Cireşe de mai (2)

Vă propun un joc nou şi o carte minunată. Aceasta este cartea şi acesta este jocul:

"Un tată a adus acasă celor şase copii ai săi o cutie cu 12 bomboane de ciocolată. Fiecare copil a primit câte două bomboane şi totuşi în cutie se mai găsesc încă două. Este oare posibil?"

La braţ cu ultimul zmeu

            Interpretările care pot fi făcute pe marginea unui astfel de titlu pot fi multiple… cum adică la braţ cu ultimul zmeu? De când este zmeul aşa de civilizat, de când a căpătat el manierele astea de gentilom, este o situaţie în care mai degrabă am vorbi de primul zmeu, nu de ultimul. Cert, nu este vorba de un zmeu dintr-acela din poveşti, care fură fetele de împărat şi le închide în turnuri zidite în vârf de munte.

            Să fie atunci vorba de un individ care face pe zmeul şi dacă da, cine ar merge la braţ cu un astfel de individ şi de ce ar fi el ultimul? Înseamnă că are ceva special, ceva care-l face pe cale de dispariţie şi în ciuda comportării lui zmeieşti este dezirabil. Nu, este prea complicat un astfel de context pentru o poveste destinată copiilor. Plus că perechea zmeului trebuie să aibă un anumit trecut, care să explice o astfel de propensiune.

            O altă posibilitate ar fi ca zmeu să fie un nume de familie, dar de ce ultimul? Dacă ar fi cel mai mic copil din familia Zmeu, am vorbi atunci de Prâslea, nu? Or ştim că Zmeul şi Prâslea nu joacă în aceeaşi echipă.

            Acum este momentul în care ochii cad pe coperta cărţii, unde vedem doi copii, în prim plan un băieţel care nu susţine privirea, în plan secund o fată din profil, preocupată de un gând, de o veste care nu-i este tocmai pe plac, iar pe fundal natura, lac, munţi, pădure. De ce s-or fi certat ăştia doi?

            Cum de cele mai multe ori lucrurile se lămuresc citind, să nu întârziem în a da filele acestei cărţi. Într-adevăr este vorba de familia Zmeu, în care Manolică este mezinul. Porecla de Ultimul Zmeu i se trage de la un joc de cuvinte, care descrie foarte bine mai multe realităţi, cea familială, cea fizică şi cea de la catalog – atunci când se făcea prezenţa, ultimul era Zmeu Manole.

            Povestea se desfăşoară pe mai multe planuri, unul care satisface nevoile de realism socialist ale acelor vremuri şi anume construcţia hidrocentralei de pe Lotru hidrocentralei subterane din Corbeni, judeţul Argeş, un altul este realitatea familială a constructorilor aduşi de prin toată ţară să participe la construirea acestui bănuţ energetic care va fi adăugat la salba de hidrocentrale a patriei. Lumea copilăriei trăită în natură, în apropierea unor vestigii istorice, cu scovergile bunicii, cu prima strângere de mână şi primul bilet în care ceri să nu se râdă de inima ta, prima ceartă şi prima împăcare, miile de gânduri… „ca nişte stoluri de păsări sprintene, iuţi, îmbrâncindu-l înainte, trăgându-l îndărăt, cocoţându-l sus, pe Cetate, azvârlindu-l apoi jos, pe cărare… Zburătoarele astea sunt invizibile, da-s gureşe…oho! – şi indiscrete, şi bucuroase, şi cam aiurite, şi-i împuie urechile cu sfaturile lor – „E drăguţă, zău…Bravo, Manolică… Păcat că pleacă. Păcat. Zbrrr! Dar mai sunt zece zile. Zece, zece, Fâl! Oho, destul. Ai timp. Poţi să-i spui – Zbârr! – atâtea şi atâtea lucruri! Ce naiba, fii curajos, spune-i! Cip! Spune-i că eşti – fâl-fâl-fâl – îndrăgostit. Cirip! Nu-i spune! Ba da. Nu, că Delia o să râdă…Zvârr!” – este şi asta o realitate a poveştii.

            La fel cum o realitate a poveştii este şi imixtiunea ideologiei specifice vremurilor, dar ştiţi cum mi se pare că este treaba asta, cel puţin în cazul de faţă, e ca atunci când te uiţi fermecat la un tablou şi de nicăieri apare o muscă care se aşează fără jenă pe macii din faţa ta. Ce-i de făcut? Musca este o realitate a momentului, te apuci să ţipi la curator, invoci prea marea măiestrie a artistului sau printr-un simplu gest cu mâna restabileşti ordinea firească a lucrurilor. Oricum, aci nu-i vorba de o muscă dintr-aia sâcâitoare.

            Sunt momente în povestea aceasta în care pana de basm şi cea SF, instrumente pe care autoarea le cunoaşte în cele mai fine detalii, creează reverii diurne, călătorii printre aştri, cuasari şi stele care-ţi cer prietenia, propunându-ţi aventură de neegalat în cotitiadul tern al unor zile ploioase. Sunt momente de realitate familială, în care dacă-ţi permiţi să te salţi deasupra implicării proprii, poţi înţelege atitudini, comportamente, replici, feluri de a fi. Sunt momente care vin implacabil căci... Ultimul Zmeu a murit, trăiască Ultimul Zmeu!

Temă: Ce preferaţi, puterea compromisului sau arta compromisului? Argumentaţi opţiunea.

    

Autor: GEORGINA VIORICA ROGOZ (15 aprilie 1927, Timişoara)

Copertă: D. RISTEA

Editură: Ion Creangă

Redactor: GEORGETA PĂSĂRIN

Tehnoredactor: GHEORGHE CHIRU

Apărut 1970. Comanda nr. 7681. Hârtie ti-

par înalt B de 63 g/m². 16x540/840. Coli

de tipar 12. C.Z. pentru bibliotecile mici

8R – 93

Tom în pădure

            Norvegia, 1955…”mestecenii rămuroşi începuseră să capete răni galbene”, norii coborâseră aşa de jos că-ţi venea să le faci cu mâna pentru o călătorie, te oprea culoarea lor închisă şi prevestitoare de furtună. De două zile ploua necontenit, frigul şi umezeala au pătruns aproape peste tot, ultima redută este camera mea, în care o sobă de fontă este scena unde se joacă o piesă pentru piromani, actori… mestecenii rămuroşi, ale căror răni galbene s-au preschimbat într-un roşu aprins.

            Aţi fost vreodată pe timp de furtună într-un spital de psihiatrie, eu nu, dar am citit că nu îţi poţi da seama unde este mai rău, înăuntru sau afară. Furtuna are combinaţia potrivită pentru a elibera afectele sublimate în viaţa de zi cu zi. Să fie doar furtuna deţinătoarea unei astfel de combinaţii? Viaţa trăită în sălbăticie îşi încearcă şi ea norocul rotind rotiţele emoţiilor şi stârnindu-le, uneori reuşeşte (Împăratul Muştelor) alteori nu (Robinson Crusoe), dar povestea lui Tom în pădure nu este aşa de complicată…

            Tom este un motan care a crescut cu mult mai mult decât toţi motanii la un loc. Per şi Lise – copiii unor fermieri – îl îndrăgesc peste poate şi îl răsfaţă pe măsură, căci unde s-a mai pomenit ca o pisică să mănânce după pofta inimii frişcă, să aibă lapte gras la discreţie şi să mănânce peşti până-i crapă pântecele.

            Dar zilele de huzur se sfârşesc atunci când mama copiilor se îmbolnăveşte şi plecarea de la stână este precipitată, copiii şi tatăl lor se întorc acasă, în gospodăria lor din sat, iar Tom rămâne singur la stână. Tatăl, rămas singur, trebuie să facă faţă treburilor gospodăreşti şi nu are timp pentru a-l recupera pe Tom, când în sfârşit ajunge la stână este prea târziu, Tom începuse să se sălbăticească.

            Aventura lui Tom este povestită dând mai tare volumul monologului interior purtat de motan în diferite momente, sunt episoade în care-l vedem pe Tom însuşindu-şi lecţia vieţii în sălbăticie, frişca nu mai e la îndelăbuţă, laptele gras s-a subţiat şi s-a transformat în apă, care pe deasupra mai şi îngheaţă, iar peştele este în elementul lui şi rămâne acolo, în apă… viaţa în pădure este aspră.

            Îndepărtarea de oameni se face prin întâlniri succesive cu… alţi oameni, aceştia nu sunt dispuşi să-i recunoască calităţile, ci văd în el un animal ciudat, care seamănă cu o pisică, dar nu poate fi, căci este prea mare.

            Un episod trist este moartea lui Pelle, o pisică abandonată la o stână vecină din cauza unei răni urâte la picior, pisică care se va împrieteni cu Tom. Împreună vor colinda împrejurimile asta până când un miros de carne de potârniche o va atrage pe Pelle în capcana pusă de vânătorul Tore, care spera să prindă vidre. Acest moment este un prilej bun pentru a insera în povestire o întrebare morală legată de uciderea animalelor, adulţii ar fi bine să-şi pregătească ceva argumente pentru a-şi susţine poziţia favorită… cert! nu-i o treabă uşoară.

            În tot acest timp Per şi Lise nu l-au uitat pe Tom şi îi pun pe părinţi în situaţia de a fi alături de ei, de a le susţine dorinţa de a-l recăpăta pe Tom la reîntoarcerea timpului frumos la stână… şi timpul acesta soseşte. Frişca se găseşte din nou la discreţie în farfuria de pe treptele de la intrare… dar să fie ea suficient de dulce?

Temă: Ce vă îmbunează atunci când sunteţi în plină furtună?

Autor: INGVALD SVINSSAS ( 7 august 1912, Orkdal – 1990)

Copertă şi ilustraţii: MIHU VULCĂNESCU

Traducere: AL. D. BUDIŞTEANU

Titlu original: Tom i villmarka (1955)

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: NATALIA PETRUŢ

Tehnoredactor: GHEORGHE CHIRU

Dat la cules 16.12.1966. Bun de tipar. 27.02.1967.

Comanda nr. 7621. Tiraj 25120. Hârtie tipar înalt B

de 63 g/m², 540x860/32. Coli editoriale 6,93. Coli

de tipar 5,5. A. T. 14129. C. Z. pentru bibliotecile

mici 82 – 3=R