Grădiniţa Veseliei

            Eşti copil şi ţi se repetă întruna tot felul de chestii, de regulă chestii normative. Eşti tocat la cap precum vinetele pe tocătorul de lemn… toc, toc, toc şi iarăşi toc, toc, toc. Să fie lucrul acesta suficient pentru a determina apariţia comportamentelor dorite de adulţi? Cu siguranţă că nu, dar fiind cel mai la îndemână este aplicat fără nici un fel de restricţie de către adulţi. Gura nu sărăceşte dacă toacă încontinuu, speranţa moare ultima, iar conştiinţa este relativ adormită, fiind împăcată cu faptul că măcar tu i-ai zis… acum că pe o ureche i-a intrat şi pe alta i-a ieşit, mai zi ceva dacă mai poţi. Sunt unii care le mai zic, dar sunt şi alţii care îi lasă pe seama altora… lasă să le mai zică şi ei, că eu tot am zis. Şi uite aşa copilul ajunge la grădiniţă unde începe o altă tocată.

            La nivel individual, locul unde un copil se întâlneşte cu educaţia este asociat cu familia, iar piesa de rezistenţă este cicăleala. La nivelul colectivităţii de copii, locul acesta se asociază mai degrabă cu grădiniţa, iar piesa de rezistenţă o reprezintă lecţia. Aici vin – sau după caz sunt aduşi – copiii ca la pomul lăudat, s-a dus buhul că-i de bine şi orice copil trebuie să treacă pe aici pentru a strânge mai târziu roadă bogată din creşterea sa. Ce te faci însă că nu toţi copiii sunt primiţi în această împărăţie care se numeşte Grădiniţa Veseliei? Aici nu au loc certăreţii şi măscăricii, mofturoşii şi plângăreţii, Prinţişorul – Pârâtorul …

                                               Vorbăreţul gură spartă,

                                               Care-i pus mereu pe ceartă;

                                               Sau vreun leneş de boier

                                               Ce-a rămas de-alaltăieri…

            Partea interesantă este că aceste lucruri sunt cerute chiar de către copii. Or asta le este specific lor, ei cer fără să se gândească la consecinţe şi anume ce facem cu aceşti copii care vorbesc neîntrebat, care sunt puşi pe ceartă, care se cred mai voinici cu cei mai mici, ca să nu mai vorbim de copiii de-alaltăieri. Poezia nu ne oferă vreun răspuns direct, totuşi o soluţie s-ar întrevedea dacă ascultăm din nou glasul copiilor care vorbesc despre tovarăşul de muncă si de joacă. Aşadar să ne schimbăm cu toţii în tovarăşi buni şi accesul în Grădiniţa Veseliei ne este garantat.

            Şi sistemul, şi schimbarea nu sunt perfecte, şi uite că printre copiii grădiniţei îşi face loc o făptură dintr-o altă lume. Nimeni nu o recunoaşte, a trecut aşa de mult timp de când s-a văzut o astfel de fiinţă încât cu toţii au uitat de existenţa ei sau te pomeneşti că schimbarea este atât de profundă încât nici un copil nu se mai recunoaşte în felul ei de a fi. Nici măcar cei din grupa mare, care se presupune că au ceva experienţă nu ştiu despre ce este vorba, nici animalele de la colţul viu nu o recunosc, poate doar broasca ţestoasă care are o sută de ani şi este tare înţeleaptă le poate da o idee despre această fiinţă care refuză orice legumă chiar şi în spirit de glumă şi carnea-i tare, spanacul nu-i bun, poate doar un pic de magiun şi-un strop de compot mai mult să mănânc nici că nu pot… şi broasca ţestoasă parcă, parcă îşi aduce aminte de o astfel de fiinţă, dar parcă era într-o poveste căci astăzi neamul ei pierit de mult este.

            Ei, şi copiii tot copii vor rămâne orice s-ar spune şi orice s-ar încerca pe seama lor şi iată-i că la masă vin în goana mare, după atâta joc şi muncă foamea tare-i mai mănâncă. Însă lingura are ditamai gura şi începe a striga că refuză să ajute la mâncare cu aşa mâini murdare… oricum, este doar un episod şi până la urmă lucrurile astea se învaţă, ba primind o lecţie, ba primind o cicăleală.

            O, şi mai sunt şi alte lucruri care se petrec la grădiniţă… şi copiii învaţă despre anotimpuri, despre ce trebuie să faci pentru a pune o scrisoare la poştă, despre ce înseamnă să fii luat drept barometru al naturii… şi copiii au lecţii şi teme…

Temă: Amintiţi-vă cum îi chema pe colegii de grădiniţă.

Autor: ALEXANDRU SEN (6 iulie 1924, Ploieşti – 25 februarie 2010)

Copertă şi ilustraţii: ANGI PETRESCU TIPĂRESCU

Editura: Tineretului

Redactor de carte: I. Ricus

Tehnoredactor: V. Postelnicu

Corector: N. Blăjan

Dat la cules 4.IV.960. Bun de tipar 14.VII.960. Tiraj 30140 ex.

Hîrtie offset A de 100 gr. m. p. Coli de tipar 2,5. Coli de

editură 3,9. Ft. 16/70x100. Com. editurii 4552. Ediţia 1. A. 045.

Pentru bibliotecile mici indicile de clasificare 8(R)

Viclenescu-Şterpelici

            Ovidiu Bîrlea  în a sa Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, ne spune ca vulpea poate fi întâlnită în trei ipostaze: a) animalul cel mai şiret care păcăleşte pe celelalte; b) păcălită de animale mai mici şi mai slabe şi c) ţinând partea omului când acesta e atacat de unele animale. (p.443) Observăm că atunci când vorbim despre vulpe, vorbim despre acţiunea de a păcăli căci vulpea are tot timpul păcăliciul la ea… şi nu-l va trage aproape niciodată, nu pentru că ar fi însemnat ci pentru că ştie să facă foarte bine cărţile. Dacă luăm în considerare legendele despre vulpe, constatăm că înclinaţia ei către furtişag se explică prin nesocotinţa unei femei, poate fi vorba de o babă care se bagă femeie de treabă la Sfânta-Duminecă şi pe lângă simbria ce-o primeşte, mai ciupeşte câte o găină pe care o mănâncă ascunsă prin tufişurile de pe lângă casă, Sfânta prinde de veste şi o pedepseşte transformând-o în vulpe. În povestea lui Vulpişor, Sergiu Milorian ne povesteşte despre o babă şi un moş care trăiau tare necăjiţi, dar baba tot timpul era cu gura pe moş, că nu-i bun de nimic. Într-o zi un moşneguţ, apărut din senin le dăruieşte o nuia de alun şi le spune să atingă uşor cu ea apa mării şi vor avea tot ceea ce şi-au dorit. Moşul e bun şi înţelegător şi atinge cu blândeţe apa mării, care îi dăruieşte oaia, vaca, iepurele, câinele. Baba nu înţelege rostul acestor animale, îi smulge moşului din mână nuiaua şi începe să biciuiască apa mării cu ea, şi încep a ieşi lupi, viespi, şopârle, moşul ia atitudine şi ascunde nuiaua de baba nebună, care nu se lasă până n-o dibuieşte şi într-o noapte, se apucă din nou să plesnească apa mării. Încântată de isprava făcută îl cheamă pe moş să vadă ce animal frumos i-a dăruit ei marea, să vadă moşul ce culoare şi ce coadă frumoasă are, dar moşul îi spune că nu poate fi un lucru bun, căci ia uite cum mai aleargă după găină.

            Poveşti cu şi despre vulpi sunt multe, dar cărţi dedicate vulpilor, eu ştiu vreo trei… e Vulpişor de Sergiu Milorian, e Viclenescu-Şterpelici de Móra Ferenc şi „Iliada vicleniei” – Roman de Renart, epopeea eroi-comică a literaturii franceze. Eu despre primele doua aş putea spune câte ceva, la cea de a treia nu am ajuns, deci zic că-i acră.

            Atunci când adulţii citesc poveşti cu animale au tendinţa de a identifica în acestea trăsături şi caracteristici umane, văd povestea ca pe o metaforă, încearcă să desprindă şi să explice sensul acţiunilor plecând de la o anumită conduită morală, atitudine care poate fi valabilă uneori, dar nu în cazul de faţă. Nu de fiecare dată în spatele unei poveşti cu animale se ascunde o povaţă de viaţă, uneori este doar fantezie ce nu se cere explicată, este bucuria jocului prin care-ţi descoperi – mai târziu – felul tău de a fi. Copiii îşi pun întrebări atunci când citesc, dar nu forţează condeiul autorului să-şi scrie discursul într-un anumit registru, în timpul lecturii nu târăsc după ei o normă morală. Cartea aceasta nu are direct nici o legătură cu morala, este vorba despre o familie de vulpi, al cărei interes este să-şi pună burta la cale. Firesc, dacă oamenii mai pot eluda pe perioade scurte de timp satisfacerea nevoilor bazale, animalele nu au această posibilitate. Eee, felul în care îşi satisfac aceste nevoi, e ceva ce merită povestit… uite, Móra Ferenc ne propune o excursie în pădure alături de familia lui Viclenescu-Şterpelici, acesta are o soaţă şi doi copii,Vicleniţa şi Pungăşelu. Domnul Viclenescu nu scapă nici o ocazie din care s-ar putea alege cu burta plină şi dacă ocazii nu apar, are el grijă să le producă. Ştie cum merg treburile în pădure, ştie care este slăbiciunea fiecărei sălbăticiuni bune de mâncat şi nu e deloc mofturos, aşa că le cam ştie pe toate. Profită, instigă, minte, creează aparenţe false, nu se dă înapoi de la fugă cum nu se dă înapoi de la o masă copioasă, nu se sfiieşte să rupă de la gura copiilor pentru gura sa (asta ar fi principala diferenţă faţă de Vulpişor al lui Sergiu Milorian) este inventiv fără pereche, nu recunoaşte nimic din şolticăriile pe care le pune la cale, este impostor cu vorbe potrivite pentru orice ureche…”mi s-a dus vestea de atâta bunătate. De bun ce sunt, sunt prost. Cred că până şi în stomac am inimă…” or se ştie că preocuparea vulpoiului este de a pune la inimă cât mai multe vietăţi. Şi toate astea doar pentru crăpelniţă. Când treaba merge bine sunt zile de trai bun şi burta-i îndestulată, aşa cum a fost când Viclenescu a deschis magazinul de pene. Ce de clienţi le-a călcat atunci pragul, e adevărat că doar într-o singură direcţie, dar până ca bătrânul corb să-şi dea seama de asta, familia Viclenescu o onorat comandă după comandă. Ba a venit o mierlă care-şi pierduse etola în mare, ba a venit un cârd de gâşte sălbatice, care a fost repartizat cu dibăcie astfel, Vicleniţa şi Pungăşelu au avut grijă de tinerii domnişori, arătându-le raionul cu articole pentru copii. Madam Viclenescu s-a temut o clipă că va rămâne cu buza umflată prea se ocupa domnul Viclenescu de toate, dar îşi primeşte şi ea porţia. Domnului negustor de pene i-a rămas să servească pe gâsca bătrână şi grasă, care gâgâia speriată, că de ea nu se ocupă nimeni. Vulpoiul o roagă să-şi dea jos bluza ruptă, dar gâsca se scuză, că în ultimul timp s-a cam îngrăşat, şi că de când e ea mică, niciodată nu şi-a dat bluza jos, ce mai, îi este teamă că nu o poate dezbrăca. Şi unde nu începe cumătrul vulpoi a clănţăni din foarfecă de-i dă doamnei nu numai bluza ci şi fusta jos, îţi era mai mare dragul să vezi atâta dibăcie.

            Povestea merită urmărită şi pentru a vedea felul în care se comportă Viclenescu-Şterpelici, cu familia sa. Atunci când mierla le trece pragul prăvăliei, vulpoiul nu-i lasă pe cei mici s-o mănânce spunându-le că mierla nu-i bună pentru copii, deoarece când o mănâncă fluieră în somn şi în zadar s-a smiorcăit Pungăşelu, că de mult îşi dorea el să înveţe să fluiere, n-a căpătat nici o bucăţică. Vulpoiul are grijă de copii, atrăgându-le atenţia, că sunt prea mici ca să-şi strice stomacul cu toate cele… mai bine să ia aminte de la tatăl lor şi după ce-or prinde ceva să vină degrabă la el să verifice dacă-i bun sau nu de mâncat.

            Viaţa tihnită este tulburată fie de dorinţa fiului de afirmare, atunci când le aduce pe cap un ogar sau nu izbuteşte-n potlogăriile pe care le pune la cale, fie de dorinţa de răzbunare a celorlalte animale din pădure, însă de fiecare dată Viclenescu-Şterpelici îşi respectă numele şi se alege cu tot ceea ce este mai gustos. Trebuie să spunem că sunt vreo câteva momente în care şi vulpoiul iese şifonat, la un moment dat este păcălit chiar de un iepure. Dar viaţa în pădure merge înainte… dar înainte este gura deschisă şi flămândă a vulpoiului.

Temă: Cum motivaţi găina de sub braţul dumneavoastră atunci când sunteţi prinşi în fapt de căţelul Grivei?

Autor: MÓRA FERENC (19 iulie 1879 Kiskunfélegyháza – 8 februarie 1934 Szeged)

Copertă şi ilustraţii: REICH KÁROLY

Traducere: M.SÎRBULESCU şi I. TIMPĂNARU

Titlu original: Csilicsali Csalavári Csalavér (1912)

Editura: Tineretului

Redactor de carte: L. Iacob

Tehnoredactor: V. Postelnicu

Corector: B. Iosub

Dat la cules 26.III.958. Bun de tipar 28.V.958

Tiraj 20150 ex. Hârtie semivelină de 59gr/m².

Coli de tipar 17,25. Coli de editură 10,3. Ft.

32x84x108. Com. editurii 2780. Ediţia I. A. 04496

Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare

8 (A) = R

Furnicel

            Uite o carte ce stârneşte ceva valuri atunci când navighezi pe internet. Corabia ta, trecută prin multe strâmtori, dacă ai apucat să citeşti o astfel de poveste la timpul ei, navighează prin undele memoriei sub auspiciile unui triunghi al Bermudelor, format din Peripeţiile furnicelului Ferda de O. Sekora, Vulpişor de S. Milorian şi Furnicel scrisă tot de S. Milorian, dar îşi găseşte drumul până la urmă. Ce te faci însă cu acele corăbii care nu sunt în posesia unei hărţi autentice a acestui triunghi şi bâjbâie între laturile lui în căutarea unei ieşiri?

                        … oooo, unde era navigatorul lui peşte prăjit… la soare!

            Ce vreau să zic e că uneori se creează o confuzie între cartea scrisă de O. Sekora şi cea scrisă de S. Milorian, asta pe de o parte, iar pe de altă parte Furnicel beneficiază de povestea mult mai reuşită a lui Vulpişor. Plecând de la premisa că avem ce învăţa de la furnici, ele fiind nişte insecte cu o organizare superioară, povestea dă la o parte moviliţa de pământ a furnicilor şi ne arată felul lor de a vieţui. Accentul cade pe atributele definitorii, atunci când vorbim despre o furnica şi anume, hărnicie, putere, curaj, organizare, isteţime, cuminţenie. Onomastica este elocventă în acest sens, o avem pe Dârza, Hărnicuţa, Cuminţica, Viteaz, Grijulia, Trudnica, Ostaşel şi evident Furnicel.

            Ghid în furnicarul de la rădăcina stejarului ne este Furnicel, suntem alături de el, de la naşterea lui asistată de Grijulia, până la venirea iernii. Învăţăm odată cu el tot ceea ce trebuie să ştie o furnică şi Furnicel pune o mulţime de întrebări. Aflăm cum putem deosebi o furnică zidar, aşa cum este Furnicel, de una care este menită să devină soldat, cum este Ostaşel, prietenul lui Furnicel şi anume furnicile soldat au fălcile mai puternice şi capul mai mare. Aflăm cum comunică furnicile între ele, cu ajutorul corniţelor şi că mai mult de două nu pot lua parte la discuţie din cauza acestui fapt. Aflăm că furnicile sunt oarbe. Aflăm cum se pot căţăra ele pe pereţi foarte alunecoşi la prima vedere. Aflăm despre acidul formic, otrava neiertătoare a furnicilor. Aflăm despre roitul furnicilor. Aflăm despre afide, cârcâiaci, măciucari, rădaşte.  Sunt multe lucruri de aflat, că na! esenţele puternice stau sticluţe mici. Viaţa în furnicar deşi presupune o anumită agitaţie, viteză, tensiune, desfăşurându-se după un anumit tipar şi fiind foarte bine organizată, ajunge destul de repede să devină monotonă şi plată, fără vârfuri… dar vai, această linişte şi organizare superioară este distrusă de furnicile sângerii. Nişte hulpave, dornice de prădăciune şi război, nu le interesează decât să facă câţi mai mulţi sclavi, ca ele să poată huzuri bine merci. Sunt pagini care se citesc cu sufletul la gură, scrise într-un ritm alert, liniştea de până acum este sfârtecată şi de peste tot poţi aduna resturi de furnică, trăieşti vitejia alături de Ostaşel, dar moartea lui nu-ţi rămâne decât ţie, tu, cititorule, trebuie să-i faci faţă. Oraşul este o ruină, cu greu mai poate fi refăcută strălucirea lui, dar nu asta este important şi nici victimele războiului nu sunt importante ci faptul că ouăle, larvele, nimfele de furnică au fost scăpate din fălcile furnicilor sângerii. Acestea din urmă se întorc acasă împuţinate şi nemulţumite de prada de război şi cum nemulţumitului i se ia darul, la fel se întâmplă şi cu sângeriile căci un comando îndârjit de Cuminţica recuperează prada de război a sângeriilor şi le ucid până la ultima. Soarele fiind un tipicar continuă să răsară şi să apună.

            O bucată delicioasă este şi întâlnirea dintre Furnicel şi fratele sau vărul greierului din vestita baladă Greierele şi Furnica. Acest neam vine în furnicar pentru a pune lucrurile la punct şi a răzbuna moartea rubedeniei. Furnicel îi explică greierului că iarna, furnicile dorm un somn lung, aşadar nu ar avea sens să adune rezerve de hrană pentru acest anotimp, deci nu ar fi avut cu ce să-l ospăteze pe greierele venit să ceară cu împrumut câteva grăunţe. Nu poate fi vorba de zgârcenie sau rea voinţă din partea furnicilor, pur şi simplu este doar o neînţelegere.

            Zilele au început să scadă, la fel şi spusele poveştii, frigul de afară îndeamnă spre gura sobei şi spre alte poveşti spuse de o Bunicuţă care a trăit multe…

Temă: Cum scăpaţi de furnici atunci când vă amorţeşte piciorul?

Autor: SERGIU MILORIAN (pseudonim al lui Sigismund Sergiu Zwiebel, 6 septembrie 1901, Bucureşti – 16 decembrie 1969, Bucureşti)

Copertă şi ilustraţii: CLELIA OTTONE

Editura: Tineretului

Redactor de carte: M. Dumitriu

Tehnoredactor: Riza Adrian

Corector: A. Maior

Dat la cules 8.VI.954. Bun de tipar 20.VII.954. Tiraj

15080 broşate + 5020 cartonate. Hârtie ediţiuni tip B

de 65 gr. mp. Coli de tipar 8,5. Coli de editură 7,35.

Ft. 135x210. Comanda editurii 1136. Ediţia I. Preţul

per ex. lei 2,80 broşate, lei 5,45 cartonate. A. 02033.

Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare (8 R).

            

Ghiduş Arcăduş

            Sunt un copil care a auzit cuvântul chiabur din gura bunicii. Am reîntâlnit acest cuvât şi în povestea de faţă. Taberele sunt opuse. Oricum, povestea nu este despre rechiziţionări,  doar m-am încântat la acest cuvânt şi la imaginea verde-albastrui-mucegăită a cheagului atârnat la streaşină, pentru a nu ajunge şoarecii şi pisicile... m-am încântat pentru că mi-am amintit de bunica, de gogoşile ei tare bune, de vacanţele de vara petrecute la ţară.

            Ghiduş Arcăduş a făcut el ce a făcut şi mi-a amintit şi despre Mihai Gruia Sandu, cu al său Arlechino... avea el o poveste – pică-mă cu ceară şi sunt bun picat căci de amintit titlul ei nu-s în stare – în care juca un prinţ mâncău cotropit de vecinul său dornic de extindere. Sfetnicul îi spunea că i-au fost luate pajiştile, prinţul nimic. Sfetnicul îi spunea că i-au fost luate palatele, prinţul nimic. Sfetnicul îi spunea că i-au fost luate pădurile, prinţul nimic. Sfetnicul îi spune că i s-au luat porcii şi prinţul sare ca ars, cum adică să i se ia lui porcii?

            Fiecare avem propriul nostru stimul care ne face să reacţionăm, pentru unii este vorba de porci, pentru alţii, aşa cum este Arcăduş, este vorba de prune. El este copilul erou, care salvează recolta de prune de o brumă timpurie. Cine să-l asculte pe el? Nu găseşte sprijin la Primărie, ba chiar este luat peste picior. Se îndârjeşte şi-şi propune să salveze împreună cu detaşamantul de pionieri... magiunul, căci d-asta se cultivă prunele...

            - Tare, nu?

            - Bună mă, hai să mai lingem o felie.

            Pentru cea de-a doua poveste punem fantezia la treabă şi ne închipuim un gard vopsit jumătate verde, jumătate alb, ne închipuim un câine tăiat imaginar de o linie longitudinală şi tuns chilug pe jumătate..., ne închipuim o mulţime de cărţi care aveau toate înăuntru câte un semn, pe la pagina 20, ne închipuim un insectar cu doi gândaci, unul verde şi unul negru… ni-l închipuim pe Vasile Clăbuş, care o mulţime de idei, duse doar până la jumătatea materializării. Cu ajutorul unei undiţe fără cârlig, cu ajutorul unei plătici fripte doar pe jumătate, cu ajutorul unei fotografii doar pe jumătate prelucrate, Vasile Clăbuş îşi va învăţa lecţia până la capăt.

Temă: Descrieţi crâmpeie din filmul „Primul meu borcan cu magiun”

Autor: SONIA LARIAN (pseudonim al ARIANEI LEWENSTEIN, 15 mai 1931, Bucureşti)

Copertă şi ilustraţii: A. SIRIN

Editură: Tineretului

Redactor de carte: I. Uto

Tehnoredactor: S. Malcaş

Corector: Ani Riza

Dat la cules 13.VIII.1953. Bun de tipar 12.X.1953.

Tirajul 20000+160. Hârtie S. Velină de 65 gr/mp.

Coli de tipar 2,5. Preţul pe ex. 55 bani. Ft. 135x210.

Coli de editură 1,29. Ediţia I. Com. editurii 870.

A. 04083 Pentru bibliotecile mici indicele de clasi-

ficare (8 R)

Sufletul soldaţilor de plumb

            Tolănit pe spate, cu ochii înfipţi în albastrul cerului, nu mă implic în efortul norilor de a crea forme pe potriva imaginaţiei mele. Mirosul trifoiului se înşurubează în bulbul olfactiv şi îmi propune o călătorie într-un timp care nu este al meu, într-un timp în care povestea îşi avea rostul ei. M-am întrebat citind poveştile din carte de ce omul are nevoie de pilde? Omul în esenţă este bun sau rău? Sunt tot felul de teorii, mie îmi place cea a polarităţii cu posibilitatea ei de a alege la un anumit moment dat între cele doua stări de la capetele axei. În acest context povestea este necesară deoarece creează premisele sensibilizării, prin identificarea cu personajele ei. În orice poveste nu este vorba de tine – cititorule, dar poate fi!

            Uneori, oamenii au nevoie să fie opriţi din goana lor nebună şi cea mai bună soluţie pare a fi un pic de dramatism. Povestea te prinde în mrejele ei oferindu-ţi la final izbăvirea prin aceea ca răsufli uşurat spunându-ţi în sinea ta „Bine că nu mi s-a întâmplat mie!” Povestea te face să fii atent, să recunoşti anumite contexte, să devii conştient de anumite atitudini şi comportamente.

            Povestea este destinată copiilor pentru că adulţii nu prea citesc poveşti, pentru că se pleacă de la premisa că este mai eficient să construieşti bine de la bun început, decât să modifici ulterior, pentru că ingenuitatea copiilor îi face tare receptivi la aspecte dramatice punând astfel bazele unui Supraeu puternic, pentru că atitudinile şi comportamentele copiilor au tendinţa de a încălca ceea ce este considerat acceptabil şi pot fi mult mai uşor supuse judecăţilor de valoare.

            În sensul celor de mai sus sunt construite şi poveştile din carte. Fiecare în parte încearcă să ofere o  modalitate acceptabilă de comportament. Prima poveste (Sufletul soldaţilor de plumb) se construieşte în jurul relaţiei pe care copilul o are cu jucăriile lui şi se închide / deschide cu fraza soldatului de plumb „Noi nu trăim cu adevărat decât în visurile voastre…” Cea de a doua (Lacrima unui fir de iarbă), mult mai directă şi mai dramatică (dar se poate mai mult, veţi vedea) este centrată pe cuminţenia copiilor, în sensul că cei care sunt neascultători o sfârşesc destul de prost, fie sub roata unei căruţe, fie aşa cum povesteşte un câine bătrân, dându-i o pildă unui firicel de iarbă dornic de zburdălnicii…

            „ – Într-o zi eram dus cu stăpânul, să-i fiu pază. Seara, la întoarcere – eram aproape de casă – am auzit larmă. Mi se părea că aud şi ţipătul odraslei mele. Mă apropiam, mă apropiam îngândurat şi auzeam limpede. Cuţu mă chema în ajutor. Am ajuns prea târziu. Abia mai răsufla… Un dulău îi rupsese beregata.”

            Cea de-a treia poveste (Ciocârlia şi Boul) temperează dramatismul şi este o exemplificare a zicerii „fiecare cu rostul şi cu puterile lui.”

            A patra poveste (Mama) este legată tot de cuminţenie şi ascultare, dar şoricelul nostru îşi învaţă lecţia în urma unui mare sacrificiu, făcut nu de el! Este o scenă terifiantă pe care şoricelul nostru o trăieşte… şi trăieşte doar pentru că mama lui…

            „…închise ochii şi îngână fericită: A scăpat, puiul meu a scăpat…”

            Aceste patru poveşti apar, alături de o a cincea şi în 1982 în cartea Isprava duhului roşcovan.

            Cea de-a cincea poveste (Sfarmă-Pietre) este o reluare a mitului răpirii frumoasei de către un căpcăun, cu accent pe voinţa părintelui de a-şi salva copila cu orice preţ, chiar şi când s-a rătăcit în căutările lui.

            Cert este că avem a citi nişte poveşti, care te lasă oricum, numai indiferent nu.

            Temă: Descrieţi pe scurt antonimul sufletului.

Autor: George Mihail Zamfirescu (13 octombrie 1898, Bucureşti – 8 octombrie 1939, Bucureşti)

Copertă şi ilustraţii: TRAIAN VASAI

Editura: Tineretului

Redactor de carte: Ani Costin

Tehnoredactor: C. Guluţă

Corector: Al. Vasile

Dat la cules 13. XI. 956. Bun de tipar 8. I. 957. Tiraj 24110.

Hârtie Semi Velină de 80 gr. m. p. Coli de tipar 2. Coli de

editură 1. Ft. 16/70x92. Com. editurii 2193. Ediţia I. A. 02293.

Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare (8 R)

Fărîmiturică (vielm) Fîrîmiturică

           Aleg să fiu succint cu privire la încadrarea poveştii în ideologia vremurilor anilor `50. Lupta de clasă trebuia ascuţită, nici un efort nu era precupeţit atunci când venea vorba de eliberarea de sub jugul exploatator capitalist. Din această perspectivă povestea lui Fărîmiturică are tot ceea ce îi trebuie, avem ţăranii săraci care nu-şi pot trimite copiii la şcoală, ba mai mult, interdicţia ca aceştia să frecventeze şcoala, avem ţăranii care muncesc pentru huzurul celor bogaţi, avem elementul care se naşte din popor şi devine scânteia marii revoluţii, avem pedepsirea celor bogaţi şi reuşita celor oprimaţi... e, şi cam atât cu perspectiva asta.

            Mă gândesc că un copil nu-şi pune probleme ideologice, pentru el importantă este aventura propusă şi mai ales trăită prin identificarea cu personajul. Or această identificare nu prea se produce deoarece problemele eroului nostru nu sunt problemele unui copil obişnuit... dar mă rog, vremurile erau altele şi spiritul trebuia educat de timpuriu în direcţia corectă.

            Atmosfera de început a poveştii îţi lasă un gust familiar, atunci când citeşti despre batrânul Croitor care îşi doreşte un suflet lângă el, nu poţi să nu te gândeşti la Geppetto şi al său Pinocchio. Dacă Pinocchio se naşte dintr-o bucată de lemn Fărîmiturică se naşte din firimiturile rămase de la masa bătrânului Croitor şi se anunţă ca fiind fiul mult aşteptat. Îşi va găsi repede prieteni de nădejde în Acul şi Degetarul bătrânului Croitor şi împreună cu un şoricuţ prostuţ vor hotărî ca a sosit momentul unor schimbări în viaţa împărăţiei.

            Fărîmiturică, asemenea unui erou intuieşte ceea ce este bine şi ceea ce este rău, el ştie exact ce trebuie să facă în anumite momente!... aiurea, mie mi s-a părut că lucrează sub impulsul momentului, de aceea nici nu poate explica prea bine ceea ce urmăreşte. Şoricelul tot îl întreabă ce planuri are şi primeşte răspunsuri ambigue, doar căpătâie de informaţii, el trebuie doar să se conformeze şi să ducă la îndeplinire sarcinile trasate… la un moment dat se şi bosumflă când vede ca nu este luat în serios.

            În acţiunile sale Fărîmiturică se bazează pe acele si degetarele împărăteşti, ulterior se mai adaugă nasturii, bobinele de aţă, Forfecuţa, un paznic al palatului şi ţăranii eliberaţi. Cu toţii se plimbă de la casa bătrânului Croitor, la Primar (care se pregăteşte s-o mărite pe fii-sa), la şcoală, la palat, prin pădure, prin mlaştină, înapoi la palat, au loc aventuri înţepătoare, au loc trădări involuntare, au loc dispute… [e, aci ar fi interesant de discutat cum sunt redate raporturile dintre cler (reprezentat de Marele Vrăjitor), aristocraţie (Primul Sfetnic şi Căpitanul oştilor) şi burghezie (reprezentată prin suita primarului şi Primar)], au loc evadări, au loc lupte interne pentru putere, au loc răsturnări de situaţie (împăratul va deveni un simplu cerşetor şi va trăi asemenea supuşilor săi), au loc eliberări şi întemniţări, au loc clevetiri şi intrigi, au loc promisiuni electorale, au loc răzbunări… sunt de toate, până şi de alegeri libere avem parte în final de carte.

Temă: Unii se nasc din firimituri, alţii din bucăţi de lemn, sunt unele care se nasc din spuma mării, de-ar fi s-alegeţi, din ce aţi prefera să vă naşteţi?

Autor: HORIA ROBEANU (01.03.1904 – 29.11.1985)

Copertă şi ilustraţii: CLELIA OTTONE

Editura: Tineretului

Redactor carte: A. TUDORAŞ

Tehnoredactor: I. RUJAN

Dat la cules 27.VII.1957. Bun de tipar 25.III.1958. Tiraj 22100

broşat; 2050 cartonat. Hârtie semivelină de 80 gr m. p. Coli de tipar

14. Coli de editură 9,4. Ft. 16/84x108. Com. editurii 2624. Ediţia I

A 01668. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare 8 (R).