Cu ceva timp în urmă am făcut o vizită virtuală într-un
parc de distracţii nemaiauzit de mine până atunci. Parcul se află în Olanda şi
se numeşte Efteling. Ei bine, cu această ocazie m-am întâlnit cu Himpelchen şi
Pimpelchen, mai bine spus mi i-am reamintit. Nu mai ştiam nimic de ei,
exceptând faptul că unul este pitic, iar celălalt este spiriduş, dar nu eram în
stare să vă spun care cum sunt. A! şi mai ştiam că piticii şi spiriduşii pot fi
deosebiţi după felul scufiilor pe care le poartă, acestea au culori diferite.
Aş fi pariat că aceste culori sunt albastru şi roşu... aş fi pierdut, sunt
albastre şi albe. Piticii poartă scufiile albastre şi spiriduşii pe cele albe.
Acum pot să vă spun că Himpelchen este spiriduş, iar Pimpelchen este pitic,
primul are 111 ani şi prietenul său 110 ani... şi sunt încă tineri! În anii
oamenilor asta ar veni 21 respectiv 20 de ani, transformarea îmi aparţine şi am
făcut-o ţinând cont de felul lor de a fi.
Nu voi exagera cu detalierea trăsnailor făcute de cei
doi, în principiu faptele se petrec în jurul unei tabere de pionieri aşezată la
poalele muntelui unde eroii noştri îşi au căsuţa. Doar un singur episod pentru
că mi se pare nostim şi surprinde tonul întâmplărilor. Este vorba de ziua în
care Himpelchen şi Pimpelchen s-au hotărât să mergă că culeagă ciuperci şi să-şi
facă rezerve pentru iarnă. Numai că în acea zi şi pionierii au avut aceeaşi
idee, fapt pentru care nu este greu să ne imaginăm că la un moment dat mâinile
tuturor s-au întins spre aceeaşi ciupercă, un spectaculos burete galben care
strălucea în soare…fraged, bun, gustos şi aşaaaa de mare. Mâna pionierului se
retrage brusc asemeni unui melc speriat, buretele îi vorbeşte şi îi spune că
este otrăvitor şi că ar trebui să-l lase în pace. Pionierul nu-i iepure fricos
şi mai face o încercare, buretele îşi face din nou cunoscută puterea de a-i
otrăvi pe cei care îl privesc ca pe o gustare. Pionierul îi spune iepurelui,
leneş şi duce cu el în tabăra din vale întâmplarea cu buretele vorbitor.
Mâinile lui Himpelchen şi Pimplechen dau măsura hărniciei lor şi îi schimbă
buretelui domiciliul, din poiană în cămara lor. După acest renghi H şi P se
aleg nu numai cu rezerve îndestulătoare pentru iarnă ci şi cu mustrări de
conştiinţă, fapt pentru care hotărăsc să se revanşeze faţă de pionieri, prilej
de alte peripeţii.
Mă ţin de cuvânt şi nu spun o vorbă despre războiul
furnicilor, despre vânătoarea care are loc în pădure, despre întâmplarea cu
ochelarii de la care lui H şi P li se trage un perdaf straşnic de către Spannenhansel, şeful cel mare peste aceşti
mici mărunţei. Vreau totuşi să fac o dare de seamă asupra tuturor lucrurilor pe
care le-am aflat despre viaţa piticilor şi spiriduşilor din această carte.
Sigur, dacă vor fi consultate alte cărţi se vor găsi alte referinţe legate de
viaţa acestora, dar nu cred că o întrebare de genul unde stă adevărul îşi are
locul în acest context, dat fiind faptul că ambele se petrec în afara realităţii,
una în zona de fantezie candidă a acesteia, iar cealaltă în zona ei de
supranatural. Să nu mai lungim pelteaua...
- ne putem face o idee despre
mărimea piticului plecând de la faptul ca la un moment dat el este purtat în
zbor de către puful unei flori de umbreluţă – păpădia de munte;
- cum am zis, piticii poartă
scufii albastre, spiriduşii scufii albe;
- la vârsta de 111 ani,
respectiv 110 ani sunt consideraţi tineri;
- de obicei trăiesc în
adâncurile munţilor;
- au obiceiul ca diferiţi
membrii ai comunităţii să fie trimişi periodic, să trăiască vreme de un an,
într-un alt mediu decât acela în care s-au născut – este un mijloc de a studia
lumea, de a învăţa o sumedienie de lucruri, de a-şi îmbogăţi experienţa;
- expresia spiriduşilor „o luăm
la ciorap” este echivalentă cu expersia oamenilor „o luăm din loc”. Expersia
spiriduşilor provine din faptul că atunci când pleacă undeva, pe vreme
frumoasă, ei îşi încalţă de obicei frumoşii lor papuci din pâslă cu buline;
- articolul 1 din legea de bază
prevede „Fereşte-te de om, căci este egoist şi mândru şi îşi supune lui toate
fiinţele vii.”
- când un spiriduş spune despre
el că este un „purice de apă” aceasta înseamnă că recunoaşte că este un măgar;
- au acces la tehnologie
deoarece la vremea respectivă aveau în posesie aparate Talki-Walki;
- spiriduşii şi piticii dorm
numai pe burtă şi probabil aşa se „explică ştiinţific cum în decursul
mileniilor, nasurile (înainte ascuţite) li s-au tocit.” – de aceea spiriduşii
şi piticii sunt cârni;
- spiriduşii şi piticii au doar
un singur conducător, acesta fiind ales rând pe rând din neamul piticilor şi
spiriduşilor. Căpetenia poartă în semn de recunoaştere o scufie cu moţ de două
ori mai lungă decât a celorlalţi şi este colorată în dungi albastre şi roşii;
- când un spiriduş îşi duce
degetul la nas este semn că acesta a căzut pe gânduri;
- toţi spiriduşii au câte o
bătătură la degetul mic de la picior, fie că este stângul sau dreptul, uneori
au la ambele picioare. Dacă se întâmplă ca bătătura să fie la degetul mare de
la picior acest fapt este privit ca o minune – în ultimii 5000 de ani acest
fenomen curios s-a petrecut doar de trei ori;
- articolul 13 din legea de
baza prevede „Ajută oriunde şi de câte ori îţi stă-n putinţă, dar nu pentru a
primi laude şi a te bucura de mulţumiri.”
- dacă vreodată aveţi de ales
între a găsi acul în carul cu fân şi a găsi un spiriduş, alegeţi acul, aveţi
mai multe şanse;
- unul din cinematografe se
numeşte „Raza Lunii”, iar o editură se numeşte „Conul de brad”;
- spiriduşii nu fac niciodată
din noapte zi oricât ar avea de învăţat, de muncit sau de distrat. Revelionul
constituie singura excepţie, dar în momentul povestirii noastre era în lucru un
proiect de lege care prevedea ca revelionul să aibă loc la orele amiezii.
Temă: Imaginaţi un exerciţiu
numit „Fuga Spiriduşului”.
Autor: HEDI HAUSER (HEDWIG
MARGARETE HAUSER, 26 ianuarie 1931, Timişoara)
Copertă şi ilustraţii: COCA CREŢOIU-ŞEINESCU
Traducere: AL. MITRU
Titlu original: Himpelchen,
Pimpelchen und die Riesen (1974)
Editura: Ion Creangă
Dat la cules
10.XII.1974. Bun de tipar 10.III.1975.
Apărut 1975.
Comanda nr. 957. Tiraj 16400 ex.
Coli de tipar 5.
