O
poveste care funcţionează impecabil şi la mai bine de 50 de ani de la apariţie…
deh, chestie nemţească. Nu, nu este o simplă repetiţie a unei expresii
îndeobşte cunoscută şi care apare atunci când se vorbeşte despre germani.
Argumentul meu se află chiar la începutul textului, nu mai departe de al
patrulea rând, unde putem citi următoarele „Îi îngheţaseră mugurii într-o
noapte geroasă.”
Este
o explicaţie perfectă care reuşeşte să dea veridicitate întregii poveşti. Fără
această explicaţie, povestea Augustei – o sperietoare de păsări – ar rămâne
doar o poveste, dar aşa ea trece dincolo de acest prag şi face un pas hotărât
înspre a deveni un fapt exemplar. Ce se întâmplă?
Augusta
constată într-o dimineaţă când „primăvara izbucnise pretutindeni” că cireşul pe
care îl avea în grijă nu dă semne că ar înflori, era încremenit, parcă era
îngheţat în timp…în timpul unei nopţi geroase. Ochii Augustei devin trişti,
foarte trişti „nici o corolă nu se mai putea deschide, nici o cireaşă nu mai
putea creşte.” Păsările nu vor mai avea motiv să-i facă vizite şi în realitate
nici nu veneau la ea căci aşa cum spun graurii care se lăsară pe firele de
telegraf „toate sperietoarele sunt primejdioase şi rele. Nu ne lasă la cireşe!”
Augusta oftează, sigur, graurii au dreptate, dar vremurile se mai schimbă şi
cum anul acesta cireşe nu sunt Augusta le strigă „Rămâneţi aici! Eu nu vă
alung!”
Numai
singur Fredi Voie-Bună, un graur îndrăzneţ foc, rămase pe loc. Voia să
cerceteze un pic, să se convingă că are de ce să-i fie frică. „Ţiriu, ţiriu!
Dliuo, dliu, dliuo!” cânta graurul nostru şi „fracul lui frumos bătea în vedre
şi purpuriu” şi pălăria mare a sperietorii care îi căzuse pe ochi se ridică
puţintel când auzi aşa cântecel. Nu-i greu de anticipat că cei doi se vor
împrieteni şi Fredi Voie-Bună îşi va aduce consoarta să locuiască în buzunarul
de la şorţul Augustei… şi „Augusta era fericită şi pălăria îi flutura veselă în
bătaia vântului.”
Nu
după mult timp şase ouă de culoarea cerului fură clocite şi păzite de cei doi
grauri şi asta până într-o zi în care şase pui sparseră cojile ouălor şi îşi
întindeau piuind cioculeţele în văzduh şi graurii cărau neobosiţi viermişori
graşi…şi „Augusta se bucura împreună cu graurii.”
Şi
au trecut prin furtuni şi zile cu soare şi lumea din curte se minuna chiar de
deasupra pompei de la cişmea. Cum se putea ca o sperietoare să-şi uite menirea
şi să devină amică c-o pasăre care, ar fi trebuit să bată din aripe tare, când
Augusta la ea se strâmba, s-o facă să-şi ia gândul şi zborul şi prin pom să
nu-i calce piciorul. Şi uite că lucrurile se întâmplau, Augusta şi graurul
echipă făceau!
„Duduzaladela!
E pisica Izabela!”… nu, nu e greu de ghicit care îi erau gândurile acestei
pisici, care se apropia uşor de cuibul graurilor şi se lingea pe botic cu
ochiul aţintit la un graur mic. Dar stai! ştie Augusta cum s-o sperie pe
această musafiră nepoftită „sperietoarea strălucea de bucurie. Acum avea în
sfârşit din nou prieteni, cărora le putea fi de folos.”
Temă: Descrieţi comportamentul
Augustei dacă mugurii cireşului nu ar fi îngheţat.
Autor: ANNE GEELHAAR (5 aprilie
1914 – 12 aprilie 1998, Berlin)
Copertă şi ilustraţii: INGEBORG
MEYER-REY
Traducere: NORA IUGA
Titlu original: Hans Fröhlich und
das Vogelhaus (1961)
Editura: Ion Creangă (1981)
Lector: CARMEN PAŢAC
Tipărit în R.D.G.
