carne, peşte, pâine şi fructe. Tovarăşul Tudor vinde. Floarea spune: [-] Tovarăşe, eu vreau să cumpăr un kilogram de carne, un kilogram de peşte şi o pâine. [-] Eu vreau două kilograme de peşte spune Petru. Petru şi Floarea plătesc. Ei spun ”bună ziua” şi pleacă.”

Text ’55 – ’60 lecţia se numeşte tot „La magazinul de stat” „Vlad e cu mama lui la magazinul de stat. Aici se găsesc de toate: ouă, unt, brânză, zahăr, peşte, pâine şi fructe. Mama lui Vlad cere un kilogram de zahăr, zece ouă şi două pâini. [-] Mamă, spune Vlad, cumpără te rog şi nişte mere. Mama lui Vlad cumpără un kilogram de mere.” Din 1963, Vlad nu va mai cere mamei mere ci biscuiţi. Probabil şi-a dat şi el seama că nu le poate cumpăra pe toate chiar din acelaşi loc. Pe de altă parte, din 1961 această lecţie se va numi „La Alimnetara”… ce bine! căci dacă ar fi rămas neschimbat, sigur venea completarea, la magazinul de stat…la coadă.

            Din 1961 apare lecţia „30 Decembrie” care celebrează instaurarea noului regim şi apariţia Republicii Populare Române.

            Din 1955 – 1956 apar la sfârşitul abecedarului o serie de lecturi suplimentare Colegul meu (va deveni o lecţie de sine stătătoare), Cântecul Melcului, Corbul şi Vulpea, Vine ploaia (George Coşbuc), O problemă grea, Elevul de serviciu, Cocoşul, Câinele şi Vulpea, Ridichea, Scrisoare (O. Cazimir, va deveni o lecţie de sine stătătoare), Brăduţul (A. Toma, va deveni o lecţie de sine stătătoare), Ostaşi cântând (C. Teodorescu). Ulterior se va renunţa la toate aceste lecţii, cu excepţia celor indicate, cel mai probabil pentru că apare un manual suplimentar – Ion Berca, Ecaterina Brătianu, Limba română Manual pentru clasa I, ed. Didactică şi Pedagogică 1958. Nu am apucat să verific dacă există un astfel de manual şi pentru 1957, cel mai probabil că da, dat fiind faptul că din 1957 lecturile suplimentare vor fi scoase din abecedar. Am văzut astfel de manuale şi pentru anii 1970, dar nu am nişte informaţii sigure cu privire la continuitate şi conţinutul lor.

           

            

Hendrik de Mol şi Planeta de Jad

            Sufletul este un spaţiu imens şi fiecăruia în parte îi revine sarcina de a-l cartografia. Sunt unii care ar spune că treaba aceasta nu poate fi făcută la vârste mici deoarece experienţa nu-i suficientă, iar gândirea cu toate procesele ei nu-i gata să dea maxim de randament, încă ne aflăm în stadiul de dezvoltare şi perfecţionare. Nu zic nu, au dreptate, nu putem cere unui copil să abstractizeze şi generalizeze la nivelul unui adult. Dar mă întreb, câţi adulţi reuşesc să distileze esenţialul din experienţele pe care le trăiesc, câţi adulţi reuşesc să descopere modele repetitive de comportament în situaţii diferite, câţi adulţi reuşesc să-şi accepte adevăratele motive care-i împing spre un fel de a fi sau altul. Direcţia aceasta este una serioasă şi credeţi-mă nu exclude deloc aventura, îmi imaginez răsturnări de situaţii, negări, alianţe, prietenii, tratate de pace şi războaie duse pe teren propriu, chiriaşi daţi afară cu forţa sau poate doar convinşi să se mute deoarece acest imobil începe să se mişte pentru a-şi găsi adevărul propriu.

            Mi-e teamă însă că această explorare la vârste adulte este amânată, este tărăgănată din diverse motive şi pricini dar acest lucru ar putea fi remediat dacă de la vârste mici copiii ar fi puşi în situaţia de a analiza nu doar enunţuri de probleme şi fraze ci şi trăiri, sentimente şi emoţii, atitudini şi comportamente. Este necesar un efort consistent şi un raport mai mare de 1:1 de partea adulţilor, faţă de cea a copiilor, iar printre instrumentele folosite nu trebuie să lipsească povestea, măcar pentru simplul fapt că poveştile sunt pe placul copiilor.

            Astăzi vă prescriu o poveste ce se dă în caz de bullying, dar vă asigur că efectele ei sunt vizibile şi în alte planuri cum ar fi stima de sine, încrederea, curajul, perseverenţa. Nu vreau să povestesc deoarece este vorba de o aventură straşnică şi asta ar fi echivalent cu a vă povesti cât de bune au fost cireşele pe care tocmai le-am mâncat şi să vă spun că-mi pare rău că nu mai am şi pentru voi. Dar vreau să vă stârnesc şi plec de la premisa că aţi citit primul volum al seriei despre care am scris aici… şi avem aşa, cu liniuţă:

- unchiul Severin are parte de o transformare cu ceva pete de culoare;

- Hendrik capătă puteri discreţionare asupra unei gâgâlici;

- Calavera rămâne la fel de scelerat şi ahtiat după putere;

- Wilhelmina dobândeşte o nouă înfăţişare şi are replici mortale;

- avem parte de aventură pe Planeta Monştrilor şi tragem la Şopârla Depresivă;

- avem ocazia să învăţăm alături de Hendrik ce înseamnă un raport de putere şi o schimbare la 180 de grade a acestui raport;

- ne întâlnim cu Ursul de Jad care Meditează sub Cireşul Înflorit.

            Am să mă opresc aici pentru că am impresia că dezvălui prea multe, dar ca să-mi ostoiesc dorinţa de a povesti am să vă spun o întâmplare cu Diego Armando Maradona. Eram undeva prin  ’90,  veneam după o perioadă în care culorile lipsiseră iar acum descopeream luciul surprizelor şi gustul gumei de mestecat – FINAL. Eram un împătimit al surprizelor, îmi aduc aminte şi acum cât am alergat după un Marco Tardelli, dar cel mai râvnit era numărul 30, Diego Armando Maradona şi uită-mă pe mine în ziua aceea cum am întins moneda de 5 lei şi am ales o gumă din cele câteva care stăteau peste maldărul de seminţe prăjite. Eram în curtea şcolii, un pici care desfăcea ambalajul cu grijă căci uneori se lipea pe margini şi aveai ocazia să rupi surpriza, o clipă m-am oprit în loc şi am făcut roată cu ochii în jurul meu, eram singur, eram salvat şi nu atât eu cât surpriza cu numărul 30…DA! îmi căzuse Maradona, mie îmi căzuse Maradona, îl aveam pe Maradona nou-nouţ, ţiplă… era al meu. Bucuria a durat puţin, în mintea mea i-am văzut pe cei mari care vin şi-mi cer să vadă ce mi-a căzut… m-am prăbuşit în mine, nu am putut suporta dezastrul imaginat, cine m-ar fi crezut pe mine, cine mi l-ar fi dat înapoi pe Maradona al meu… am strâns surpriza în pumn, trebuia să fac orice să o salvez deşi în preajma mea nu era nimeni. Aş fi putut s-o pun liniştit în buzunar şi să-mi văd de-ale mele, dar nu, mintea îmi propunea tot felul de scenarii în care invariabil o pierdeam. Am strâns-o în pumn şi până acasă nu i-am dat drumul. Mult timp a stat în clasor la distanţă de 10 numere faţă de Marco Tardelli, dar asta până într-o zi când… dar asta-i altă poveste.

            Vă provoc să vă amintiţi de când eraţi mici dacă aţi fost tachinat sau aţi tachinat, să vă amintiţi teama provocată de anumite persoane cărora le căzuserăţi cu trosc, bumbăceala şi răutăţile suportate sau generate, să vă amintiţi planurile de răzbunare şi lungile lupte imaginare din care ieşeaţi învingător, să vă amintiţi cum s-au rezolvat lucrurile şi dacă acum aţi putea da un exemplu de comportament / atitudine potrivită unei astfel de situaţii. Dacă nu puteţi să faceţi acest excurs, Hendrik de Mol vă ia de mână şi vă va conduce firul gândurilor şi spre astfel de momente, vă asigur! în continuare putem învăţa lucruri.

Te(a)mă: BAU!

Autor: K. J. MECKLENFELD

Copertă: RASA KAPER

Editura: Univers, 2016

ISBN 978-606-771-072-4

Când d'Artagnan a fost să fie fată

            Se poate lupta pentru pace? Răspunsul este da, numai că această luptă trebuie să aibă loc înainte de începerea războiului propriu-zis. Să vedem lupta pentru pace ca pe o profilaxie pentru prevenirea războaielor şi păstrând cadrul acestei comparaţii să ne întrebăm care să fie agenţii implicaţi în acest proces profilactic.

            Mircea Şerbănescu ne propune o variaţiune pe o temă recurentă, specifică timpurilor comuniste şi anume lupta împotriva înarmării – aici o altă poveste pe această temă, pacea este aceea care trebuie să domnească, înfrăţirea între popoare este idealul suprem.

            Povestea se construieşte pe baza unui schimb de scrisori dintre două adolescente aflate în pragul majoratului, una româncă, cealaltă nu. Bunicul primei, imaginează plecând de la acest schimb epistolar, o poveste care se desfăşoară pe tărâmul celeilalte. Spun bine tărâm căci lucrurile care se petrec acolo ţin de o altă realitate. Dar chiar şi aici tinerii îşi pun cu acuitate probleme legate de sensul vieţii…”în jur era mulţimea. Un ocean în tumult. Şi eu, o picătură infimă, pierdută în imensitate. Cufundată adânc, neînsemnată, anonimă cu totul. Dar am simţit că gândurile tuturor urmau acelaşi făgaş ca şi ale mele, am ieşit din mine ca dintr-o găoace, dacă mă înţelegi, şi din clipa aceea n-am mai fost simplu „eu” sau , mai exact, am fost şi EU, dar în acelaşi timp şi TOŢI. Toţi!” iată ce simte cealaltă şi pe care bunicul o va numi d’Artagnan şi-i va scrie povestea.

            O fată într-un grup de trei băieţi, de trei muşchetari care răspund doar la ordinele Binelui, Adevărului, Frumosului, a idealului suprem, Pacea. Acest grup aflat la început de drum hotărăşte să dezlege misterul elicopterelor care brăzdează cerul, fără ca nimic să transpară prin ziare sau la televizor; să dezlege misterul automobilului negru ca un landou luxos care goneşte pe drumuri de munte; să dezlege misterul acelor oameni corect îmbrăcaţi, cu purtări impecabile dar a căror privire este rece şi fixă.

            Aceşti copii care generic pot fi priviţi ca viitorul de mâine al omenirii sunt agenţii profilaxiei căci simţul lor de responsabilitate îi împinge spre demascarea şi expunerea răului care poate fi provocat doar printr-o simplă apăsare de buton.

            E aici o poveste fantasmă sau poate doar o farsă a unui regizor excentric, nu ne putem da seama exact cât din realitatea aceasta este imaginată de bunicul scriitor şi cât este transcrisă ad litteram din scrisoarea celeilalte. Povestea nu este vie, ea este construită cu scopul de a răspunde unor solicitări venite din partea unor idealuri supreme. Personajele nu au nume ci împrumută numele muşchetarilor, acţiunea nu este fixată într-un loc precis, cu excepţia a două precizări (una la început şi alta spre final) nici nu suntem siguri că ne aflăm în altă ţară, spaţiul este creat pentru a facilita identificarea tinerilor cititori cu eroii acestor aventuri, eroi corecţi care-şi pun cu precizie probleme legate de responsabilitatea zile de mâine. Sigur, pe alocuri apar crâmpeie de viaţă interioară, dar ele sunt cuminţi şi se circumscriu portretelor tipice ale acelor vremuri…”şi-a întors spre mine perechea de ochi radioşi. Izvorau din ei lumini scânteietoare. Intuiam o altă structură consolidându-se sub pojghiţa subţiată a copilului cunoscut până atunci. Care-o fi trăsătura personajului, socotită esenţială de ea?” Acesta este un gând de-al bunicului care se simte responsabil pentru devenirea nepoatei, nu vrea să fie dezamăgit de omul cel nou care se pregăteşte să apară, el scrie povestea fetei d’Artagnan pentru a fi sursă de inspiraţie şi model de urmat pentru tinerii zilei de mâine.

Temă: Modalităţi de influenţare şi procedee de intervenţie în tandemul pace interioară / pace exterioară – scurt eseu autobiografic.

Autor: MIRCEA ŞERBĂNESCU (14 octombrie 1919, Cernăuţi – 21 iulie 2012, Timişoara)

Copertă şi ilustraţii: ESTERA TACKACS

Editura: Facla, Timişoara 1990

ISBN: 973-36-0009-1

Redactor: ION JURCA ROVINA

Tehnoredactor: IOAN. I. IANCU

Bun de tipar: 17.9.1988

Apărut 1989

Coli de tipar: 6,75

Vişinul înflorit

            Nimeni nu pune la îndoială necesitatea educării copiilor, discuţiile devin aprinse atunci când se vorbeşte de principii, metode, materiale, programe sau mai ştiu eu ce altceva. Dacă ar fi să comparăm sistemul, pe care-l denumim clasic, cu unele alternative, cum ar fi Waldorf, Montessori, Step by Step, Freinet sau Jena, vom constata deosebiri remarcabile…

                        - Bine, dar care sunt criteriile după care comparăm?

            Nu mai comparăm nimic, mai bine mergem în livadă şi avem grijă de copaci căci ia uite ce frumos au înflorit şi promit să dea roadă bogată, dacă avem grijă de ei. Un copac poate fi asemuit unui copil căci şi unul şi altul creşte, şi unul şi altul înfloreşte, şi unul şi altul produce fructe, şi unul şi altul se veştejeşte doar că fiecare are timpul lui. A, ş-ar mai fi şi altoirea, dar na! nu toţi putem fi I. V. Miciurin.

            Cred că este o provocare să vorbim de educaţia / educarea copacului, mi se pare că ar ieşi o poveste straşnică din treaba asta, dar lăsăm la dospit această idee şi vorbim câte ceva despre cartea de faţă.

            Scurte povestiri de câte 15 – 20 de rânduri fiecare asemenea unor pastile pe care copilul trebuie să le înghită pentru a se face bine, în cazul nostru, pentru a creşte frumos (se poate citi şi a face frumos) căci substanţa activă în aceste pastile este nevoia de a vedea copiii cuminţi, ascultători, vindecaţi de toate pornirile capricioase şi dătătoare de dureri de cap pentru părinţi.

            Sigur, exagerez cu bună ştiinţă, îmi dau seama că aceste poveşti pot fi folositoare doar că îmi pare că prin ele se urmăreşte obţinerea unui efect maxim cu un minim de implicare, este ca şi cum ai spune „Ia pastila asta şi te faci bine”. Pe tărâmul educaţiei cred că puterea exemplului personal funcţionează mai bine şi cu rezultate mai de lungă durată.

            Poveştile acestea mizează pe existenţa unei fibre morale a conştiinţei care intră în rezonanţă cu un sentiment de vinovăţie şi astfel se porneşte pe drumul schimbării. Uite, cum e în bucata Munca – „astăzi este sărbătoarea muncii, iar în casa aceasta numai eu şi mămica ta muncim, a spus tăticu. Iar tu, cel mai mic, chiar nimic nu faci!” Şi ăsta mic se responsabilizează straşnic şi se duce şi face târguieli, stropeşte florile-n grădină, mătură coridorul şi conchide eroic după ce ta-su îl mângâie pe creştet „de-acum ştiu şi eu ce înseamnă munca”

            Sunt momente din viaţa copiilor în care aceştia acţionează sub impulsul direct al nevoii de moment, fie că vorbim de curiozitate, fie că vorbim de alinare, nu contează, copilul trebuie să înveţe să-şi stăpânească aceste porniri „astăzi l-am chemat pe tăticu la telefon iar dânsul mi-a strigat: „De ce mă întrerupi de la lucru fără motiv?” Eu i-am răspuns: „Mi-era dor de matale, voiam să-ţi aud glasul. N-am să te mai stânjenesc fără motiv.” Şi mai târziu când mămica sună, fetiţa îi răspunde „Mămică, mă uit în cărţile cu poze. Nu mă tem c-am rămas singurică în casă. Dacă-ţi aud glasul la telefon, e ca şi cum ai fi lângă mine.” (Telefonul)

            În aceste poveşti vom găsi mai toate temele acelor vremuri, o vom găsi pe mama, pe bunica care spune poveşti, vom găsi gospodăria colectivă, vom găsi saltul tehnologic, vom găsi grija faţă de animale, grija de a mulţumi celor care ne ajută, vom găsi copii care devin buni şi cuminţi şi vom mai găsi şi o undă de tristeţe ca o părere de rău subtilă care îmi pare că se strecoară printre aceste scurte povestiri, cine ştie ? poate e doar nostalgia mea după nişte timpuri închipuite.

Temă: Mângâiaţi un căţel.

Autor: DORA GABE (28 august 1886 Dăbovik, Bulgaria – 16 noiembrie 1983 Sofia, Bulgaria)

Copertă şi ilustraţii: SIMONA RUNCAN

Traducere: MIHAIL MAGIARI

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: VINICIU GAFIŢA

Tehnoredactor: GHEORGHE CHIRU

Dat la cules: 03.06.1967. Bun de tipar: 14.02.1968. Apărut: 1968

Comanda nr. 7719. Tiraj: 20140 ex. broşate. Hârtie: ofset A, de 100

g/m². Format: 540x840/8. Coli editoriale: 3,80. Coli de tipar: 5. A.:

12043. C.Z. pentru bibliotecile mici: 8R – 93