Puf și Muf

             

            Citisem de ceva timp cartea de față când în dimineața aceea, ploaia măruntă, deasă și rece m-a prins fără umbrelă. M-am gândit stând zgribulit în stație, la faptul că nu am văzut niciodată o pisică plouată... s-au mai văzut curci și câni, dar pisici, nu! Se știe că pisicilor nu le place apa și poate de aceea ele se ascund imediat ce primele picături de ploaie încep să cadă. Mi-ar plăcea să fac un studiu despre comportamentul și atitudinea pisicească în fața ploii. Îl trec la rubrica proiecte fanteziste și revin cu picioarele pe pământ și cu mâinile în blana a două pisici tare simpatice, Muf și Puf. Muf este cel roșcat, iar Puf este cel negru.

            Am dat un pic internetul cu picioarele-n sus în încercarea de a găsi câte ceva despre Nataša Tanská. Este vorba de o scriitoare cehă care a fost mai întâi actriță, primul ei film este o ecranizare a unei cărți cu poveste – Babička de Božena Němcová. Filmul apare în 1940, iar Nataša joacă rolul nepotei, Barunka Prošková. Se face remarcată și urmează și alte filme, dar o problemă de sănătate care presupune o serie de intervenții chirurgicale pe creier o face să abandoneze cariera de acrtiță. Face cursuri de artă teatrală, scrie piese de teatru – la noi s-au jucat câteva din piesele ei, unele pe scenă, Lecția de engleză, altele au fost lansate pe calea undelor. O căutare pe youtube returnează ceva rezultate.

            Acum despre pisicile astea două care se năzdrăvănesc de-a lungul unei săptămâni ar fi ceva de povestit. Muf și Puf a făcut copilăria multor copii să fie mai amuzantă deoarece ei au fost și eroi de desene animate. Unele întâmplări din carte au fost transpuse în desene dar altele, care au la bază scenarii scrise tot de Nataša Tanská sunt doar pentru micul ecran. Cartea de față reproduce o ediție din 1973 în care sunt prezentate doar o parte din întâmplările ale căror eroi sunt Muf și Puf.

            Povestea pleacă de la o observație pe care o primește Mihăiță de la tovarășa învățătoare și anume că scrie de parcă ar zgâria ca o pisică. Muf și Puf se simt ofensați și vor să demonstreze că ei nu zgârie și se hotărăsc să-i scrie învățătoarei ce fac ei zi de zi, timp de o săptămână.

    Luni:                  zi de învățat zbârlirea.

    Marți:                 zi de jucat cu bruma.

    Miercuri:            zi de dresaj.

    Joi:                    zi de umblat pe acoperișuri.

    Vineri:                zi de așteptat medii semestriale

    Sâmbătă:           zi de ajutat peștele să nu se înece.

    Duminică:           zi de stat cuminte și de purtat fundițe.

 

Și fiecare din zilele acestea poartă amprenta gândirii pisicești. Uite, ziua de vineri, zi în care Mihăiță ar trebui să vină acasă cu notele semestriale și Muf și Puf își pun problema notei doi sau notei trei deoarece ei nu știu cum să șteragă o astfel de notă dat fiind faptul că p-asta n-au mai făcut-o până acum. Noroc că Mihăiță este un băiețel silitor și le lasă pisicilor gheruțele ascuțite pentru a fi folosite la altceva, nu la ștergerea notelor.

Temă: Nu mai trageți pisica de coadă.

Autor: NATAŠA TANSKÁ (30 noiembrie 1929, Praga, Cehoslovacia – 17 iulie 2014, Praga, Cehia)

Traducere: VERA MARIA TOTH

Titlu original: Puf a Muf

Copertă și ilustrații: VIERA GERGELOVÁ

Editura: Ion Creangă

Aranjament grafic de Ondrej Máriássy

Editurile Mladé Letá, Bratislava și Ion Creangă, București.

1974.   Coli de tipar:   3    Tiraj: 10000 exemplare.

Printed in the S.R.C.   Redactor: Gabriela Cursaru.

Abecedar 1970 - 1972

            Se putea spune că acest proiect al abecedarelor a intrat pe o linie moartă dat fiind timpul scurs de la ultima postare pe această temă. Dacă v-ați făcut griji, acum este momentul să renunțați la ele. Am ajuns sa vorbim despre perioada 1970 – 1972. Aceste abecedare au fost elaborate în conformitate cu programa școlară a Ministerului Învățământului aprobată cu numărul 52449 / 1969. Nu conțin informații despre tiraj, bun de tipar și alte detalii tehnice. Aflăm din revista Gazeta Învățământului, nr. 1052 din august 1970 câteva detalii despre acest abecedar. El a fost experimentat în anul școlar 1967/1968 la Școala Generală nr. 122 din București după care a fost prezentat la un concurs de manuale școlare și mai apoi s-a dat spre publicare. Apariția lui se pare că a fost cerută de către dorința de a actualiza vechiul abecedar și anume cel editat în anul 1955. Dacă ne ridicăm un pic deasupra tuturor modificărilor pe care le-am arătat în postările precedente și care au survenit în diferitele ediții ale abecedarelor, putem spune că din 1955 și până în 1970 avem un singur fel de abecedar care dispune de o anumită viziune unitară în a-i îndruma pe copii pe acest drum al aflabetizării. Diferența între abecedarele de până în 1970 nu ține de tehnica predării citirii și scrierii – deși am văzut că de-a lungul timpului, scrierea s-a tot modificat – ci ține de felul în care sunt reflectate diferite aspecte ale vieții de zi cu zi. Această reflectare a plecat de la reprezentarea realității așa cum o percepe direct copilul și a ajuns la reprezentarea realității așa cum și-o imaginau cei care se ocupau de ideologia acelor vremuri.

            Prezentul abecedar este cu totul nou, perspectiva ideologică de care vorbeam mai sus îmi pare că lipsește, excepție fac două texte de la finele abecedarului în care se vorbește despre Țara mea și Partidul. Sigur, sunt prezentate aspecte din viața de la țară, viața de la oraș, sunt prezentate meserii, dar în toate acestea nu se simte firul roșu al epocii. Nu se folosesc cuvintele marotă ca de exemplu: gospodărie, cooperativă, proletari, ziarul Scânteia etc. Cred că acest abecedar încearcă să ofere copiilor modele dezirabile de comportament și atitudine bazate pe bun simț. Câteva exemple:

O fetiță harnică

Crina locuiește pe strada mea. E o fetiță numai cât un nod de mare. Cum se face cald o văd în grădină. Plivește iarba din straturile de zarzavat sau udă florile. Și acum e cu stropitoarea în mână. [-]Ce faci, acolo Crina? [-]Stropesc florile! Uite, cum se înviorează sub stropii reci de apă!

 

O întâmplare

Sună de intrare. E ora nouă fix. Avem aritmetica. Facem exerciții de adunare. Deschidem caietele. Începem să lucrăm. [-]Nu mai am cerneală în toc, spune Xenia. Alexe îi împrumută un pix. Numai așa Xenia poate termina exercițiul. Ce a învățat Xenia din această întâmplare?

 

Înghețata

E cald. Angheluță iese tiptil în curte. La ghereta din colț este înghețată. [-]Ce bună e înghețata! Aș mânca și eu! Are în buzunar doi lei de la bunica. Cere două cornete de înghețată. Angheluță mănâncă în mare grabă. Vânzătorul îl vede. [-]Nu te grăbi. Are să te doară în gât!

Lizuca și ceasul

Stă, sus, atârnat pe perete. Lizuca se uită la el. [-]Ce poate fi? Din el se aude încet un cântecel. Tic-tac, tic-tac cântă neîncetat. Lizuca se întoarce. Se sucește. Ar vrea să știe ce este înăuntru. Se suie pe scaun. Întinde mâna. [-]Ce cauți acolo? Nu se umblă la ceas! îi spune mama.

 

            Și acum să revenim la mai vechile noastre lecții și să vedem cum s-au schimbat, ce modificări s-au mai petrecut, ce a mai trecut prin mintea acelor frunze...

 

La cumpărături

Corvoada aceasta este prezentă încă din 1949 😊 Titlul lecției se modifică astfel, La magazinul de stat – 1949, La Alimentara – 1963, La cumpărături – 1970. În primele lecții accentul cade pe expresia “aici se găsesc de toate” din 1970 avem o simplă descriere a acestei realități. La nivelul ilustrației se simte atmosfera modernă, în parte datorită culorilor, dar mai ales datorită îmbrăcămintei și a felului în care sunt expuse mărfurile în galantar. Ba mai mult, faptul că tatăl îi propune lui Gheorghiță să facă socoteala kilogramelor mi se pare a fi o glumă bună pe seama băiatului luat ca din oală.

 

1970

1963

Bunicul

Știm că bunicul sparge lemne din ′48 și până prin ′65 când fie obosește, fie nu mai are ce sparge. În acest moment el vine la București și îl găsim relaxându-se în parcul Herăstrău. Din 1970 el aduce daruri nepoților. Îmi place că elementul de legătură între toate aceste lecții este barba albă a bunicului. În lecția aceasta, copiii nu mai trebuie să muncească, ei doar se bucură de venirea bunicului, de darurile pe care acesta le-a adus și au voie să se simtă copii... căci unde te simți mai copil decât în preajma bunicilor.

 

La masa

Apare Pârvu, celebru Pârvu, cel care mănâncă repede, se îneacă și este dojenit. Deși este prezent în continuare ajutorul pe care îl poate oferi copilul la masă, sunt aduse în discuție de data aceasta și comportamentul și atitudinea din timpul mesei. Lecția este prezentă de prin 1961, iar la nivelul ilustrației se păstrează caracterul festiv. Iată textul lecției din 1970

E ora mesei. Întâi iau loc la masă tata cu mama. Apoi noi, unul câte unul. [-] Anca, ai uitat pâinea! [-] Îndată mamă! Anca pune pâinea pe masă. Mâncăm supa. Pârvu se îneacă. [-] Pârvule, nu mânca repede! Nu este sănătos.

 

 Părinții lui Florin

Văzute cronologic toate aceste ediții ale abecedarelor te pot împinge să emiți ipoteze năstrușnice. Iată una, dacă până acum pentru litera F, se discuta despre fulgi de nea și mama lui Florin, care era țesătoare și lucra la filatura de bumbac, din 1970 se discută și despre tatăl lui Florin care lucrează la o fabrică de pâine unde se fabrică pâine neagră, franzelă și cornuri. Ni se spune că munca e grea dar folositoare deoarece pâinea nu poate lipsi din hrana omului. E momentul să ne amintim expresia ”bagă cu pâine să te saturi“. Chestiunea aceasta a reprezentării echilibrate a bărbaților și femeilor să știți că a existat și sigur a fost pusă în discuție căci vom vedea exemple de modificări ale ilustrațiilor, într-o ediție este bunicul, în următoarea este bunica.

 

Lenuța și păpușa ei

Apare o mai veche cunoștință dintr-ale noastre și anume Lenuța, ea se juca cu păpușa încă de prin 1948, dar împrumută ceva și din comportamentul Zoicăi, cea de la lecția grupului de litere CHI și anume jocul cu chibriturile. Din nou accentul cade pe atitudine și comportament. Îmi place atenția la detaliu, nu păpușa este cea care ia foc ci rochița ei.

 

Ce facem cu păunul la oraș?

În abecedarul din 1965 s-a dat dezlegare la fantezie astfel încât pentru litera P s-au lăsat păunii liberi prin parc. E prea de tot, astfel încât păunul se transformă în Păuna iar în 1970 el apare din nou. Vă invit să-l descoperiți.

 

La horă

Strigăturile se modifică de-a lungul timpului:

în 1948 Ura, Ura să trăiască, / Republica Românească!

în 1955 Să jucăm hora pe loc, / Să răsară busuioc.

în 1970 Alunelu! Alunelu! / Hai la joc! Dar principala modificare mi se pare a fi întâlnirea dintre urban și rural.

 

            În tot abecedarul se simte atenția îndreptată spre copil, spre ceea ce îl interesează pe el, se încearcă să se pornească de la lucrurile pe care acesta deja le știe și pentru aceasta se face apel la povești arhicunoscute, la personaje care îmi închipui erau foarte îndrăgite pe vremea aceea. La început o avem pe Capra cu Trei Iezi, urmând să mai apară Vasilache, Așchiuță, Neghiniță. Înainte de a încheia cu o poezie de mare angajament vreau să mai aduc un argument pentru atenția care s-a acordat acestui abecedar. Este singurul abecedar care are forzaț cu imprimeuri și nu este doar o foaie albă... practic, copiii deschideau o carte cu povești! 

Ilustrația abecedarului este asigurată de Angi Petrescu-Tipărescu.

Cum să prevenim uitarea

             

    E ceva în titlul acestei cărți care mă face să zâmbesc acrișor. Pe de o parte, blogul acesta încearcă să aducă în prezent povești și cărți pe care puțini la mai caută sau își mai aduc aminte de ele. Pe de altă parte, autorul acestei cărți este un necunoscut. Eu nu îmi aduc aminte să fi auzit pe undeva numele acesta. O simplă căutare pe Google ne returnează imaginea unei personalități impresionante... Efraim Fischbein, autor a numeroase cărți de psihologie, a fondat și a prezidat Asociația Internațională pentru Psihologia Educației Matematice (PME), a propus teorii care să explice și să ajute înțelegerea și rolul intuiției în matematică. Un nume cu greutate care părăsește România undeva prin anul 1976, poate și de aceea a fost trecut într-un con de umbră... mă rog, o simplă ipoteză. Cert este că plecarea lui are loc înainte ca psihologia să fie scoasă din rândul disciplinelor care pot fi studiate la Universitate, lucrul acesta întâmplându-se undeva prin anul 1977. Probabil că cine știa unde să se uite, înțelegea că vremurile acelea nu erau dintre cele mai prielnice studiului psihologiei... am găsit pe net relatarea unor momente din acei ani.

            Dar să lăsăm viorile să se odihnească și să vedem ce-i cu uitarea aceasta și mai ales cum o putem preveni. Cartea aceasta este pentru copiii claselor V – VIII, dar și profesorilor le poate fi de ajutor, este scrisă sub forma unui dialog – profesor / elevi –  ce se poartă în cadrul a două ore de dirigenție. Lăsând la o parte găselnița aceasta cu ora de dirigenție, unde se presupune că discuțiile sunt libere și felul în care sunt descriși copiii și mai ales modul lor de exprimare... nu mă pot opri, câteva exemple, sunt delicioase:

            ”Dintre copiii care cerură cuvântul, fu poftită să răspundă Marioara Vancea, o fetiță vioaie, dar cu purtări cumpătate, serioasă și foarte silitoare. Marioara Vancea era printre primii elevi la toate materiile. Avea însă o dragoste deosebită pentru botanică. Tatăl Marioarei, inginer agronom, contribuise poate la aceasta. În curtea locuinței lor fetița își făcuse o grădiniță în care cultiva nu numai tot felul de flori, dar și legume pe care familia le consuma cu plăcere.“

            ”Mai mulți copiii ridicară mâna, dar tovarășul diriginte îi dădu cuvântul Mariei Frîncu, cea cu ochi albaștri și cosițe blonde. Maria Frîncu se exprima întotdeauna îngrijit, curgător, limpede. Ți-era mai mai dragul s-o asculți.“

            ”Dar în fundul clasei se ridică o mână: Chioreanu Virgil avea ceva de spus. Despre Virgil încă nu v-am vorbit. E drept, nu era chiar printre primii din clasă din cauză că nu muncea destul de stăruitor. De altfel era și tare poznaș. Dar era isteț. Când era vorba de organizat o excursie, de pregătit o serbare, te puteai bizui pe el. Dacă ar fi învățat ceva mai sistematic, putea să ajungă în fruntea clasei.“

            Deși se simte influența acelor vremuri, a cerințelor, a ideologiei, a felului în care copiii trebuie să fie descriși, a felului în care trebuie să se comporte, care sunt atitudinile pe care trebuie să le aibă față de diferite evenimente... avem în față o clasă de copii isteți, logica lor este naturală și pune profesorul în fața unor situații la care trebuie să găsească răspuns [sigur, putem vorbi și de o construcție voită a textului, dar eu prefer să mă las pe mâna poveștii și să îmi imaginez că lucrurile se desfășoară spontan]. Iată, Costel, un băiețel necăjit care uitase lecția la botanică deși o învățase cu o zi în urmă și care credea că la școală se învață lucruri noi, mereu lucruri noi, îl aude acum pe profesor spunând că la școală, adeseori, se învață despre lucruri cunoscute. Maria Frîncu se gândește în următorul fel ”din viața noastră de toate zilele noi cunoaștem foarte multe lucruri, de exemplu diferite plante, animale, fenomene ale naturii ș.a.m.d. Dar școala ne ajută să înțelegem ce este mai important și să explicăm fenomenele.“

            Un alt moment este acela în care ajunge să se contureze ideea că nu putem memora chiar totul, că trebuie să facem o triere, o selecție a materialului, dar pe de altă parte în manuale nu sunt trecute informații fără importanță. Deci, ce rost mai are trierea, selecția materialului?

            Această carte pe lângă faptul că oferă un îndreptar de bune practici în ceea ce privește felul în care un copil își poate organiza învățarea îmi pare că este scrisă cu drag pentru elevi... ceea ce să recunoaștem, nu-i deloc puțin lucru.

 

Temă: Răspundeți la următoarele întrebări

1.      Memoria este un proces, o activitate sau un fenomen psihic?

2.      Uitarea este un proces, o activitate sau un fenomen psihic?

3.     H. Ebbinghaus a fost un psiholog de naționalitate germană, austriacă sau daneză?

4.     Găsiți intrusul din următoarea lista de tipuri de asociații: prin contiguitate în timp și spațiu, prin asemănare, prin contrast, asociații cauzale, asociații de bloc.

 

 

Autor: EFRAIM FISCHBEIN (20 ianuarie 1920, București – 22 iulie 1998, Tel Aviv)

Copertă și ilustrații: EUGEN TARU

Editura: Didactică și Pedagogică

 

 

Redactor responsabil: MIHALACHE ILEANA

Tehnoredactor: ACHILE DANIEL

Dat la cules 27.04.1967. Bun de tipar: 17.07.1967. Apărut 1967.

Tiraj 45000 + 130 ex. broșate. Hîrtie scris I A, 80 g/m² ft. 24/70x90

Coli editoriale 3,394. Coli de tipar 3,25. A. 7020.

C. Z. Pentru bibliotecile mari 613.7(075). C.Z. pentru bibliotecile mici 613.

 

           

 

Inima cea mică

 

           
        Urechea mea a prins în timpul unei emisiunii care îl avea invitat pe Andrei Pleșu, un nume și anume Marin Tarangul, iar atributul care l-a urmat a fost necunoscut. Curiozitatea mi-a fost stârnită și de aici doar un pas până la cartea de față... Inima cea mică. Știam cartea, o mai văzusem, dar nu mi-a șoptit nimic sau poate urechea mea nu știa să capteze undele ei... pavilionul era închis la vremea aceea. Cred, mă rog! îmi place să cred, că poveștile vin în viața noastră în momente pe care nu le alegem noi... vorbeam la un moment dat despre faptul ca Universul are un bibliotecar care ține cont de ceea ce ne dorim în materie de cărți și face el ce face și ne scoate înainte cartea dorită. Așa am ajuns să citesc Câinele și gramofonul de Marta Cozmin, carte pe care o căutam fără sorți de izbândă și pe care am găsit-o într-o dimineață, într-un sac depus la colț de stardă, după ce cineva făcuse curat în biblioteca lăsată moștenire. Dar bibliotecarul acesta al Universului mai are o menire, el ne propune povești pe care dacă le citim la momentul potrivit – și doar el știe care este acest moment – ni se deschide o nouă pespectivă, ni se face cunoștință cu o personalitate, un om care până în acel moment era un necunoscut.

            Nu am pretenția și nu spun că îl cunosc pe Marin Tarangul, am citit doar aceste povești,    l-am văzut un pic pe net și am mai citit amintirile altora despre întâlnirea cu el. Din câte am înțeles a fost și el un elev al Școlii de la Păltiniș, i-a plăcut să învețe – dovadă cele câteva doctorate obținute – i-a plăcut viața și organiza ceea ce au fost numite ceaiuri decadente, fapt care a condus la o arestare, într-un final a emigrat în Franța. Mi-ar plăcea să citesc Nocturnal, am găsit undeva un citat care spune așa “invenția tacâmurilor a contribuit la prelungirea vieții”. Gândul acesta mă încântă dar mă și zgândără în același timp... cum ajungi la el? Ce întrebări îți pui astfel încât să formulezi acest răspuns? Dar las treaba asta pentru mai târziu... acum să vedem de ce este inima asta așa mică?

            Un răspuns la îndemână este acela al evoluției, este mică deoarece urmează să crească, să se împlinească, să devină ceea ce îi este sortit. Poveștile din această carte sunt total diferite de ceea ce se scria în acei ani pentru copii, sunt povești care descriu călătoria întru împlinirea destinului, a devenirii. Sunt povești care la o primă vedere par a nu avea niciun punct de contact cu realitatea imediată, palpabilă. Ele descriu călătorii fantastice în lumi suprarealiste, simbolurile sunt prezente la tot pasul și îndeamnă adultul cititor să le găsească sensul potrivit... dar ce te faci că această carte este destinată copiilor, ei nu sunt în căutarea de sensuri ascunse, ei nu sunt niște detectivi ai metaforelor. Dar lucrul acesta nu reprezintă o problemă deoarece copilul este o inimă mică, el este o inimă care crește, care acumulează realitățile propuse și mobilează cămăruțele inimii sale, umple sertarele memoriei, se construiește din interior extinzând-se.

            Aș vrea să vă povestesc despre sprintenul ieduț Țîrîică, despre cavalerul care își forjează armura, despre uriașul care privește în genune și care eliberează lumina prin sacrificiul său, despre Inimă Mică și cum s-a gândit el, că inima lui nu este în stare să simtă lucruri importante și cum pleacă el în lume în încercarea de a o înțelege pe ea și pe oamenii ei și sfârșește prin a strica o minune a tehnicii, în care oamenii care formează lumea își puseseră mari speranțe... el pune doar o simplă întrebare, de ce are inima mică? Nu voi încerca să explic cârâiturile, clicurile și declicurile, scârțâielile și griparea calculatorului – minune a tehnicii – deoarece risc să fiu arătat cu degetul drept un adult. Povestea Sărutului fără pereche îmi aduce aminte de motanul din Cracovia, este o nostimadă care ar merita povestită și lungită în fel și chip, copiii s-ar amuza copios pe seama ei. Imaginați-vă un om al cărui sărut face ca orice și oricine este sărutat să se comporte adoima cozii unui cățeluș, adică să se țină după tine oriunde te-ai duce... ei cum ar fi ca în urma ta să vezi cana pe care de dimineață ai atins-o cu buzele, fereasta înghețată pe care ai dezghețat-o, cumpăna cu găleată, pisica și patul. Cu-n așa alai este imposibil să treci neobservat.

            Sunt multe povești care la prima vedere par a fi trăsnite, dar ele sunt construite înadins așa. Și deși a construi presupune un plan, uneori îmi pare că și autorul devine surprins de mersul poveștii, nu știe direcția în care se va merge, vezi de exemplu Gălbioara.

Vocabular: placheu - bucată semiovală din tablă care se montează pe vârful sau tocul încălțămintei pentru a le proteja

Temă: Care este procentul pe care îl acordați hazardului în cadrul unei călătorii planificate în detaliu?

Autor: MARIN TARANGUL (1 mai 1938, București – 18 septembrie 2010, Paris)

Copertă și ilustrații: DOINA BOTEZ

Editura: Ion Creangă

 

 

Lector: GEORGETA PĂSĂRIN

Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU

Dat la cules 21.07.1977. Bun de tipar 18.XI.1977. Apărut 1977. Comanda nr. 1515

Tiraj 18700 : broșate 17000 + legate 1700. Coli de tipar 18 1/2

 

           

 

Libeluliada

 

           

            Oare care vor fi nostalgiile de mâine ale copiilor de azi? Am așa un gând pe care nu pot sau poate nu îl vreau limpezit. Îl las să stea în ceață pentru că mă interesează doar contururile lui, marginile lui... nu, nu este un spectru de care îmi este teamă. Este așa, ceva diafan, vaporos, nu trezește frică, mă însoțește ca amintirea unei mângâieri atunci când citesc cărți de felul celei de față. Da, poate fi vorba de un anumit fel de poezie de a vedea viața.

            Atunci când copilăria este un fel de libeluliadă – cuvântul poate stârni în mințile mai coapte unele întreceri sportive – îți vine să o însoțești pe Rada...“dacă vreți puteți împărți cu ea ciocolata cu lapte pe din două. Într-o dimineață de iulie s-a trezit foarte devreme; mi-am dat eu seama că avea... multe probleme. A plecat spre grădină cu dimineața de mână. M-am dus și eu după ea, tiptil-tiptil, ca să văd ce poate face în grădină, dimineața, un copil. Si-am văzut-o pe Rada printre ierburi, printre flori, luată de dimineață de subțiori, privind cerul și norul acela mic și caraghios, care seamănă cu Grivei când roade un os. Stătea culcată în iarbă cu ochii la cer, privind cum apar păsările și cum pier. Ținându-se bine de tulpina unei flori de cicoare și țipând că o să cadă în văzduh și în soare. În jur erau multe libelule cu aripi străvezii, iuți ca gândurile de copii, cu trupuri gingașe ca niște zâne, și florile erau pline de albine, pline... Miroase a iarbă și era zumzet în aer, parcă torcea vara abur cald dintr-un caer. Din dimineața aceea când am privit cu multă atenție livada, am înțeles ce înseamnă LIBELULIADA.”

            Atunci când îți dai seama că “tare aș vrea să nu mai fie nici un copil supărat. Copiii trebuie să se joace, să învețe, să cânte, să fie veseli și să se bucure. Să nu știe de tristețe și să nu fie niciodată bosumflați.”

            Atunci când trebuie să scrii povești dar vremurile nu îți permit zboruri înalte, este necesar să devii priceput într-ale planorismului, nu poți ambala motoare făcând o gălăgie infernală trebuie doar să știi cum să te folosești de curenții de aer. Nu faci gălăgie, doar te lași purtat de niște aripi și descrii volute.

            Poveștile din această carte pot fi cuprinse în categoria celor care încearcă să corijeze, să ofere modalități de îndreptare a unor atitudini și comportamente care nu pot fi asociate cu copiii acelor vremuri – pionierii, șoimii patriei trăiau sub imperative foarte stricte în ceea ce privește conduita lor, orice abatere se cerea sancționată și corijată cu grijă. Dar în aceste povești se întâmplă ca în cazul ilustratorilor cărora li se cerea să opteze pentru o singură culoare și doar cu aceea să lucreze ilustrațiile, era nevoie de ceva fantezie și talent în a găsi rezolvările cele mai bune. Așa și în aceste povești, deși temele sunt impuse, rezolvarea exercițiilor este dincolo de baremul rigid de notare. Și cred că se îmtâmplă așa deoarece povestitorul își dă seama că degetul arătător ridicat amenințător nu este cel mai bun profesor... vezi povestea Din când în când... unde aflăm că poveștile cu morală nu sunt dintre cele mai iubite de copii. Aceștia își dau și ei seama că dacă toată lumea ... tovarășa învățătoare, mama, tata, bunicul, vecinii, nenea Ioniță, și pe urmă și dumneavoastră... scriitorii... urmăresc doar morala, farmecul copilăriei este dat la topit.

            Îmi place povestea Prunul care are așa o tentă filosofică și oferă un mod de a privi viața, nu așa fâș-fâș cum face un fâș purtat cu pași iuți pentru a face în ciudă ploii care încearcă să te ude. Te poți îndrăgosti de un prun înflorit dacă te chemă Florin și chiar dacă nu te cheamă, prunul este pentru toți egal, tu te îndrăgostești de ideea de floare, care în fiecare primăvară îți aduce aminte că deși timpul trece viața își mai acordă o șansă pentru a reface un drum cu ceva mai multă înțelepciune de data aceasta.

            Îmi place povestea Întâmplare adevărată din viața mea unde se analizează firi și personalități și cum influențează acestea scrierea unei compuneri cu tema enunțată în titlul povestirii. Se vede și aici imposibilitatea de a scrie doar așa, pentru tipar... nevoia de autentic, de trăire reală, de simțire care nu te lasă să nu fi așa cum ești tu.

            Vă invit să deschideți noua categorie – vocabular, unde voi strânge cuvinte care se găsesc în dicționar doar că eu nu am habar.

 

Vocabular: băiaș – lucrător într-o mină (de aur)

 

Temă: Nostalgia, prieten sau dușman atunci când vorbim despre copilărie.

 

Autor: CLEOPATRA LORINȚIU (26 septembrie 1957, Năsăud, jud. Bistrița-Năsăud)

Copertă și ilustrații: ELENA BOARIU

Editura: Ion Creangă

 

 

REDACTOR: GH. D. VASILE

TEHNOREDACTOR: FLORICA PREDA

DAT LA CULES: 2 IV 1981. BUN DE TIPAR: 6 XI 1981. APĂRUT: 1981

COMANDA NR. 1916. COLI DE TIPAR 5.