Sunt
ceva zile de când mă tot învârt pe lângă aceste poveşti. Au o frumuseţe a lor
care mă lasă mut, în mintea mea e linişte, gândurile sunt aşezate şi nu umblă
răzleţe prin te miri ce coclauri, ascultă şi ele alte ritmuri, se racordează la
un alt fel de a trăi realitatea.
Lucruri
rele ni se întâmplă tuturor, efectul lor rugos ne determină să reacţionăm şi
îmi imaginez în funcţie de această reacţie pe oamenii tub, sunt cei prin care se scurge realitatea, sunt
traversaţi în continuu de evenimente şi fapte, ei nu reţin nimic şi totul
depinde de lungimea tubului. Se întâmplă uneori ca tranzitul să se blocheze cu
un eveniment care este peste capacitatea de preluare şi oamenii tub se
transformă pentru o vreme în oamenii
recipient. Aceştia sunt cei care conţin, care strâng realitatea, care o
păstrează, în cazul lor totul depinde de volum, punctul lor maxim este dat de
picătura care umple paharul. Şi mai sunt oamenii
scoică sunt cei care învelesc lucrul rău, care transformă efectul rugos al
faptelor rele într-o perlă, nimeni nu va şti atunci când se va uita la o perlă
că ea ascunde o traumă.
Cred
că oamenii scoică îşi folosesc din plin imaginaţia nu pentru a fugi de
realitate ci pentru a transforma bucăţica aceea râcâitoare care poate să apară
în calea oricăruia dintre noi în ceva care nu poate să ne facă rău. Ne putem
întâlni şi de o mie de ori cu o perlă fără să ne simţim ameninţaţi şi oamenii
scoică ştiu că nu purtatul perlelor este benefic ci dăruirea lor.
A
alege să dăruieşti o poveste când ştii că „din caravanele pe care le porneşti
n-ai să afli niciodată care pe unde ajung” înseamnă a alege să-l înveţi pe
celălalt cum să se poarte cu lucrul rău, cum să reacţioneze la grunjii durerii.
Puterea
exemplului este uriaşă, el ne arată tuturor nu cum să fim ci că există şi un
alt mod de a fiinţa. Se ştie şi se acceptă, chiar dacă uneori doar la nivel
teoretic, că putem alege, dar lucrurile nu sunt concrete, ele se plimbă într-o
lume a conceptelor şi într-un astfel de moment vine exemplul, care îmbracă
conceptul în hainele acţiunii, ajustează faptele până într-acolo încât să se
potrivească mănuşă. Uite, în povestea "Oameni fără durere" ale căror trupuri
„mari şi puternice nu le dădeau prilejuri de lacrimi sau de întristare. Dar nu
erau fiinţe fără de moarte. Sfârşeau şi ei ca semenii lor, în molime şi
încăierări, numai că, până în clipa din urmă, nu simţeau nici un dram de
suferinţă. Treceau dintr-o dată de la nedurere la nefiinţă.” era un băiat pe
nume Pimen, care a prins drag de o „fată bălaie, cu ochii ca două izvoare”
Copila aceasta avea o grădină cu flori parfumate, care se prăpădeşte toată în
urma unei furtuni când „din cer se năpustiră puhoaie de apă” Prin grădina
jefuită de furtună, Pimen, o zăreşte pe copila bălaie „cum umbla din floare în
floare, le ridica trupurile din ţărână, le netezea petalele, iar pe obraji îi
lunecau lin două izvoare” Deşi nu înţelegea prea bine vorbele şi acţiunile
fetei, Pimen începe să umble alături de ea, ridicând şi el lujerele căzute la
pământ, legând crengile rupte. Întâmplarea face ca într-o zi, rătăcind prin
pădure, să dea peste o ciută albă prinsă într-un hăţiş de mărăcini. Plivind cu
palmele mărăcinii eliberează animalul deşi nu-i înţelege durerea şi tânguirea,
dar gândul la copila cu părul bălai îl face să descopere leacul durerii… şi
povestea continuă.
Citind
aceste poveşti nicio clipă nu simţim spectrul degetului ridicat ameninţător
asupra noastră, nu resimţim nici urmă de apostrofare, nu este genul de carte
moralizatoare, gen destul de răspândit în scrierile pentru copii, din contră,
este o carte prieten adevărat, care te acceptă aşa cum eşti, dar îţi spune
atunci când greşeşti… tu alegi dacă vrei sau nu să-i mai fi prieten în
continuare.
Mi-ar
fi plăcut ca Marta Cozmin să fie bunica mea.
Temă: Desluşiţi bucuria unui brad.
Autor: MARTA COZMIN (31 ianuarie
1930, Bucureşti – 25 ianuarie 2006)
Copertă şi ilustraţii: GYÖRGY
MIHAIL
Editura: Ion Creangă
Lector: RICUS OANA
Tehnoredactor: ELENA
GĂRĂJĂU
Bun
de tipar 28.05.1980. Apărut 1980. Coli de tipar 15
