Vântul prin sălcii

            Ora de culcare a venit, ba chiar a şi trecut şi totuşi, copilul nu doarme. Cum faci să-l duci în pat la el? Ce poţi să mai improvizezi în seara aceasta după ce ai încercat toate trucurile posibile?

                        - Ai câştigat! Ai câştigat! Mamă ce norocos eşti! Pff, îţi dai seama…

                        - Ce am câştigat? Ce, ce?

                        - Îţi spun, dar câştigul vine cu o condiţie.

                        - Vreau ce-am câştigat, dă-mi acum…

                        - Îţi dau, dar mai întâi condiţia.

                        - Bine, spune-mi…

                        - Condiţia este să accepţi premiul orice ar fi acesta.

                        - Îmm… bine, de acord. Dă-mi ce am câştigat.

                        - Păi, ai câştigat un bilet dus în patul tău în braţele mele.

            Şi mai sunt poveştile spuse cu voce uşoară, încet, încet la capătul patului, spuse pentru copilul din pat, care ar mai da o iamă prin jucării, spuse pentru copilul din adult, care se linişteşte din tumultul de peste zi. Kenneth Grahame a fost un tată care a născocit pentru fiul său – Alastair – poveşti care se prind de mână şi fac roată în jurul pătuţului, carusel de întâmplări în care imaginaţia se învârte în cercuri din ce în ce mai largi sperând să ajungă pe nesimţite reper pentru un fel de viaţă mai bună.

            Dacă am privi povestea aceasta ca pe un foc de tabără, am vedea că în jurul ei stau cu gurile căscate oameni mari, copii şi multe animale ale pădurii. Cu toţii înghesuiţi pe trunchiuri de copac stau şi ascultă vocea prieteniei, se lasă furaţi de aventurile Sobolului, ale Şoarecelui de apă, ale Bursucului, ale Broscoiului, ale Lutrului şi ale vieţii în general. Viaţa pentru fiecare în parte nu strânge la un loc, într-un timp atât de scurt, atâtea experienţe, ea se oferă pentru fiecare în parte, pe bucăţi… o felie mai mare aici, una mai mică acolo, iar dincolo nimic. De cele mai multe ori jinduieşti, fără să îţi pese că puţinul pe care îl ai ar putea fi suficient pentru o fericire mică, dar adevărată.

            Văd printre oamenii mari pe Theodore Roosevelt, preşedintele Statelor Unite care se încântă de manuscrisul primit deoarece nici un editor din Regatul Unit nu s-a arătat interesat de povestea lui Kenneth Grahame, iar acesta s-a hotărât să îl trimită celui mai puternic om, cel puţin aşa spune povestea. Aici pe buştean este şi A. A. Milne, creatorul lui Winne Pooh care a adaptat povestea Broscoiului pentru scena teatrului. Este şi fiul său Christopher care vede în această carte două cărţi, pe de o parte este cea în care sunt descrise aventurile Broscoiului, iar pe de altă parte este cea în care sunt explorate emoţiile umane – frica, nostalgia, mirarea, dorinţa de a te pierde şi a te regăsi într-o călătorie. Îl văd pe C.S. Lewis care socoteşte această carte o capodoperă şi vorbeşte despre ea în termeni elogioşi şi nu vorbeşte cu oricine ci cu J.R.R. Tolkien, iar acesta nu-l contrazice. Mai sunt şi cei de la Pink Floyd care îşi numesc albumul de debut (1967) „The Piper at the Gates of Dawn”  - un capitol din carte în care Pan, zeul naturii îşi face apariţia, lăsându-i pe eroii noştri pradă admiraţiei şi frumosului, iar la trezirea din visare, Sobolul şi Şoarecele de apă îl găsesc pe Portly, fiul zurbagiu şi rătăcit de câteva zile, al Lutrului. Văd oameni mari care încearcă să decripteze viaţa reală cu tragediile ei, să facă din această poveste un divan, sigur este şi acesta un fel de a spune povestea, dar parcă este prea apăsat.

            Văd printre copii pe cei care vor fi alături de Broscoi, care se vor încânta de aventurile acestuia, care îşi vor dori curajul lui nebun şi care vor învăţa până la sfârşit că a fi cumpătat nu este un lucru de lepădat. Aici pe buştean sunt şi copiii care vor tremura de frig alături de Sobol, în Pădurea Sălbatică, copiii dornici de a învăţa, care au nevoie de prieteni care să le explice şi care să aibă răbdare cu ei, care vor creşte mari şi frumoşi, care vor şti să împartă şi să se bucure de un picnic, chiar daca acesta este pe covorul din sufragerie. Mai sunt şi copii cărora Şoarecele de apă li se va părea uşor de urmărit, asta pentru că şi ei sunt gata de o prietenie adevărată, ei ştiu deja să împartă, ştiu să asculte, ştiu să se întoarcă din drum şi să lase nevoile lor pe un plan secund, ştiu să fie aici, gata de distracţie, dar şi serioşi atunci când momentul o cere.

            Văd animale ale pădurii şi în special şoareci de câmp care au carneţele în lăbuţe şi scriu cu o deosebită atenţie tot ceea ce se povesteşte aici, iar acasă în vizuina lor, unde focul trosneşte vesel, iar cămara este plină cu de toate, deci grija zilei de mâine nu există, vor descoase aceste întâmplări, le vor răsuci pe toate părţile, le vor frământa şi le vor pune la dospit, iar mai apoi vor face o plăcintă mare şi îi vor invita pe toţi la o felie şi cu toţii vom putea învăţa câte o lecţie de omenie.

Temă: Opriţi-vă la un animal favorit şi descrieţi anotimpurile din perspectiva acestuia.

Autor: KENNETH GRAHAME (8 martie 1859, Edinburgh, Scoţia – 6 iulie 1932, Pangbourne, Anglia)

Copertă şi ilustraţii: IACOB DESIDERIU

Traducere: FRIDA PAPADACHE

Titlu original: The wind in the willows (1908)

Editura: Ion Creangă

Colecţia: Biblioteca Pentru Toţi Copiii, nr. 24

Lector: GH. D. VASILE

Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU

Apărut 1973. Comanda nr. 332. Tiraj 56000

leg. 1/2 5000+ 51000 legate 1/1. Coli de tipar 14

             

Cireşe de mai (8)

            Telefonul a fost inventat pentru a ne împiedica să ne culcăm pe o ureche sau alta, el poate fi considerat un instrument care ţine urechea în tensiune, dar ce te faci când legătura este slabă şi deşi urechea ţi s-a transformat în pâlnie nu reuşeşti să înţelegi. Ce faci în cazul acesta? Ceri transcriptul conversaţiei… şi când ţi-ai dat seama de răspunsul corect, suni din clopoţel şi a ta va fi aceasta carte.

            „A fost un timp în care ţara noastră deţinea întâietatea la instalaţiile telefonice urbane. Cea mai modernă centrală telefonică pe care francezii au prezentat-o la Expoziţia internaţională de la Paris, în anul 1900, a fost achiziţionată de Poşta Română şi instalată la Bucureşti. Avea 3000 de numere.

            Începuturile româneşti ale telefoniei datează din anul 1877, deci numai după un an de la inventarea sa de către Graham Bell. „Telephonul se poate vedea şi în Bucureşti – scriau ziarele în toamna anului 1877; el este prezentat de d. Angels, primul constructor român de aparate mecanice, lângă grădina Cişmigiu.”

            Prima menţiune oficială despre telefon o găsim în Monitorul Oficial din 3 martie 1886, care anunţa instalarea unei „importante” centrale cu… 5 posturi, la Bucureşti. Cele dintâi circuite interurbane au fost date în folosinţă în anul 1900, între Galaţi şi Brăila şi apoi între Brăila şi Bucureşti. Primul telefon automat l-a avut Expoziţia naţională din Bucureşti, în anul 1906. Pentru abonaţi, prima centrală automată – cu 3000 de numere – a fost dată în folosinţă la Bucureşti, în anul 1927. În ultimii ani, reţeaua telefonică a luat o mare extindere în ţara noastră. Este suficient să amintim că numai numărul centralelor telefonice automate interurbane se apropie de 200. Asta nu ne împiedică, totuşi, să redăm, cu titlu de curiozitate, un articol publicat la sfârşitul veacului trecut într-unul din ziarele vremii şi care, într-un stil oarecum umoristic, se referă la calitatea încă slabă a audiţiei în aparatura telefonică.

            La o instituţie sună telefonul. Cineva ia casca la ureche, ascultă cu atenţie şi apoi strigă în receptor:

            - Cu cine vreţi să vorbiţi?

            - …(Neinteligibil)

            - Sardea?

            - …(Neinteligibil)

            - Fundulea?

            - …(Neinteligibil)

            - Ziceţi pe litere ca să înţeleg…

            - S de la sporovăială.

            - Aha, S de la sporovăială. S-a înţeles!

            - U de la Ucigă-l toaca, R de la recapitulare.

            - Să recapitulăm până aici. Carevasăzică S de la sporovăială, U de la Ucigă-l toaca, R de la recapitulare. Ziceţi mai departe.

            - D de la damigeană…

            - D de la ce?

            - De la damigeană şi U de la ulcică. SURDU. M-ai înţeles?

            - Da, da, SURDU. Dar noi n-avem pe nimeni SURDU aici. N-aţi greşit numărul?...

            Ce a urmat nu contează. Am reprodus, însă, dialogul pentru că el conţine o precizare inutilă după cum arată ziarul. Ştiţi ce anume?”

Heidi

            Povestea aceasta scrisă cu mult timp în urmă reuşeşte să rămână tânără şi pentru copiii de astăzi, şi nu am nici un motiv să cred că pentru copiii de mâine va fi altfel. Nu sunt eu în stare să determin elementele care i-au făcut pe elveţieni să-i dedice un muzeu lui Heidi, să facă din această fetiţă un simbol naţional, prin urmare să descopăr în ce stă ascuns succesul acestei poveşti. Oricum, pare o treabă trainică, aşezată, bine cunoscută, precisă ca un ceas elveţian, astfel încât atunci când vorbeşti despre Heidi, vorbeşti despre viaţa la munte, despre ingenuitate, despre gura lumii, despre opoziţia viaţă la oraş vs. viaţa la ţară, despre prietenie, despre comportamente, atitudini şi acţiuni motivate de sentimente meschine, despre felul oamenilor de a fi şi de a se schimba şi să nu uităm că putem vorbi şi despre capre, despre frumuseţea naturii, despre puterea vindecătoare a acesteia, despre cum se manifestă mustrările de conştiinţă, despre iertare, pedeapsă şi recompensă, despre lăcomia naivă, pe alocuri putem vorbi despre Dumnezeu şi cum este el văzut de acolo, de sus, de pe munte, deci cumva mai aproape de el, putem vorbi despre adulţi cu personalităţi diferite şi felul cum îi influenţează aceştia pe copii, putem vorbi despre bunătate, despre lucru bine făcut, despre cleveteală, putem vorbi despre surpriză, despre iubirea părintească şi manifestarea ei, putem vorbi despre pragmatism, despre ce înseamnă experienţa de viaţă, despre lucrurile simple care sunt la fel de eficiente în satisfacerea nevoilor bazale ca şi cele mai noi produse tehnologice, putem vorbi despre hedonism, despre ce înseamnă ţinerea unei promisiuni, despre sentimentul de gol pe care îl lasă dispariţia celor dragi, despre iubirea faţă de animale, despre curiozitate, despre puterea voinţei, despre plăcerile simple, despre cumpătare şi lipsuri, despre ce înseamnă modelul social în educaţia copiilor, despre ce înseamnă un şal gros de lână sau o pălărie cu pene sau despre ce se poate face cu un salam întreg… despre toate acestea pot vorbi cu exemple concrete, dar nu o voi face, ar fi prea didactic şi povestea s-ar risipi asemenea unui fum.

            Totuşi, din ciclul „Dacă doriţi să revedeţi” am să amintesc episodul cu pisicile. După trei ani petrecuţi alături de bunic, în cabană, sus la munte, unde Heidi cunoaşte libertatea naturii, aceasta se vede nevoită să plece la Frankfurt în casa familiei Sesemann, unde mătuşa Dete i-a găsit un loc, după părerea ei, mult mai bun decât la bunicul în creierii munţilor. Aici, la familia Sesemann, Heidi, trebuie să-i ţină companie Clarei, o fetiţă de doisprezece ani, care prezintă oareşce deficienţe de locomoţie. Cele două fetiţe se înţeleg foarte bine, dar atmosfera în această casă este ţinută în frâu de către Fräulein Rottenmeier, o guvernantă care ţine la etichetă, ca un căţel de papucul stăpânului său. Într-o zi, Heidi ajunge până în turla bisericii, în încercarea de a redescoperi libertatea naturii între zidurile oraşului. Ei bine, aici la oraş această libertate este tare departe şi i se pare că un bun substitut ar fi puii de mâţă pe care tocmai i-a văzut într-o odăiţă. Îşi dă seama că pisicii nu vor fi acceptaţi de către domnişoara Rottenmeier, fapt pentru care îi ascunde în şorţ, aducându-i clandestin în casa familiei Sesemann. Fräulein Rottenmeier va avea o zi furtunoasă când va descoperi pisoii şi pe fraţii acestora care au fost aduşi de către un flaşnetar într-un coş. Şi de ar fi doar pisicile, dar mai este şi broasca ţestoasă a flaşnetarului şi muzica acestuia şi domnişoara Rottenmeier nu reuşeşte să ţină ritmul deşi sare de colo, acolo, până ce aterizează cu picioarele-n sus spre distracţia tuturor… se pare că râsul mai atenuează din apăsarea pe care ţi-o impune o ţinută strictă.

            Atenţie doar ce ediţie folosiţi, eu am văzut una apărută după 2000 în care era povestită doar prima parte a acestei poveşti. Este adevărat că iniţial cele două părţi ale poveştii au apărut în momente de timp distincte, dar cu timpul ele au început să circule ca formând un tot. Mi se pare mai productiv de găsit o ediţie care să le cuprindă pe amândouă chiar dacă sunt repovestite, nu are sens să urci poteca până la jumătate şi să te mulţumeşti cu frumuseţile văzute până aici căci odată ajuns sus, la capătul potecii, priveliştea care ţi se oferă este minunată. Eu am folosit ediţia din 1978, apărută la editura Ion Creangă, este vorba tot de o repovestire făcută de Jean Grosu, dar mult mai detaliată.

Temă: Creaţi-vă o amintire salvatoare făcând o faptă bună total dezinteresat fiind.

Autor: JOHANNA SPYRI (12 iunie 1827 Hirzel, Elveţia – 7 iulie 1901 Zürich, Elveţia)

Copertă şi ilustraţii: DOINA BOTEZ

Traducere: repovestire de JEAN GROSU

Titlu original: Heidi (1880)

Editura: Ion Creangă

Lector MARIETA NICOLAU-PLĂMĂDEALĂ

Tehnoredactor KLARA GALIUC

Bun de tipar 1 August 1987

Apărut 1987

Coli de tipar 12

Gelsomino în ţara mincinoşilor

            Adulţi fiind, lesne putem pierde din vedere povestea şi asta din mai multe motive, dau doar un singur exemplu şi anume grijile. Oamenii mari rezumă povestea doar la fapte, pentru ei atmosfera feerică este anulată, gândirea critică aplică cu uşurinţă eticheta de copilării asupra tuturor lucrurilor care nu pot fi încadrate în realitatea palpabilă, uşor măsurabilă., decelabilă prin simţurile noastre. Uneori, pe seama unor astfel de fapte, pot fi făcute interpretări, sunt văzute alegorii, putem spune că dăm povestea afară pe uşa din faţă şi o primim prin cea din dos, oferindu-i nişte haine potrivite cu evenimentul la care ia parte. Exagerez cu bună ştiinţă, sigur, nu este de preferat nici una din cele două extreme, cel mai bun ar fi, nu echilibrul ci putinţa de a trece dintr-o parte în alta la momentul potrivit. Această posibilitate de a vedea realitatea din perspectiva poveştii sau povestea din perspectiva realităţii cred că poate îmbogăţi viaţa de zi cu zi în întâmplări semnificative.

            M-am trezit gândindu-mă la povestea aceasta din perspectiva unei distopii, unde poate ajunge o ţară în care puterea absolută se află în mâinile unui om, care hotărăşte pentru a se proteja de trecutul său, să spună totul pe dos. Acest om este Giacomone, un pirat groaznic şi de temut, care împreună cu gaşca lui, după mai multe încercări eşuate, ia în stăpânire o ţară care satisface nevoile tuturor, adică, are un râu unde se pot pescui păstrăvi, are şi cinematograf, chiar şi o bancă unde se pot fructifica prăzile pirateriei.

            Giacomone porunceşte să se reformeze vocabularul, astfel cuvântul pirat va desemna de azi înainte pe gentilom, toată lumea îi va spune Maiestatea Sa şi cum ziua bună începe cu o minciună se va spune „noapte bună” în loc de „bună dimineaţa”. Povestea urmăreşte decăderea unui astfel de sistem bazat pe minciună şi pedepsirea tuturor acelora care îndrăznesc să spună adevărul, până şi animalele trebuie să-şi schimbe obiceiurile, astfel pisicile vor lătra, iar căţeii vor mieuna. Este o provocare să descrii un astfel de sistem (nu mai vorbesc de a-l face funcţionabil) în care minciuna face legea, asta după ce o perioadă ai avut experienţa adevărului. Dacă s-ar începe de la zero, dacă nu ar exista nici un trecut şi totul s-ar petrece într-o bulă, aşa ca într-un experiment, poate lucrurile ar fi mai simple, în felul acesta, o exprimare de genul „Aveţi o faţă demnă de luat la palme” poate trece drept un compliment, altfel, nu ştii dacă omul din faţa ta îşi râde de tine sau nu. Minciuna chiar dacă este legiferată rămâne minciună deoarece sistemul de referinţă trebuie să fie realitatea evidentă şi nu realitatea imaginată de lege, legile pot fi strâmbe. O astfel de societate este controlată printr-un aparat opresiv, care pedespeşte tot ceea ce nu este conform cu dorinţa conducătorului suprem. Or dorinţa lui Giacomone este aceea de a fi admirat pentru părul lui superb, are el un fetiş şi un dulap cu vreo douăzeci de peruci, el fiind chel de ceva vreme. Ironia este că la un moment dat, când toată şandramaua este distrusă, iar Giacomone se furişează prin mulţime, cineva îi spune că are o chelie superbă şi poate deveni oricând preşedintele Clubului Chelioşilor, fără să fie nevoie să facă ce fac unii dintre membri, adică să-şi smulgă firele rătăcite. Este interesant de urmărit şi comportamentul acoliţilor lui Giacomone, mai ales când situaţia începe să scape de sub control…

            Dar toate astea sunt lucruri de om mare care pierde farmecul poveştii printre degete în timp ce se uită la mâinile lui care au degetele răsfirate şi se întreabă „Ce a vrut să spună autorul?”

            Autorul este Gianni Rodari, un excepţional scriitor pentru copii, care ştie bine de tot gramatica fanteziei astfel încât poveştile lui nu lasă loc de interpretări dacă eşti copil, lucrurile sunt clare. Eşti tras în vâltoarea evenimentelor, răsturnările de situaţie te ţin cu sufletul la gură, povestea se prelungeşte în realitate devenind o parte din tine. Treci pe lângă ziduri desenate, astăzi mai degrabă cu altfel de pisici decât şchioape şi te amuzi la gândul cum ar fi ca în tine să sălăşluiască vocea lui Gelsomino, acea voce de tenor care reuşeşte să smulgă zidului desenul şi să îi dea viaţă… cum ar fi ca aceste făpturi desenate să colinde pe stradă. Te amuzi şi ziua parcă este mai frumoasă… nu contează dacă eşti copil sau om mare.

Temă:  Prezentare de motive pe tema „Ce mă împiedică să mint mai bine decât o fac de obicei”

Autor: GIANNI RODARI (23 octombrie 1920 Omegna, Italia – 14 aprilie 1980 Roma, Italia)

Copertă şi ilustraţii: RAUL VERDINI

Traducere: DESPINA MLADOVEANU

Titlu original: Gelsomino nel paese dei bugiardi (1959)

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: GEORGETA PĂSĂRIN

Tehnoredactor: GHEORGHE CHIRU

Dat la cules 11.10.1966. Bun de tipar 24.02.1967.

Apărut 1967. Comanda nr. 7176. Tiraj 25140. Hâr-

tie tipar înalt B de 80 g/m² 610x860/16. Coli edito-

riale 7,62. Coli de tipar 12. Planşe 4. A. T. 12030.

C.Z. pentru bibliotecile mici 85 – 93 = R

Domnul Bliss

             Am încercat în fel şi chip să deschid această carte, am întors-o pe toate părţile, am scuturat-o, am ciocănit-o, am suflat uşor peste ea… nimic, povestea sta ascunsă în căsuţa ei asemenea unui melc speriat. A, asta este! Îi voi cânta:

Poveste, povestioară

Scoate-ţi capul afară

Şi mă du în lumea ta

Hai poveste, nu mai sta!

Am să-ncalec pe o şa

Şi mă voi plimba aşa

Printre rânduri şi cuvinte

Şi promit să fiu cuminte.

            Şi am cântat şi bine am făcut căci povestea a început a-şi face simţită prezenţa sub forma unui început de pălărie verde, care se lungea peste măsura unei pălării obişnuite, astfel încât putem spune fără să greşim că avem de a face cu una din cele mai ţuguiate pălării din lume. De ar fi numai pălăria aceasta şi tot ar fi ceva, câte lucruri nu se pot ascunde într-o pălărie extrem de ţuguiată, de exemplu un Iepuraf… Nu ştiţi ce este acela, nu-i nimic, domnul Bliss care stă sub pălărie ne poate spune câte ceva despre el. A, nu ştiţi nici cine-i domnul Bliss, păi: este proprietarul pălăriei, este proprietarul unei case cu odăi foarte înalte, este proprietarul unei biciclete fără pedale deoarece foloseşte bicicleta doar la coborâre şi în curând, va fi proprietarul unei maşini galbene cu roţi roşii şi bineînţeles, stăpânul unui Iepuraf.

            Domnul Bliss este la volan şi se hotărăşte să facă o vizită fraţilor Dorkins, aşa că virează brusc la stânga intrând direct în domnul Day şi roaba acestuia plină cu varză… ţăndări e roaba, varză-i peste tot, iar domnul Day acuză dureri foarte mari. Domnul Bliss încarcă totul în maşină şi pleacă mai departe, căzând din lac în puţ căci distruge teleaga trasă de măgar şi încărcată până sus cu banane, a doamnei Knight… ţăndări e teleaga, babane-s peste tot, iar doamna Knight deja e lângă domnul Day. Cu maşina încărcată până la refuz (n.b. măgarul nu este în maşină – încă – este legat în spatele ei) toţi trei merg spre fraţii Dorkins.

            Şi de ar fi numai atât şi tot ar fi ceva, dar drumul trece printr-o pădure întunecată în care locuiesc trei urşi care vor face curat în maşină prin metoda tâlhăriei cinstite… şi dacă tot e loc acum în maşină, hai cu toţi la fraţii Dorkins.

            Şi de ar fi numai atât şi tot ar fi ceva, dar fraţii Dorkins locuiesc la poalele unui deal pe care maşina îl urcă încet (bucuria măgarului), dar îl coboară iute (nefericirea măgarului). Pe post de frână va fi un zid de cărămidă pe care toţi pasagerii îl vor trece pe deasupra, mai puţin măgarul care a făcut o tumbă în maşină. Fraţii Dorkins sunt la picnic în grădină şi se trezesc pe nepusă masă (nu apucaseră încă, se instalau) cu musafiri, pe care îi roagă ca de acum încolo să-şi facă intrarea în modul clasic, pe poartă, căci felul acesta inedit de intrare produce răsturnări de situaţii, acum toţi fiind în cu totul alte poziţii decât cele fireşti şi unde mai pui că s-a răsturnat şi supa.

            Şi de ar fi numai atât şi tot ar fi ceva, dar mai este cale lungă până să apuce lucrurile să se liniştească, nu vă povestesc nimic despre isprava urşilor în grădina fraţilor Dorkins, despre petrecerea de la casa urşilor sau despre cum ajunge domnul Bliss dator vândul şi căutat de poliţie sau despre cum îl salvează Iepuraful pe domnul Bliss… nici un cuvânt în plus, căci aşa este şi povestea aceasta, o poveste simplă, curată, limpede cristal… poveste de dragul poveştii.

Temă: Care este ingredientul care face ca o zi rutinieră să devină una de poveste?

Autor: J.R.R. TOLKIEN (3 ianuarie 1892 Bloemfontein, Africa de Sud – 2 septembrie 1973, Anglia)

Ilustraţii: J.R.R. TOLKIEN

Traducere: DIANA LUPU

Titlu original: Mr. Bliss (~ 1930)

Editura: Rao

ISBN: 978-973-103-344-0

Prinţul Lăcustă

            Aventurile din această carte ar putea fi descrise parafrazând o zicală cunoscută – spiriduşul mic răstoarnă lumea mare. Da, avem un cogeamite spiriduş, mare cât degetul mic de la mână, care într-o bună zi s-a plictisit de traiul tihnit al pădurii… şi unde nu mi se opinteşte deodată-n sus şi gata! hotărârea este luată… lumea va auzi de el şi de actele lui de vitejie, iar nedreptatea îi va fi inamicul numărul unu. Peste tot pe unde o va întâlni o va pune să-şi lepede ne-ul.

             Cum lumea nu poate fi cutreierată la picior atunci când îţi propui să lupţi cu nedreptatea, nu de alta dar s-ar putea să ajungi prea târziu, spiriduşului nostru îi trebuie un armăsar vrednic şi zdravăn, capabil de drum lung şi îşi găseşte unul de culoare verde, fapt pentru care îi va spune Verdelina. Nici mai mult nici mai puţin acest armăsar este o lăcustă, care-l va purta prin văzduh spre locuri cu pricini de rezolvat. Drept armă îşi va prinde la cingătoare ditamai paloşul… de croitorie, adică un ac vechi de cusut, care nu şi-a uitat meseria şi ştie să împungă mai abitir decât cea mai iscusită suliţă.

            Prima oprire, ţara Pitipataputt al cărei rege Putt se află în război cu Şterpelici, un crai lacom care jinduieşte nu numai la bogăţiile materiale ale Pitipataputtului ci râvneşte şi la trandafirul albastru, căci celui care stăpâneşte această floare îi este hărăzit să împărătească o mie de ani. Spiriduşul ştie sigur de partea cui este dreptatea şi nu mai cercetează nicio clipă, el pleacă singur la război lăsând regatul Pitipataputt să se îndoiască uşor de sorţii lui de izbândă.

            Sincer, nu doar regatul se îndoia de reuşita lui, cum avea să-l ajute doar un ac vechi de croitorie să izbândească în faţa unei oştiri ca cea a craiului Şterpelici. Dar spiriduşul nostru nu este doar viteaz şi făr-de-frică, el ştie că la nevoie poate fi ajutat de neamurile armăsarului său şi nu întârzie o clipă să le cheme în ajutor:

                                               Tunet, fulger şi vântoase

                                               Râme, brotăcei, ţestoase

                                               Şi lăcuste, mii şi mii,

                                               Năvăliţi de prin stihii!

            În urma acestei victorii şi spiriduşul se alege cu ceva căci vrând să-l cinstească de-a pururi, regele Putt îl întreabă cum îl cheamă astfel încât tot regatul să-i aducă osanale pentru victoria obţinută, numai că spiriduşul îşi dă seamă că nu are un nume, lui îi era de ajuns să se ştie spiriduş, moment în care regele îi acordă titlul de prinţ şi ţinând cont de ajutorul primit din partea lăcustelor, îşi vor aminti de el ca Prinţul Lăcustă.

            Nu rămânem în ţara aceasta căci pe lume mai sunt şi alte lucruri de îndreptat şi aşa ajunge prinţul Lăcustă să pedepsească nişte tâlhari aprigi, dar cam prostănaci, care ajung să se bată între ei fiind întărâtaţi de acest spiriduş pus pe fapte bune. Şi de data aceasta lucrurile sunt clare, se ştie de partea cui este dreptatea şi cauza nu se cere cercetată.

            E, lucrurile încep să se complice atunci când spiriduşul îl întâlneşte pe Liliacprepeleac şi soţia acestuia Ordolealalea şi cum îi povestesc aceştia despre uriaşul Trompetilă care alungă norii de ploaie cu trompeta lui, lăsându-i pe cei din oraşul Florilor să se usuce şi să se ofilească. Este evident de partea cui este dreptatea şi spiriduşul îşi porneşte atacul împotriva uriaşului Trompetilă. Abia când primii stropi de ploaie încep să cadă află de problema uriaşului şi anume, ploaia îi face rău acestuia, astfel încât cu trompeta sfărâmată, acesta pleacă în deşert.

            Prinţul Lăcustă mai are parte de aventuri, dar îşi dă seama că într-o ceartă sunt implicate două părţi şi ar face bine să asculte ambele variante ale poveştii pentru a-şi putea forma o părere corectă despre ceea ce se întâmplă cu adevărat. Acesta mi se pare a fi un bun numai bun de câştigat, condiţia este să îi fim loiali prinţului şi să-i urmărim aventurile până la capăt.

Temă: Găsiţi o modalitate de a împăca capra cu varza.

Autor: HELMUT HÖFLING (pseudonimul lui Helmut Siegel, 17 februarie 1927, Aachen)

Copertă şi ilustraţii: LORE RUGGEBERG

Traducere: LAZĂR ILIESCU

Titlu original: Prinz Heuschreck (1962)

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: GEORGETA PĂSĂRIN

Tehnoredactor: ŞTEFANIA MIHAI

Dat la cules 10.11.1967. Bun de tipar 26.04.1968. Apărut 1968

Comanda nr. 7816. Tiraj 30140. Hârtie tipar înalt B 80 g/m²

Format 610 x 860/12. Coli editoriale 7. Coli de tipar 6,5.

A. 10494. C.Z. pentru bibliotecile mici 8R – 31

Cireşe de mai (7)... dar din alt cireş

 Punem fantezia la treabă după care citim. Cum ce? Deschide aici.

Ninsoarea care ne trebuie

            Eram copil când am primit în dar primul meu fulg de zăpadă. Eu înăuntru, în penultima bancă pe rândul de la geam, gândurile mele pe afară, se zbenguiau în zăpada ce începuse să se aşeze. Voiam şi eu în caruselul acela alb şi priveam cu poftă la hârjoana de afară, când un cogeamitea flocon alb îmi făcea semne să am răbdare că el mă aşteaptă. Şi aşa a şi fost. Nu s-a aşezat o clipă, o clipă nu a stat locului, ridicări, coborâri, rotiri, piruete, răsuciri, rostogoliri, plutiri, na! dansuri ştiute doar de el. Orele s-au terminat, pentru mine de mult, pentru profesori, au mai durat ceva. Afară se anunţa o noapte de argint şi mister sau poate doar mie mi s-a părut aşa datorită fulgilor care m-au condus până acasă învăţându-mă mult mai multe decât şcoala din ziua aceea. Dovadă stă faptul că nu-mi aduc aminte nimic din ceea ce mi-a fost predat în ziua aceea de către profesori, dar ţin minte toată poezia spusă de către primul meu fulg de zăpadă.

            Suflet de copil… aşa este şi cartea aceasta, frânturi de emoţii trăite cu ocazia aşteptării primei zile de vacanţă; cu ocazia aşteptării primei ninsori, când ne uităm din zori după nori călători; cu ocazia plecării în excursie pe supărare mare căci zăpada se încăpăţânează tare şi nu apare; cu ocazia primului fulg uşor, ce cade alene şi ne întrebăm temător, ne ocoleşte sau se aşterne; cu ocazia primului om de zăpadă ce-l punem de gardă, să ne dea de ştire atunci când gheaţa devine subţire; cu ocazia poveştilor spuse de bunica şi ce ne mai plăceau chiar dacă nu eram atâtica; cu ocazia Sorcovei pe care o încheiam cu un „La Mulţi Ani!” dar nouă ne era gândul la bani… şi s-a topit vacanţa, dar nu-i nimic că noi avem răbdare să treacă semestrele şcolare.

            Cartea aceasta apare în anul 1979, an decretat ca fiind anul internaţional al copilului şi surprinde cele de mai sus şi alte câteva în plus în treisprezece povestiri care conţin ritmuri poetice. Am mai întâlnit felul acesta de scriitură în Giumbuş Măgăruş, în Poveste din cetatea lucrurilor neterminate, aici cititorul nu face nici un fel de efort, el trăieşte în timpul acţiunii luând parte direct la evenimente deoarece se produce o identificare cu unul sau altul dintre personaje, pe când în cartea de faţă acest lucru nu este posibil căci nu avem un personaj concret. Cititorul trebuie să cearnă trecutul de prezent şi să descopere momentele în care va fi fost supus unor reflecţii mai mult sau mai puţin conştiente de diferite evenimente exterioare. Copilul cititor trebuie să depăşească prezentul imediat şi să se lase purtat de unda de şoc provocată în memorie de autorul acestor poveşti prin aruncarea acestor rime care se doresc a surprinde esenţe. Nu-i lucru uşor, iar efortul este unul pe măsură, de aceea îmi pare că poveştile sunt mai degrabă destinate adulţilor cu propensiuni nostalgice. Cel mult copiii pot descoperi începuturi ale devenirii, ceea ce să recunoaştem! nu-i puţin lucru.

Temă: Rimaţi copilăria dumneavoastră cu o experienţă de viaţă al cărei sens l-aţi dibuit adult fiind.

Autor: NICOLAE NEAGU (18 iulie 1931, Dâmboviţa – 19 iunie 2009, Dâmboviţa)

Coperta şi ilustraţii: GYÖRGY MIHAIL

Editura: Ion Creangă

Lector: PĂSĂRIN GEORGETA

Tehnoredactor: POSTELNICU VALERICA

Bun de tipar: 17. I. 1979. Apărut: 1979

Tiraj: 30000. Broşate

Coli de tipar: 6

Cireşe de mai (6)

Nu sunt eu un pescar convins dar ştiu să fac diferenţa între un pripon, o undiţă şi o lansetă şi mai ştiu că au pescarii nişte poveşti, mamă, mamă… ia uite ce i s-a întâmplat prin 1952 unui pescar de la Islaz .

UN PEŞTE DE PESTE 100 DE ANI

            La muzeul istoric „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti se prezintă într-o zi un pescar şi adresându-se administratorului îi spune:

            - Eu sunt pescar la Islaz. Nu de mult am prins o ştiucă uriaşă, de nasul căreia era prins un inel cu următoarea inscripţie „Această ştiucă a fost aruncată în Dunăre cu trei ani înainte de revoluţia de la 1848, în amintirea adunării de la Islaz.” Am adus acest inel. Poate că doriţi să-l păstraţi în muzeu, deoarece este un obiect de foarte mare preţ. Iată, să-ţi arăt inelul, - adăugă pescarul, scotocindu-se în buzunar.

            Dar administratorul muzeului îl opreşte pe pescar:

            - Nu te osteni să scoţi inelul. El nu reprezintă nici un interes pentru muzeul nostru. Cel care a prins de nasul ştiucii inelul cu inscripţia a vrut, de bună seamă, să facă o glumă. Această inscripţie nu corespunde realităţii.

            - Crezi d-ta că ştiuca nu poate să trăiască aşa de mult? întrebă pescarul, nedumerit.

            - Ba eu cred că ştiuca poate să trăiască şi peste 100 de ani. Dar eu susţin, totuşi, că inelul cu inscripţia pe care l-ai adus este fals.

            - De unde ştii acest lucru, când nici n-ai văzut inelul? întrebă şi mai nedumerit pescarul.

            Ce răspuns credeţi că a dat administratorul muzeului la această întrebare?

Pentru un răspuns potrivit o carte numai bună de citit.

Piticul din Ţara Uitată

            Cartea aceasta mă împinge pe tărâmul unde se făuresc poveştile. Aici, un ghem de iţe de toate culorile sunt încâlcite cu dibăcie, lăsându-se pe afară doar căpătâie, care tremură de nerăbdare, în speranţa că ele vor fi cele prinse şi trase afară de către povestitor. Căpătâie care se lungesc, se lungesc şi deodată cric, crac, firul se rupe. Disperării nu i-a venit rândul. Se trage un alt fir, poate de o altă culoare, care să facă pereche bună cu cel de dinainte şi tot aşa până când, din ghergheful de ţesut poveşti iese un material diafan, care place ochiului şi încântă auzul, care încălzeşte spiritul şi dă de lucru imaginaţiei. Găsim aici motive puzderie, stilizate, abstracte, naive, în filigran, motive concrete, motive ascunse, simboluri, totul depinde de cum citim acest material.

            În povestea aceasta Sorel, Fulguşoara, Ielen, băieţii dornici de jocuri şi aventuri, Ţâfnosul, vânturile de miazănoapte, pescăruşii, marinarii iscusiţi sunt elemente stilizate ale vieţii de zi cu zi. Căci aici şi nu într-altă parte se petrec drame, care ne împing să căutăm sprijin în poveştile pe care le-am auzit şi dacă nu le-am auzit să le inventăm noi, pentru a fi sprijin şi ajutor la nevoie.

            Sorel şi Fulguşoara, frate şi soră, amândoi pitici trăiesc drama despărţirii nedorite. Un marinar iscusit, reuşeşte să-şi conducă corabia până la ţărmul Ţării Uitate, făcând de ruşine vânturile ce apărau acest loc. Mânat de interese mercantile şi poate din dorinţa de a demonstra ceva, o răpeşte de Fulguşoara, iese în larg şi cârmeşte corabia spre gloria visată… dar vânturile de miazănoapte au alte planuri, ele bat în altă direcţie…

            Cu tolba plină, Sorel se întoarce din munţi şi găseşte căsuţa de coral de la malul mării goală… să fie un joc de-a v-aţi ascunselea? Nu, pescăruşii îi povestesc de-a fir a păr toate cele se s-au întâmplat. În căsuţa goală şi tristă nu doar vânturile îşi plâng soarta, numai că spre deosebire de ele, Sorel se hotărăşte cu ajutorul piticului Făurar, care îi dă arme potrivite, să plece în lume pentru a răscumpăra această nedreptate. Şi pleacă, şi are parte de aventuri în insule sălbatice, demască vrăjitori ce se cred zei, este ajutat de pescăruşi, află de castelul vânturilor de miazănoapte şi de fapta acestora, dar îi este imposibil să-l găsească, nimeni nu ştie unde şi-au durat vânturile sălaşul, primeşte din nou ajutorul pescăruşilor, dar este târziu, mult prea târziu… lucrurile nu mai sunt reversibile, posibilă mai este doar o revedere care devine rece. Sorel ia o altă hotărâre… şi aici firul de rupe.

            Şi povestea o ia de la capăt cu jocurile de copii dintr-un sat uitat, unde o ceată de băieţi înjghebează colibe unde îşi ţin lucrurile de preţ, fac concursuri de înot până la ostrov şi dau târcoale cetăţii de sub deal încercând să-i pătrundă tainele, căci multe s-au mai auzit despre aceasta. Ielen este singurul băiat care reuşeşte să se caţere până în turn şi să le aducă de acolo poveşti despre piticii care se cred că locuiesc aici, pitici a căror căpetenie este nimeni altul decât… şi aici firul de înnoadă.

            Şi băieţii se împart în doua tabere, cei cărora le sunt suficiente vorbele lui Ielen, căci faptele acestuia nu-l trădează drept mincinos şi ceilalţi, care au nevoie de dovezi. Şi Ielen se hotărăşte să le aducă…numai că pică într-o poveste ţesută de Ţâfnos, un pitic ce unelteşte împreună cu Vultan… şi îi rămân doar vorbele.

            De-am fi unul dintre copiii de mai târziu, care se joacă la poalele cetăţii şi ale turnului ce-i încă în picioare am afla de ce Sorel nu s-a mai întâlnit cu Ielen chiar din gura povestitorului, care nu a uitat cetatea cu turnul ei şi după drumul lui prin lume se întoarce aici pentru a spune povestea mai departe unor copii cărora le sunt suficiente doar vorbele.

Temă: Cine aduce povestea în viaţa dumneavoastră?

Autor: AHMET HROMADŽIĆ (11 octombrie 1923, Bosanski Petrovac – 1 ianuarie 2003, Sarajevo)

Copertă: MAGDA ARDELEANU

Ilustraţiile reproduse după ediţia în limba rusă

Titlu original: Patuljak iz zaboravljene zemlje (1956)

Traducere: CĂLIN GRUIA şi BERAR RADIVOI

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: ALEXANDRINA ŢIMPĂU

Tehnoredactor: ŞTEFANIA MIHAI

Dat la cules 09.04.1964. Bun de tipar 14.08.1964. Apărut

1964. Comanda nr. 6318. Tiraj 25140. Hârtie semivelină

De 63 g/m², 610x860/16. Coli editoriale 5,86. Coli de ti-

par 8,5. A. T. 2616. C.Z. pentru bibliotecile mici

886.1 – 93 = R.