Sufletul
este un spaţiu imens şi fiecăruia în parte îi revine sarcina de a-l
cartografia. Sunt unii care ar spune că treaba aceasta nu poate fi făcută la
vârste mici deoarece experienţa nu-i suficientă, iar gândirea cu toate
procesele ei nu-i gata să dea maxim de randament, încă ne aflăm în stadiul de
dezvoltare şi perfecţionare. Nu zic nu, au dreptate, nu putem cere unui copil
să abstractizeze şi generalizeze la nivelul unui adult. Dar mă întreb, câţi
adulţi reuşesc să distileze esenţialul din experienţele pe care le trăiesc,
câţi adulţi reuşesc să descopere modele repetitive de comportament în situaţii
diferite, câţi adulţi reuşesc să-şi accepte adevăratele motive care-i împing
spre un fel de a fi sau altul. Direcţia aceasta este una serioasă şi credeţi-mă
nu exclude deloc aventura, îmi imaginez răsturnări de situaţii, negări,
alianţe, prietenii, tratate de pace şi războaie duse pe teren propriu, chiriaşi
daţi afară cu forţa sau poate doar convinşi să se mute deoarece acest imobil
începe să se mişte pentru a-şi găsi adevărul propriu.
Mi-e
teamă însă că această explorare la vârste adulte este amânată, este tărăgănată
din diverse motive şi pricini dar acest lucru ar putea fi remediat dacă de la
vârste mici copiii ar fi puşi în situaţia de a analiza nu doar enunţuri de
probleme şi fraze ci şi trăiri, sentimente şi emoţii, atitudini şi
comportamente. Este necesar un efort consistent şi un raport mai mare de 1:1 de
partea adulţilor, faţă de cea a copiilor, iar printre instrumentele folosite nu
trebuie să lipsească povestea, măcar pentru simplul fapt că poveştile sunt pe
placul copiilor.
Astăzi
vă prescriu o poveste ce se dă în caz de bullying,
dar vă asigur că efectele ei sunt vizibile şi în alte planuri cum ar fi stima
de sine, încrederea, curajul, perseverenţa. Nu vreau să povestesc deoarece este
vorba de o aventură straşnică şi asta ar fi echivalent cu a vă povesti cât de
bune au fost cireşele pe care tocmai le-am mâncat şi să vă spun că-mi pare rău
că nu mai am şi pentru voi. Dar vreau să vă stârnesc şi plec de la premisa că
aţi citit primul volum al seriei despre care am scris aici… şi avem aşa, cu
liniuţă:
-
unchiul Severin are parte de o transformare cu ceva pete de culoare;
-
Hendrik capătă puteri discreţionare asupra unei gâgâlici;
-
Calavera rămâne la fel de scelerat şi ahtiat după putere;
-
Wilhelmina dobândeşte o nouă înfăţişare şi are replici mortale;
-
avem parte de aventură pe Planeta Monştrilor şi tragem la Şopârla Depresivă;
-
avem ocazia să învăţăm alături de Hendrik ce înseamnă un raport de putere şi o
schimbare la 180 de grade a acestui raport;
-
ne întâlnim cu Ursul de Jad care Meditează sub Cireşul Înflorit.
Am
să mă opresc aici pentru că am impresia că dezvălui prea multe, dar ca să-mi ostoiesc
dorinţa de a povesti am să vă spun o întâmplare cu Diego Armando Maradona. Eram
undeva prin ’90, veneam după o perioadă în care culorile
lipsiseră iar acum descopeream luciul surprizelor şi gustul gumei de mestecat –
FINAL. Eram un împătimit al surprizelor, îmi aduc aminte şi acum cât am alergat
după un Marco Tardelli, dar cel mai râvnit era numărul 30, Diego Armando
Maradona şi uită-mă pe mine în ziua aceea cum am întins moneda de 5 lei şi am
ales o gumă din cele câteva care stăteau peste maldărul de seminţe prăjite.
Eram în curtea şcolii, un pici care desfăcea ambalajul cu grijă căci uneori se
lipea pe margini şi aveai ocazia să rupi surpriza, o clipă m-am oprit în loc şi
am făcut roată cu ochii în jurul meu, eram singur, eram salvat şi nu atât eu
cât surpriza cu numărul 30…DA! îmi căzuse Maradona, mie îmi căzuse Maradona, îl
aveam pe Maradona nou-nouţ, ţiplă… era al meu. Bucuria a durat puţin, în mintea
mea i-am văzut pe cei mari care vin şi-mi cer să vadă ce mi-a căzut… m-am
prăbuşit în mine, nu am putut suporta dezastrul imaginat, cine m-ar fi crezut
pe mine, cine mi l-ar fi dat înapoi pe Maradona al meu… am strâns surpriza în
pumn, trebuia să fac orice să o salvez deşi în preajma mea nu era nimeni. Aş fi
putut s-o pun liniştit în buzunar şi să-mi văd de-ale mele, dar nu, mintea îmi
propunea tot felul de scenarii în care invariabil o pierdeam. Am strâns-o în
pumn şi până acasă nu i-am dat drumul. Mult timp a stat în clasor la distanţă
de 10 numere faţă de Marco Tardelli, dar asta până într-o zi când… dar asta-i
altă poveste.
Vă
provoc să vă amintiţi de când eraţi mici dacă aţi fost tachinat sau aţi
tachinat, să vă amintiţi teama provocată de anumite persoane cărora le
căzuserăţi cu trosc, bumbăceala şi
răutăţile suportate sau generate, să vă amintiţi planurile de răzbunare şi
lungile lupte imaginare din care ieşeaţi învingător, să vă amintiţi cum s-au
rezolvat lucrurile şi dacă acum aţi putea da un exemplu de comportament /
atitudine potrivită unei astfel de situaţii. Dacă nu puteţi să faceţi acest
excurs, Hendrik de Mol vă ia de mână şi vă va conduce firul gândurilor şi spre
astfel de momente, vă asigur! în continuare putem învăţa lucruri.
Te(a)mă: BAU!
Autor: K. J. MECKLENFELD
Copertă: RASA KAPER
Editura: Univers, 2016
ISBN 978-606-771-072-4