Inima cea mică

 

           
        Urechea mea a prins în timpul unei emisiunii care îl avea invitat pe Andrei Pleșu, un nume și anume Marin Tarangul, iar atributul care l-a urmat a fost necunoscut. Curiozitatea mi-a fost stârnită și de aici doar un pas până la cartea de față... Inima cea mică. Știam cartea, o mai văzusem, dar nu mi-a șoptit nimic sau poate urechea mea nu știa să capteze undele ei... pavilionul era închis la vremea aceea. Cred, mă rog! îmi place să cred, că poveștile vin în viața noastră în momente pe care nu le alegem noi... vorbeam la un moment dat despre faptul ca Universul are un bibliotecar care ține cont de ceea ce ne dorim în materie de cărți și face el ce face și ne scoate înainte cartea dorită. Așa am ajuns să citesc Câinele și gramofonul de Marta Cozmin, carte pe care o căutam fără sorți de izbândă și pe care am găsit-o într-o dimineață, într-un sac depus la colț de stardă, după ce cineva făcuse curat în biblioteca lăsată moștenire. Dar bibliotecarul acesta al Universului mai are o menire, el ne propune povești pe care dacă le citim la momentul potrivit – și doar el știe care este acest moment – ni se deschide o nouă pespectivă, ni se face cunoștință cu o personalitate, un om care până în acel moment era un necunoscut.

            Nu am pretenția și nu spun că îl cunosc pe Marin Tarangul, am citit doar aceste povești,    l-am văzut un pic pe net și am mai citit amintirile altora despre întâlnirea cu el. Din câte am înțeles a fost și el un elev al Școlii de la Păltiniș, i-a plăcut să învețe – dovadă cele câteva doctorate obținute – i-a plăcut viața și organiza ceea ce au fost numite ceaiuri decadente, fapt care a condus la o arestare, într-un final a emigrat în Franța. Mi-ar plăcea să citesc Nocturnal, am găsit undeva un citat care spune așa “invenția tacâmurilor a contribuit la prelungirea vieții”. Gândul acesta mă încântă dar mă și zgândără în același timp... cum ajungi la el? Ce întrebări îți pui astfel încât să formulezi acest răspuns? Dar las treaba asta pentru mai târziu... acum să vedem de ce este inima asta așa mică?

            Un răspuns la îndemână este acela al evoluției, este mică deoarece urmează să crească, să se împlinească, să devină ceea ce îi este sortit. Poveștile din această carte sunt total diferite de ceea ce se scria în acei ani pentru copii, sunt povești care descriu călătoria întru împlinirea destinului, a devenirii. Sunt povești care la o primă vedere par a nu avea niciun punct de contact cu realitatea imediată, palpabilă. Ele descriu călătorii fantastice în lumi suprarealiste, simbolurile sunt prezente la tot pasul și îndeamnă adultul cititor să le găsească sensul potrivit... dar ce te faci că această carte este destinată copiilor, ei nu sunt în căutarea de sensuri ascunse, ei nu sunt niște detectivi ai metaforelor. Dar lucrul acesta nu reprezintă o problemă deoarece copilul este o inimă mică, el este o inimă care crește, care acumulează realitățile propuse și mobilează cămăruțele inimii sale, umple sertarele memoriei, se construiește din interior extinzând-se.

            Aș vrea să vă povestesc despre sprintenul ieduț Țîrîică, despre cavalerul care își forjează armura, despre uriașul care privește în genune și care eliberează lumina prin sacrificiul său, despre Inimă Mică și cum s-a gândit el, că inima lui nu este în stare să simtă lucruri importante și cum pleacă el în lume în încercarea de a o înțelege pe ea și pe oamenii ei și sfârșește prin a strica o minune a tehnicii, în care oamenii care formează lumea își puseseră mari speranțe... el pune doar o simplă întrebare, de ce are inima mică? Nu voi încerca să explic cârâiturile, clicurile și declicurile, scârțâielile și griparea calculatorului – minune a tehnicii – deoarece risc să fiu arătat cu degetul drept un adult. Povestea Sărutului fără pereche îmi aduce aminte de motanul din Cracovia, este o nostimadă care ar merita povestită și lungită în fel și chip, copiii s-ar amuza copios pe seama ei. Imaginați-vă un om al cărui sărut face ca orice și oricine este sărutat să se comporte adoima cozii unui cățeluș, adică să se țină după tine oriunde te-ai duce... ei cum ar fi ca în urma ta să vezi cana pe care de dimineață ai atins-o cu buzele, fereasta înghețată pe care ai dezghețat-o, cumpăna cu găleată, pisica și patul. Cu-n așa alai este imposibil să treci neobservat.

            Sunt multe povești care la prima vedere par a fi trăsnite, dar ele sunt construite înadins așa. Și deși a construi presupune un plan, uneori îmi pare că și autorul devine surprins de mersul poveștii, nu știe direcția în care se va merge, vezi de exemplu Gălbioara.

Vocabular: placheu - bucată semiovală din tablă care se montează pe vârful sau tocul încălțămintei pentru a le proteja

Temă: Care este procentul pe care îl acordați hazardului în cadrul unei călătorii planificate în detaliu?

Autor: MARIN TARANGUL (1 mai 1938, București – 18 septembrie 2010, Paris)

Copertă și ilustrații: DOINA BOTEZ

Editura: Ion Creangă

 

 

Lector: GEORGETA PĂSĂRIN

Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU

Dat la cules 21.07.1977. Bun de tipar 18.XI.1977. Apărut 1977. Comanda nr. 1515

Tiraj 18700 : broșate 17000 + legate 1700. Coli de tipar 18 1/2