Emil şi detectivii

            Pana de struţ nu ridică nici o problema struţului, atâta timp cât îi este proprie. Pana de cauciuc, poate reprezenta o provocare, mai ales atunci când câştigi o maşină de 500 cp. Pana de inspiraţie este proprie celor care se îndeletnicesc cu scrisul. Mai este şi pana de despicat lemne, dar nu stăruim asupra ei deoarece în zilele noastre se practică mai mult despicatul firului în patru, pe când despicatul lemnelor este o activitate care începe să cadă în desuetitudine. Dacă ai probleme cu pana există o depanare potrivită de fiecare dată. Să luăm de exemplu pana de inspiraţie, vrei să scrii o poveste, ai o idee, dar lucrurile nu se leagă, căci ai rămas blocat într-o poveste anterioară… ei bine, lucrul acesta i se întâmplă şi lui Erich Kästner.

            Confruntându-se cu o astfel de situaţie, autorul îi propune cititorului o mică excursie pe tărâmul fanteziei, aici, lucrurile nu curg de la bun început, înţelegerea este gripată, întâmplări din scrierile anterioare îl sâcâie şi-l îndeamnă la o ieşire într-un restaurant, unde inspiraţia luând forma unui chelner îi şopteşte să scrie despre lucrurile ştiute şi să lase Mările Sudului pentru altă dată mult mai potrivită, de pildă 35 mai. Ajungând acasă şi urmând acest sfat, autorul începe să împletească amintirile personale (o mamă de meserie coafeză, un nume, Emil şi o meserie de reporter) cu imagini surprinse de prin casă, în felul acesta se naşte Emil Tischbein (picior de masă). Povestea este asemenea unei fiinţe vii, ea se descoperă treptat, este alcătuită din personaje şi locul de joacă al acestor şi cum – în general – nu este bine să stăm de vorbă cu necunoscuţi, autorul, înainte de a începe povestea ne prezintă părţile întregului, elementele şi ideile povestirii. Îl avem pe Emil, un băiat model; doamna Tischbein, mama lui Emil de meserie coafeză; un compartiment de tren, locul unde se va comite o infracţiune; domnul cu pălărie tare, nimeni nu-l cunoaşte deocamdată; Pony Hütchen, verişoara lui Emil; un hotel; o sucursală a unei bănci; Gustav, băiatul cu claxonul; bunica lui Emil şi sala de linotipuri a unui mare ziar. Să împletim…

            Emil urmează să plece la Berlin pentru o săptămână, are în buzunarul de la piept 140 de mărci, pe care trebuie să le depună în mâinile bunicii sale, este micul (sau marele, după caz) ajutor financiar din partea mamei. După o dădăceală bună, îmbrăcarea costumului cel bun şi repetarea, punct cu punct a orarului, Emil se urcă în trenul ca va pleca în câteva minute spre Berlin. Cu mâna la piept salută la intrarea în compartiment, oamenii îi par bine intenţionaţi şi nu are nici un motiv să-şi facă griji, ba mai mult, unul dintre ei îi oferă un baton de ciocolată şi începe să-i îndruge baliverne, asta până este pus la punct de către un alt pasager. Batistele sunt fluturate la geamuri şi pe peron, trenul pufăie şi celebrul cuplu bielă-manivelă se pune pe treabă, călătorii ajung la destinaţie rând pe rând. În compartiment nu mai rămâne decât domnul cu pălărie tare, cel care îi oferise ciocolată lui Emil şi Emil însuşi. O presimţire rea îl năpădeşte pe Emil, care va mai verifica încă o dată banii şi pentru mai multă siguranţă îi va prinde de căptuşeala hainei cu un ac cu gămălie. Domnul Grundeis moţăie de ceva timp într-un colţ al compartimentului, Emil se luptă cu somnul, dar se ştie că lupta oboseşte şi sfârşeşte prin a adormi în colţul opus. Are un coşmar construit pe sentimentul de vinovăţie care-l urmăreşte de la plecare, căci împreună cu alţii copii desenase mustăţi şi un nas roşu unui statui… se trezeşte cu gândul la bani. Constată că aceştia au dispărut şi împreună cu ei şi domnul Grundeis, e clar avem de a face cu un furt calificat. În urma unei deliberări rapide Emil hotărăşte să-l urmărească pe hoţ, fapt pentru care coboară mai devreme din tren, programul este dat peste cap, iar în Gara Friedrichstrasse, bunica şi Pony  Hütchen se vor plictisi să-l tot aştepte pe Emil.

            Principala grijă a lui Emil este să-şi recupereze banii, el acţionează din mers, trebuie să fie rapid în luarea deciziilor, astfel se urcă în tramvaiul 177, fără a avea bani de bilet. Norocul lui va fi un domn generos, pe nume Kästner, care-i va cumpăra unul. Urmează un scurt moment de respiro, hoţul se aşează la o masă pe o terasă şi plasează o comandă de mâncare, iar Emil capătă un moment de reflecţie. Intră în scenă Gustav, băiatul cu claxonul, un soi de lider al puştilor de prin împrejurimi, căruia Emil îi povesteşte ce i s-a întâmplat. Este convocat consiliul de război şi se pune la cale acţiunea de capturare a hoţului. Se ţine cont de toate aspectele, este anunţată bunica, este înfiinţat un post de legătură, se asigură hrană şi o echipă de rezervă, sarcinile sunt distribuite cu precizie, hoţul nu bănuieşte nimic, îşi savurează mâncarea comandată. Evenimentele ulterioare sunt pe gustul cititorului dornic de aventură, o urmărire cu taxiul, un spion pe teritoriul hoţului, deghizări la botul calului, încercuirea domnului Grundeis, tentativa acestuia de a scăpa de corpul delict, rolul acului cu gămălie şi dovedirea furtului, arestarea, identificarea şi recompensarea tuturor, mai puţin a hoţului… totul se încheie cu o morală ghiduşă dacă banii ar fi fost trimişi prin mandat poştal nimic din cele întâmplate nu ar fi avut loc.

            Cartea apare la noi pentru prima dată prin 1945, în traducerea Anei Canarache, ulterior editura Tineretului, pe la sfârşitul anilor `50 şi începutul anilor `60 editează o parte din carţile scrise de Erich Kästner.

Temă: Adevărat sau Fals. Alegând de fiecare dată comportamentul corect, adaptat situaţiei în care ne aflăm, excludem aventura din viaţa noastră.

Autor: ERICH KÄSTNER (23 februarie 1899, Dresda – 29 iulie 1974, München)

Copertă şi ilustraţii: WALTER TRIER

Traducere: ANA CANARACHE şi G. NICOLAE

Titlu original: Emil und die Detektive

ISBN 973-9164-98-6

Editura: Rao

În ţara lecţiilor neînvăţate

            Am citit acu ceva vreme o prezentare a acestei cărţi, mi-a plăcut tare şi cum îmi dau seama că nu am meşteşugul de a face una mai bună, pun un link către aceasta. Prezentările fiind făcute îmi voi îngădui să mă aventurez pe tărâmul interpretărilor cu o escală în Biblioterapie la The School of Life (Alain de Botton).

            Cititul unei cărţi ca modalitate de a face faţă provocărilor reale, provenite din faptul că trăim într-o lume aşa cum este ea, nu reprezintă o noutate. Cartea se poate constitui cu uşurinţă într-un refugiu, universul ei – cel puţin în mod teoretic – ar trebui să fie accesibil oricui ştie să citească. Cititul reprezintă un act de solitudine, această activitate ridică între cititor şi mediul lui înconjurător o barieră temporară. Scopul acestei izolării este anularea influenţelor mediului înconjurător, astfel încât cititorul să fie permisiv doar la universul cărţii. Se urmăreşte în felul acesta interiorizarea diferitelor aspecte descrise în carte, astfel încât la întoarcerea în lumea reală, cititorul dispune de un set îmbunătăţit de atitudini, de perspective, de modalităţi de relaţionare, am putea spune că este upgradat.

            În contextul de mai sus cititul poate fi privit ca dezvoltare personală, totuşi cititul cărţilor va fi mereu o combinaţie de dezvoltare personală, de loisir şi consolare (Robert McCrum). Fiecare dintre cele trei aspecte reuşeşte să fie o motivaţie de sine stătătoare pentru actul cititului, uneori citim din pură plăcere, alteori învăţăm citind şi altădată ne consolăm, văzând că nu suntem singuri/i…Biblioterapeutul, în urma unei discuţii pe marginea unei ceşcuţe cu ceai şi a unui biscuit bun, dar scump, ţinând cont că o astfel de şedinţă costă de la 20 £ până la 70 £, propune o listă de lectură, se presupune că citirea acestor cărţi cuprinse în listă va duce la reorganizări superioare, cu alte cuvinte… dă pagina şi treci mai departe.

            Dar care este mecanismul prin care cititul unei cărţi poate aduce schimbarea în viaţa lectorului? Acest mecanism este reprezentat de identificarea cu personajul principal (bine, aici este de discutat asupra criteriilor în urma cărora se stabileşte un astfel de personaj), acesta trebuie să-l ajute pe cititor să se înţeleagă. Povestea, basmul în cazul nostru, reprezintă scena unde se joacă personajele lumii ficţionale, investite fiind cu aspecte ale Sinelui cititorului, care nu ar putea fi exprimate în lumea reală fără a nu fi sancţionate. Trebuie ţinut cont de faptul că basmul / povestea reprezintă o metaforă ce exprimă în mod convenabil aspiraţiile adulţilor, iată  cum formulează Victor Perestukin aceste aspiraţii: „Tata zicea că orice om poate să-şi făurească o voinţă şi un caracter dârz dacă ştie să lupte împotriva greutăţilor şi să înfrunte orice primejdie. Dar eu împotriva cui să lupt? Tata spune că împotriva lenei.” În psihologie depozitarul regulilor morale este Supraeul, nu mai vorbim de faptul că această prescripţie Victor Perestukin şi-o interiorizează ca venind din partea tatălui. Mergând în aceeaşi direcţie a stabilirii corespondenţelor între diferitele personaje şi instanţele psihice, îl vom identifica pe Victor Perestukin cu Eul şi pe motanul Kuzea cu Sinele. Mie personal mi se pare că personajul principal este motanul Kuzea, el îl reprezintă pe adevăratul Victor Perestukin. Acest motan poate fi identificat cu principiul plăcerii, el de fiecare dată pledează pentru o rezolvare rapidă şi convenabilă a tuturor încercărilor la care este supus Vitea – ce atâta bătaie de cap „Kuzea mă sfătui să scriu la nimereală. Dacă n-o să fie bine, o să îndrept pe urmă.” În ciuda acestor sfaturi practice, de câştig în doi paşi, Kuzea îl va salva pe Victor Perestukin de câteva ori bune, asta demonstrându-ne ca adevărata resursă este în noi înşine.

            În ţara lecţiilor neînvăţate are subtitlul de basm, privind lucrurile din perspectiva lui Sheldon Cashdan, el cuprinde cele patru acte ale unui basm a) travesarea (trecerea eroului într-un tărâm străin), b) întălnirea cu o prezenţă rea (Virgula, Ursul Polar, Biciclistul, Vaca), c) lupta din care eroul iese învingător şi d) sărbătorirea în cazul de faţă nu avem o nuntă ca-n poveşti, ci avem un sărut din partea mamei, fără ca aceasta să ştie de schimbarea în bine a băieţelului ei pe care îl iubeşte.

            Această poveste are trei părţi, la noi a fost tradusă numai prima parte.

Temă: Adaptaţi expresia Omul potrivit la locul potrivit din perspectiva biblioterapiei.

Autor: LIA GHERASKINA (16 octombrie 1910, Novorossiysk – 14 martie 2010)

Copertă şi ilustraţii: V. CIJIKOVA

Traducere: M. SÎNTIMBREANU şi E. NIŢĂ

Editura: Tineretului

Redactor: ALEXANDRINA ŢIMPĂU

Tehnoredactor: MARIANA PUŞCAŞU

Dat la cules 6.03.68. Bun de tipar 5.08. Apărut 1968. Comanda nr. 8296. Tiraj 30140

Hîrtie offset A de 100g/m², 540x840/8. Coli editoriale 7.68. Coli de tipar 7. A. 8R-93

Peter Pan şi Wendy

            Uşa şi fereastra au funcţionalităţi diferite, uşa mai degrabă închide un spaţiu, delimitându-l, pe când fereastra deschide spaţiul, permite trecerea de la interior la exterior şi invers. Omul devine prin închideri şi deschideri succesive, prin trecerea în interior a ceea ce află la exterior. Trebuie să te închizi bine şi să te deschizi la momentul potrivit… să ne imaginăm o casă care are doar uşi, cel de dinlăuntrul casei va putea doar auzi ce se întâmplă afară, oricât de mare i-ar fi acuitatea auzului, el ar fi limitat… şi aşa, au apărut ferestrele, ele satisfac nevoia de închidere (securitate) dar şi nevoia de cunoaştere… ai stat vreodată la fereastră şi ai văzut…

                        … am văzut o mulţime de bunătăţi înăuntru, dar era închis!

           

            O fereastră nu poate fi deschisă de dinafară decât cu forţa, caz în care, avem o pătrundere prin efracţie. Dacă fereastra o găsim deschisă, avem fie neglijenţă, fie invitaţie, cert este că ne putem face intrarea adoima lui Peter Pan, un băieţel cu o imaginaţie debordantă, pus pe hârjoană şi dornic de a face noi recruţi care să-l ajute în jocurile puse la cale de el. Petre Pan creşte aripile imaginaţiei şi ne învaţă să zburăm în Ţara de Nicăieri, adică oriunde se află un copil. Cu toate că vedem voioşie, antren, jovialitate, efervescenţă, spirit de aventură, camaraderie, francheţe, Peter Pan ascunde o melancolie, o tristeţe pe măsură. Refuzul lui de a se maturiza, trebuie privit ca un act pe deplin volitiv, conştient, el simte că nu este complet, el are nevoie să i se spună poveşti căci spusa lor îl încălzeşte asemenea unei păturici dragi, îl face să se simtă ocrotit. În jocul acesta serios el are nevoie de un partener pe măsură şi el va fi Wendy, fetiţa cea mare a familiei Darling. Wendy va şti să se joace de-a mama, fiind la înălţimea aşteptărilor lui Peter pentru că doamna Darling este o mamă model. Lui Peter nu-i rămâne altceva de făcut decât s-o convingă pe Wendy şi fraţii ei să intre în jocul lui. Nimic mai simplu, le va arăta cum pot zbura şi îi va câştiga cu uşurinţă de partea sa. Gata, aventura poate începe! Dar despre ce aventură este vorba? Maturizarea – iată un cuvânt ce poate fi definit mai degrabă din punct de vedere fiziologic decât psihologic, acest proces atât de complex mi se pare a fi cheia de boltă a întregii povestiri.

            Avem o poveste serioasa, cu multe resurse si bogată în posibile interpretări, ca de altfel orice lucru bine făcut, dovadă succesul pe care îl are şi în prezent. Bine, popularizarea personajelor se poate datora în buna parte si companiei Disney, care a făcut din Peter Pan şi Tinker Bell simboluri ale lumii de basm. Asta se poate verifica uşor întrebând orice copil dacă a auzit de cele două personaje, răspunsul va fi prompt si afirmativ. Mi se pare potrivit, ca ori de câte ori avem ocazia să mergem direct la sursă şi să vedem cum stau lucrurile, în cazul de faţă mă gândesc la cum o înfăţişează Disney pe Tinker Bell. Se ştie că în cazul personajelor celebre, cum ar fi Tinker Bell, dar putem vorbi şi de piticii din Albă ca Zăpada, de mica sirenă, transformarea lor în desene animate atrage uneori după sine o edulcorare a trăsăturilor de personalitate, alteori aceste trăsături sunt omise sau chiar inversate, totul pentru a crea un caracter pe potriva aşteptărilor. Viteza de desfăşurare a desenelor animate nu lasă prea mult loc nuanţelor, acestea pot fi descoperite doar mergând direct la sursă, astfel nu vom vedea în desenele animate o Tinker Bell răzbunătoare, invidioasă, geloasă, capabilă de mari sacrificii, la un moment dat (în poveste) ea va bea otrava pregătită de Hook şi astfel îl salvează pe Peter. Povestea are tot timpul pentru a explica, a descrie, a construi, a deschide şi închide ochii asupra unor sensuri şi înţelesuri care nu pot fi prinse într-o imagine în mişcare. Ţinând cont de cele de mai sus se impune o precizare şi anume, textul cărţii de faţă este o adaptare a poveştii pentru o versiune bogat ilustrată.

Temă: Explicaţi de ce zânele se nasc doar la primul râs al copilului.

Autor: JAMES MATTHEW BARRIE (9 mai 1860 – 19 iunie 1937)

Copertă şi ilustraţii: LIVIA RUSZ

Traducere: OVIDIU CONSTANTINESCU şi ANDREI BANTAŞ

Titlu original: Peter and Wendy

Editura: Ion Creangă.

Lector: MARIETA NICOLAU PLĂMĂDEALĂ

Tehnoredactor: KLARA GALIUC

Bun de tipar: 25. X. 1986

Apărut: 1987

Coli de tipar: 15