Povestea
aceasta scrisă cu mult timp în urmă reuşeşte să rămână tânără şi pentru copiii
de astăzi, şi nu am nici un motiv să cred că pentru copiii de mâine va fi
altfel. Nu sunt eu în stare să determin elementele care i-au făcut pe elveţieni
să-i dedice un muzeu lui Heidi, să facă din această fetiţă un simbol naţional,
prin urmare să descopăr în ce stă ascuns succesul acestei poveşti. Oricum, pare
o treabă trainică, aşezată, bine cunoscută, precisă ca un ceas elveţian, astfel
încât atunci când vorbeşti despre Heidi, vorbeşti despre viaţa la munte, despre
ingenuitate, despre gura lumii, despre opoziţia viaţă la oraş vs. viaţa la
ţară, despre prietenie, despre comportamente, atitudini şi acţiuni motivate
de sentimente meschine, despre felul oamenilor de a fi şi de a se schimba şi să
nu uităm că putem vorbi şi despre capre, despre frumuseţea naturii, despre
puterea vindecătoare a acesteia, despre cum se manifestă mustrările de
conştiinţă, despre iertare, pedeapsă şi recompensă, despre lăcomia naivă, pe
alocuri putem vorbi despre Dumnezeu şi cum este el văzut de acolo, de sus, de
pe munte, deci cumva mai aproape de el, putem vorbi despre adulţi cu
personalităţi diferite şi felul cum îi influenţează aceştia pe copii, putem
vorbi despre bunătate, despre lucru bine făcut, despre cleveteală, putem vorbi
despre surpriză, despre iubirea părintească şi manifestarea ei, putem vorbi
despre pragmatism, despre ce înseamnă experienţa de viaţă, despre lucrurile
simple care sunt la fel de eficiente în satisfacerea nevoilor bazale ca şi cele
mai noi produse tehnologice, putem vorbi despre hedonism, despre ce înseamnă
ţinerea unei promisiuni, despre sentimentul de gol pe care îl lasă dispariţia
celor dragi, despre iubirea faţă de animale, despre curiozitate, despre puterea
voinţei, despre plăcerile simple, despre cumpătare şi lipsuri, despre ce
înseamnă modelul social în educaţia copiilor, despre ce înseamnă un şal gros de
lână sau o pălărie cu pene sau despre ce se poate face cu un salam întreg…
despre toate acestea pot vorbi cu exemple concrete, dar nu o voi face, ar fi
prea didactic şi povestea s-ar risipi asemenea unui fum.
Totuşi,
din ciclul „Dacă doriţi să revedeţi” am să amintesc episodul cu pisicile. După
trei ani petrecuţi alături de bunic, în cabană, sus la munte, unde Heidi
cunoaşte libertatea naturii, aceasta se vede nevoită să plece la Frankfurt în casa
familiei Sesemann, unde mătuşa Dete i-a găsit un loc, după părerea ei, mult mai
bun decât la bunicul în creierii munţilor. Aici, la familia Sesemann, Heidi,
trebuie să-i ţină companie Clarei, o fetiţă de doisprezece ani, care prezintă
oareşce deficienţe de locomoţie. Cele două fetiţe se înţeleg foarte bine, dar
atmosfera în această casă este ţinută în frâu de către Fräulein Rottenmeier, o
guvernantă care ţine la etichetă, ca un căţel de papucul stăpânului său. Într-o
zi, Heidi ajunge până în turla bisericii, în încercarea de a redescoperi
libertatea naturii între zidurile oraşului. Ei bine, aici la oraş această
libertate este tare departe şi i se pare că un bun substitut ar fi puii de mâţă
pe care tocmai i-a văzut într-o odăiţă. Îşi dă seama că pisicii nu vor fi
acceptaţi de către domnişoara Rottenmeier, fapt pentru care îi ascunde în şorţ,
aducându-i clandestin în casa familiei Sesemann. Fräulein Rottenmeier va avea o
zi furtunoasă când va descoperi pisoii şi pe fraţii acestora care au fost aduşi
de către un flaşnetar într-un coş. Şi de ar fi doar pisicile, dar mai este şi
broasca ţestoasă a flaşnetarului şi muzica acestuia şi domnişoara Rottenmeier
nu reuşeşte să ţină ritmul deşi sare de colo, acolo, până ce aterizează cu
picioarele-n sus spre distracţia tuturor… se pare că râsul mai atenuează din
apăsarea pe care ţi-o impune o ţinută strictă.
Atenţie
doar ce ediţie folosiţi, eu am văzut una apărută după 2000 în care era
povestită doar prima parte a acestei poveşti. Este adevărat că iniţial cele
două părţi ale poveştii au apărut în momente de timp distincte, dar cu timpul
ele au început să circule ca formând un tot. Mi se pare mai productiv de găsit
o ediţie care să le cuprindă pe amândouă chiar dacă sunt repovestite, nu are
sens să urci poteca până la jumătate şi să te mulţumeşti cu frumuseţile văzute
până aici căci odată ajuns sus, la capătul potecii, priveliştea care ţi se
oferă este minunată. Eu am folosit ediţia din 1978, apărută la editura Ion
Creangă, este vorba tot de o repovestire făcută de Jean Grosu, dar mult mai
detaliată.
Temă: Creaţi-vă o amintire
salvatoare făcând o faptă bună total dezinteresat fiind.
Autor: JOHANNA SPYRI (12 iunie
1827 Hirzel, Elveţia – 7 iulie 1901 Zürich, Elveţia)
Copertă şi ilustraţii: DOINA BOTEZ
Traducere: repovestire de JEAN
GROSU
Titlu original: Heidi (1880)
Editura: Ion Creangă
Lector MARIETA
NICOLAU-PLĂMĂDEALĂ
Tehnoredactor KLARA GALIUC
Bun de tipar 1 August 1987
Apărut 1987
Coli de tipar 12
