Ce te faci atunci când ştii o
mulţime de poveşti şi întâmplări despre păsări şi animalele naturii? Răspunsul
este simplu, le faci cunoscute. Aceasta face şi Eugen Jianu, ne povesteşte
despre viaţa din pădure încercând ca de pe urma întâmplărilor de aici să
construiască un sens, o normă de comportament social acceptată, asta pe de-o
parte. Dar în pădure lucrurile se petrec de la sine, animalele au viaţa lor şi
sunt prea puţin interesate de felul în care le-ar putea fi interpretate
comportamentele, au ele grijile lor, cum să facă rost de mâncare, cum să-şi
găsească un adăpost, cum să iasă dintr-o groapă, cum să facă rost de culori mai
frumoase, cum să dobândească ghiers mai măiestru sau poate doar coadă mai lungă,
acestea sunt grijile autentice ale animalelor şi oamenii de ştiinţă oricât ar
încerca ei cu mijloacele lor să le explice tot la poveste vor recurge în ultimă
instanţă.
Pădurea nu vine de la sine în viaţa
oamenilor, cu atât mai mult dacă vorbim de copii, existenţa ei trebuie să fie
mediată şi cel mai priceput în această privinţă este moş Vuia, pădurarul. El
este cel care ştie o mulţime de secrete, ştie să citească semnele pădurii, se
pricepe să desluşească glasul animalelor şi mai mult decât atâta, el se pricepe
foarte bine şi la copii. Ştie că dacă-i arăţi cu degetul, mai rău îi
înverşunezi. Ştie că muştruluiala făţişă nu dă roadă bună. Ştie că animalele
sunt pe placul copiilor, mai ales acele animale cu blăniţă cafenie, cu botic
umed şi care se dau în vânt după bucăţelele de zahăr din pălmuţe mici de copil.
Moş Vuia ştie că o poveste este adoima unei seminţe pe care o plantezi pentru
ca mai târziu să te bucuri de florile unei plante sau poate chiar să culegi
ceva fructe gustoase.
Ce plantează moş Vuia se poate vedea
în prima parte a cărţii şi nici nu-i prea greu de imaginat deoarece cărţile
pentru copii au tot bătut monedă pe aceste tipuri de comportamente şi
atitudini, omenie, bunătate, curaj, disciplină şi altele asemenea. Interesant
este felul cum se încearcă să fie trezite aceste reacţii, se speculează
apetitul copiilor de a presupune calităţi umane tuturor lucrurilor / fiinţelor
care îi înconjoară. Moş Vuia este dibace în acest joc, el alimentează fantezia
copiilor, dar în acelaşi timp ştie când să fie ferm şi să spună stop, gata! de
aici încolo începe sălbăticia.
Doar două exemple. Într-o zi moş
Vuia spune povestea lui Băieţel, care drept răsplată pentru râvna lui la
învăţătură, primeşte în dar un briceag straşnic cu plăsele argintate şi care
tăia bine-bine, „a tăiat o aşchie de lemn, o bucată de sfoară groasă, ba chiar
şi o sârmuliţă” Cu acest briceag, Băieţel s-a hotărât ca în timpul unei
plimbări prin crâng să însemne un
stejărel, care-şi propusese să devină voinic, dar care acum, cu scoarţa
jupuită, risca să devină hrană pentru gângăniile pădurii. Noroc cu Botic,
ieducul salvat acu ceva vreme de moş Vuia, că i-a atras atenţia la ce s-a
întâmplat. Copiii au vrut să-l mustre pe Băieţel căci se prea putea să fie
printre ei, dar moş Vuia nu-l ştia nici el, că „cică atâta i-a spus şi lui
Botic. Iar Botic, când vrea el să tacă, apoi tace; după cum, când vrea el să
facă ceva, apoi face…”
Botic ăsta, salvat de asprimile iernii
şi crescut de moş Vuia şi de copii se da în vânt după zahăr şi după a fi de
ajutor. El i-a lămurit pe copii de ce piţiguşii şi sticleţii aceia au dată
năvală peste omul de zăpadă înălţat la poartă, de ce i-au ciugulit nasul de
morcov, dinţii din seminţe de dovleac şi pomeţii obrajilor din rondele se
sfeclă roşie. El a invitat aceste păsări deoarece îi ştia darnici pe copii şi
uite-l acum prins la mijloc, cum aşteaptă el reacţia copiilor, dar aceştia se
sfătuiesc cu moş Vuia, care-i face şmechereşte cu ochiul lui Botic, în semn că
totul va fi bine.
Pe lângă toate aceste întâmplări,
cartea mai are o parte în care ne sunt relatate evenimente din viaţa
animalelor, mergând chiar până la momentul iniţial, atunci când toate păsările
şi toate animalele au fost chemate să-şi aleagă ce-o considera fiecare că le-o
fi trebuincios să răzbească în viaţa din pădure. Aici, Eugen Jianu s-a
confruntat cu o problemă pe care mi se pare că a rezolvat-o într-un mod
elegant. În principiu, în astfel de poveşti păsările, animalele sunt chemate în
faţa lui Dumnezeu, dar pe vremea aceea, Dumnezeu era un concept greu de
integrat în cărţile pentru copii din cauza normelor ideologice. Soluţia este
imaginarea unui sobor care cheamă toate fiinţele naturii, iar ulterior când
povestea o mai cere ni se sugerează discret că instanţa supremă deja a fost
amintită.
O carte cuminte, cu multe animale şi
obiceiuri de-ale acestora. O carte despre natură şi schimbările ei de-a lungul
celor patru anotimpuri. O carte care ne arată că viaţa există şi dincolo de oraş… nu ne rămâne decât să închidem ochii
și să vedem.
Temă: Prin coroane
de copaci joacă flăcări arămii. Ce zici, ghiceşti sau ştii?
Autor: EUGEN JIANU
(Eugeniu Ionel Popescu, 11 ianuarie 1925, jud. Timiş – 20 februarie 2006)
Copertă şi ilustraţii:
EUGENIA HAGIU
Editura: Ion
Creangă
Lector:
IOANA RICUS
Tehnoredactor:
KLARA GALIUC
Bun de tipar:
8.IV.1988
Apărut: 1988
Coli de tipar: 4
