Parafrazând
un celebru test destinat creativităţii, cel în care ţi se cere să găseşti cât
mai multe întrebuinţări unei simple agrafe de birou (se zice că oamenii tare
creativi ajung să găsească şi 200 de întrebuinţări, media fiind undeva de
10-15), mi-am propus să găsesc cât mai multe completări pentru propoziţia O carte este bună… pe post de treaptă,
pe post de perete pentru o casă de păpuşi, pe post de platoşă, pe post de
prinzător de muşte (asta doar dacă este bine unsă cu dulceaţă), pe post de
pasăre înfoiată, pe post de cifru, pe post de prieten, pe post de monedă de
schimb, pe post de opritor de uşă, pe post de clasic în viaţă, pe post de
suport (se ştie doar, hârtia suportă orice), pe post de cârjă morală, pe post
de combustibil, pe post de aspirator de praf, pe post de martor al acuzării, pe
post de nutriment…
-…
nutriment? Nici Word-ul nu-l are în dicţionar.
Da,
este cazul lui Henry, un băieţel care descoperă că îi plac cărţile, dar nu aşa
cum ne-am aştepta noi, nu! El le devorează literalmente, prima dată a fost un
cuvânt care tare i-a plăcut, mai apoi o propoziţie, un paragraf, un capitol, o
carte… mai ales cele roşii, îi plac foarte mult. Nu e deloc mofturos la citit,
a pardon, mâncat… mănâncă cu aceeaşi plăcere cărţi de aventuri, de matematică,
dicţionare, enciclopedii, tratate… cu sos sau fără… ca ele să poată lansă vreun
SOS. Hrana este digerată şi asimilată, efectele încep să se observe repede,
Henry devine un băieţel tare deştept. Ambiţiile sunt pe măsură, Henry vrea să
fie cel mai inteligent băieţel de pe planetă, fapt pentru care se transformă
într-un livrovor convins. Numai că lucrurile scapă de sub control, deh! se
întâmplă ca în viaţa reală, atunci când mănânci prea mult încep problemele.
Problemele lui Henry nu sunt legate de masa corporală ci de greutatea de a găsi
răspunsuri corecte la întrebări simple, de exemplu pentru el unu plus unu egal,
nici mai mult nici mai puţin, decât un elefant. Este firesc să se întâmple aşa,
căci devoratul cărţilor este mai rapid decât asimilatul lor, toată informaţia
se amestecă, se suprapune, nu se mai produce înţelegerea… acel aha, înţeleg! este înlocuit de mmm, ce
gustos!.
Din
fericire Henry găseşte un remediu care-i asigură aceeaşi plăcere atunci când se
întâlneşte cu o carte şi mai mult decât
atât, îi asigură susţinerea pentru a-şi îndeplini visul său de a ajunge cel mai
isteţ băieţel… astfel el pătrunde într-o lume corectă din punct de vedere al
desfăşurării evenimentelor, în care lucrurile se fac pas cu pas, unde efortul
nu este eludat. Astăzi de cele mai multe ori ne trezim în faţa unor personaje
care deja ştiu să cânte, deja ştiu să danseze, deja ştiu să deseneze, deja ştiu
să impresioneze prin ceea ce fac… efortul depus pentru a ajunge la acest deja este plictisitor, nu este
spectaculos deci nu va fi niciodată arătat, poate doar cel mult amintit cu
ajutorul unei glume bine plasate. Povestea lui Henry, incredibilul băieţel
mâncător de cărţi are puterea de a ne învăţa că lucrurile au o desfăşurare
naturală, care deşi este omisă în discursurile unora sau altora, ea se întâmplă
şi nici nu se poate altfel. Suntem nevoiţi
- asta dacă vrem să facem treabă bună – să nu ardem etapele, să nu
căutăm succesele obţinute miraculos căci productivitatea rezultatelor va fi de scurtă
durată şi va ieşi la iveală scurtătura păcătoasă.
Cartea
este delicios ilustrată, poate cam prea mult maro, fapt care creează o apăsare
şi la un moment dat nevoia de lumină… ei, dar să facem jocul culorii şi să ne
gândim la o tabletă de ciocolată, pe care o ronţăim începând dintr-un colţ.
Temă: Concepeţi trei contexte
diferite în care să folosiţi expresia a
culege o carte.
Autor: OLIVER JEFFERS (1977 –
Australia)
Titlu: Incredibilul băieţel
mâncător de cărţi
Traducere: SIMONA RĂUŢĂ
Copertă şi ilustraţii: OLIVER
JEFFERS
Titlu original: The Incredible
Book Eating Boy (2006)
ISBN: 978-973-1984-02-5
Editura: Vellant
