Mototol-Rostogol

„Simt, aşa, că mi-e rău de parcă aş fi căzut într-un hău, căderea ar fi fără oprire iar eu nici gând să-mi pot veni în fire, aripile sunt la locul lor dar parcă n-aş fi ştiut niciodată să zbor, mă uit în jur şi văd gâzele zburătoare poposind din floare în floare, iar eu, printr-o tristă încercare, parcă-aş fi rămas fără nici o floare, nu ştiu ce se întâmplă dar nu mi-e bine, parcă-aş fi zburat prea departe şi acum nu mă mai pot întoarce la mine…” (pag. 56)

            Sigur, este un început care te pune pe gânduri. Întrebarea este cum am ajuns în acest loc? Răspunsul este atât de personal încât nu încercaţi să-l transformaţi în ceva extrem de banal. Ştiu, sunt exagerat şi preţios, dar din nu ştiu ce motiv cuvintele îmi par în acest moment asemenea unor blocuri de piatră, iar încercarea mea de a le îmbina duce la rezultate dezagreabile, de aceea voi lăsa prezentarea acestei cărţi pe mâinile unui specialist, cred că singurul care a dedicat înainte de 1989 o carte literaturii române pentru copii, este vorba de Hristu Cândroveanu şi cartea sa Literatura română pentru copii, editura Albatros, 1988.

            „O idee despre micul erou al atât de bogatei şi densei cărţulii a Gabrielei Negreanu, Mototol-Rostogol, 1981, ne-o facem încă din moto-ul autoarei, de pe pagina de gardă a minusculului „tom”: „Lui / Brăduţ-Cristian, / care / nu-şi iubeşte / numele / pentru / că / nu / şi / l-a / ales / el / singur”.

            Ce poate fi mai expresiv şi mai definitoriu pentru o „personalitate” incipientă, deja… quasi-conştientă de sine ? Închipuiţi-vă un pici, revoltat că alţii se amestecă în viaţa „lui” până într-atât încât îi dau – pentru întotdeauna – un nume ce trebuie să-l reprezinte pe el însuşi! Nu, eu nu vreau să-mi zic(eţi) aşa – te poate surprinde el, într-adevăr – , mie îmi place să-mi spun şi să mi se spună…

            Aşa se deschide – chiar din capul locului foarte promiţător – întâia mărturisire-poem despre copilărie, a Gabrielei Negreanu, o voce lirică de profunde tensiuni existenţiale şi eseistă remarcabilă totodată, a literaturii noastre de azi, din generaţia încă tânără. Autoarea şi-a intitulat cartea: Aventurile lui Mototol-Rostogol la prima lui ieşire din ocol, cu subtitlul, în paranteză, roman în prozoversuri, cu rime interioare deci, care îi conferă textului şi acea vioiciune, cantabilitate ce se conjugă elocvent cu structura jucăuşă şi muzicală de la natură a celor mici, fiinţe trăitoare într-un spectacol fără-de-sfârşit, de frumuseţe cuceritoare.

            Mototol-Rostogol este copilul nostru etern, pe care atât de bine îl cunoaştem – ca unii ce l-am avut sub ochi încă de la primul lui ţipăt „existenţial”. Şi la al cărui gângurit dintâi am asistat, clipă de clipă, de pe când „mototolul” începe să înceteze a mai fi „mototol”, devenind progresiv „rostogol” (fiindcă iată, nu mai stă unde-l pui!) şi pomenindu-se, pomenindu-ne noi – că ne zâmbeşte, de la o vreme, cu tot surâsul şi lumina lumii strânse laolaltă!

            Dar, uite că, atât de familiarul copil intră într-o altă minune a vârstei sale, aceea a aventurii cunoaşterii şi a trezirii lui la conştiinţa de sine. Prag de pe care trece sub „reflectorul” poetei în cartea de faţă.

            Şi aşa, suntem făcuţi martori, în capitolul întâi al prozopoemului Gabrielei Negreanu, la…”Cum a aruncat Mototol-Rostogol o primă privire într-o lume care era amăgire”: „Era ca şi cum într-o zi cineva l-ar fi luat pe Mototol-Rostogol de pufuleţul lui cel moale de la ceafă, l-ar fi frecat pe după urechi cât să-i dea curaj iar apoi, cu un bobârnac bine ţintit, l-ar fi proiectat drept în mijlocul străzii aceleia mai mult prinse / decât întinse, / mai mult spargi / decât largi, / mai mult aprige / decât antice, / unde tot felul de orătănii / înşirate ca nişte mătănii / se făceau că joacă hopa-mitică, / dar de fapt ţopăiau de frică”. Cu alte cuvinte, eroul nostru, ajuns conştient de sine – la modul nu tocmai împlinit al conceptului, desigur – are întâia lui înfruntare, confruntare cu lumea de dincolo de pătuţul său cu gratii. Şi, fireşte, are primele traume, într-un univers, se vede, al insecurităţii totale, unde nimeni – habar n-are – că el, Mototol-Rostogol este, trebuie să fie buricul pământului, centru de atenţie generală!

            După care mai aflăm noi…”Despre cum, pornind-o Mototol-Rostogol tot într-o dungă, cine să mai ştie unde poate s-ajungă…” Şi cunoaştem alte încercări prin care trece micuţul pinguin-apolodoresc-„itinerant”, ca să zic aşa. Bunăoară, că tot timpul călătoreşte cu… umbra după el! De ce s-o ţine scai în urma sa ? Începe prin urmare iniţierea piciului, – dar de unde să ştie el asta ? Şi cum să nu se sperie, aşa, în totală… necunoştinţă de cauză ? ! Iată şi un pescăruş… Tot prilejuri şi impulsuri de acomodare cu „restul” lumii în raport cu el, care e, negreşit, centrul ei… Rest-rest, cum se pare însă, deloc neglijabil! Pescăruşul asta, de-o pildă… Nu l-ar putea folosi spre a întreprinde o călătorie cosmică, agăţat cumva de picioruşul lui?... Deci, se deschide pentru fostul Mototol-Rostogol (fostul – fiindcă nu mai e ce-a fost…) orizontul nemărginit şi a-toate-încăpător al imaginaţiei. Vârsta dintâi începe să-şi consume setea de nou, de altceva decât poala caldă şi ocrotitoare a mamei. Şi uite aşa află prichindelul – ce şi-a dezavuat numele (fiindcă nu era „opera” lui) – află… „Cum şi-n ce fel poţi ajunge fără vreo vină într-o lume străină”: pescăruşul-navă-aeriană e înghiţit de mare, sau ceva din mare! Mototol însă se „salvează” pe spinarea unei balene, acest continent al apelor necuprinse, de pe care e proiectat înapoi, în familiara lui uliţă de acasă. Şi visul-poveste – cu ochii închişi sau deschişi – se închide asupră-şi…

            Titlurile de capitole înseşi, ale cărţii Gabrielei Negreanu, rezumă esenţial întreaga naraţiune, concepută ca o explorare a lumii, pentru sine, din perspectiva fabulos-onirică şi de iniţiere continuă a micuţului erou. Mototol-Rostogol caută, descoperă, imaginând tot alte şi alte ipostaze ale universului înconjurător, pe măsură ce intră în stăpânirea lor, „agresat” de ele. De ce zboară Ruza-Buburuza ? Fiindcă…toate cele sunt ceva, dar cum sunt şi ce sunt ? Şi…Şi încă…etc.

            Mototol-Rostogol pătrunde în largul imaginaţiei lui ca într-o poveste, şi se intregrează perfect miracolului, căruia îi devine parte, o componentă nu mai puţin miraculoasă. Miracolul din care va ieşi cine ştie când, dacă va mai ieşi vreodată – dovadă că autoarea, creatoarea lui mai hălăduie încă acolo. Şi periplul nu conteneşte: „Şi aşa, şoptind munţilor şi stelelor şi dragei lui Ruza-Buburuza noapte bună… adormi şi visă cum în zori va porni-o din nou pe strada aceea mai mult prinsă / decât întinsă, / mai mult spargă / decât largă / şi atât de nebună-nebună, / încât se termină de-a dreptul în Lună. / Unde, pasămite, / visele Mototol-Rostogolilor sunt nemărginite”.

            Ne putem întreba dacă această carte este pentru copii, eu zic ca da şi asta din cel puţin două motive, pe de o parte se spune ca la citit copiii folosesc inima, iar pe de altă parte se spune că sufletul unui copil este numai bun de sădit lucruri frumoase, care vor înflori la timpul lor.

Temă: Amintiţi-vă când aţi crescut ultima oară.

Autor: GABRIELA NEGREANU (6 iulie 1947, Bucureşti – 22 octombrie 1995, Bucureşti)

Copertă şi ilustraţii: ŞTEFAN DAMÓ

Editura: Ion Creangă

Lector: GH. D. VASILE

Tehnoredactor: STANCU PETRE

Bun de tipar: 12.XII.1981. Apărut: 1981

Coli de tipar: 4,5

Heidi

            Povestea aceasta scrisă cu mult timp în urmă reuşeşte să rămână tânără şi pentru copiii de astăzi, şi nu am nici un motiv să cred că pentru copiii de mâine va fi altfel. Nu sunt eu în stare să determin elementele care i-au făcut pe elveţieni să-i dedice un muzeu lui Heidi, să facă din această fetiţă un simbol naţional, prin urmare să descopăr în ce stă ascuns succesul acestei poveşti. Oricum, pare o treabă trainică, aşezată, bine cunoscută, precisă ca un ceas elveţian, astfel încât atunci când vorbeşti despre Heidi, vorbeşti despre viaţa la munte, despre ingenuitate, despre gura lumii, despre opoziţia viaţă la oraş vs. viaţa la ţară, despre prietenie, despre comportamente, atitudini şi acţiuni motivate de sentimente meschine, despre felul oamenilor de a fi şi de a se schimba şi să nu uităm că putem vorbi şi despre capre, despre frumuseţea naturii, despre puterea vindecătoare a acesteia, despre cum se manifestă mustrările de conştiinţă, despre iertare, pedeapsă şi recompensă, despre lăcomia naivă, pe alocuri putem vorbi despre Dumnezeu şi cum este el văzut de acolo, de sus, de pe munte, deci cumva mai aproape de el, putem vorbi despre adulţi cu personalităţi diferite şi felul cum îi influenţează aceştia pe copii, putem vorbi despre bunătate, despre lucru bine făcut, despre cleveteală, putem vorbi despre surpriză, despre iubirea părintească şi manifestarea ei, putem vorbi despre pragmatism, despre ce înseamnă experienţa de viaţă, despre lucrurile simple care sunt la fel de eficiente în satisfacerea nevoilor bazale ca şi cele mai noi produse tehnologice, putem vorbi despre hedonism, despre ce înseamnă ţinerea unei promisiuni, despre sentimentul de gol pe care îl lasă dispariţia celor dragi, despre iubirea faţă de animale, despre curiozitate, despre puterea voinţei, despre plăcerile simple, despre cumpătare şi lipsuri, despre ce înseamnă modelul social în educaţia copiilor, despre ce înseamnă un şal gros de lână sau o pălărie cu pene sau despre ce se poate face cu un salam întreg… despre toate acestea pot vorbi cu exemple concrete, dar nu o voi face, ar fi prea didactic şi povestea s-ar risipi asemenea unui fum.

            Totuşi, din ciclul „Dacă doriţi să revedeţi” am să amintesc episodul cu pisicile. După trei ani petrecuţi alături de bunic, în cabană, sus la munte, unde Heidi cunoaşte libertatea naturii, aceasta se vede nevoită să plece la Frankfurt în casa familiei Sesemann, unde mătuşa Dete i-a găsit un loc, după părerea ei, mult mai bun decât la bunicul în creierii munţilor. Aici, la familia Sesemann, Heidi, trebuie să-i ţină companie Clarei, o fetiţă de doisprezece ani, care prezintă oareşce deficienţe de locomoţie. Cele două fetiţe se înţeleg foarte bine, dar atmosfera în această casă este ţinută în frâu de către Fräulein Rottenmeier, o guvernantă care ţine la etichetă, ca un căţel de papucul stăpânului său. Într-o zi, Heidi ajunge până în turla bisericii, în încercarea de a redescoperi libertatea naturii între zidurile oraşului. Ei bine, aici la oraş această libertate este tare departe şi i se pare că un bun substitut ar fi puii de mâţă pe care tocmai i-a văzut într-o odăiţă. Îşi dă seama că pisicii nu vor fi acceptaţi de către domnişoara Rottenmeier, fapt pentru care îi ascunde în şorţ, aducându-i clandestin în casa familiei Sesemann. Fräulein Rottenmeier va avea o zi furtunoasă când va descoperi pisoii şi pe fraţii acestora care au fost aduşi de către un flaşnetar într-un coş. Şi de ar fi doar pisicile, dar mai este şi broasca ţestoasă a flaşnetarului şi muzica acestuia şi domnişoara Rottenmeier nu reuşeşte să ţină ritmul deşi sare de colo, acolo, până ce aterizează cu picioarele-n sus spre distracţia tuturor… se pare că râsul mai atenuează din apăsarea pe care ţi-o impune o ţinută strictă.

            Atenţie doar ce ediţie folosiţi, eu am văzut una apărută după 2000 în care era povestită doar prima parte a acestei poveşti. Este adevărat că iniţial cele două părţi ale poveştii au apărut în momente de timp distincte, dar cu timpul ele au început să circule ca formând un tot. Mi se pare mai productiv de găsit o ediţie care să le cuprindă pe amândouă chiar dacă sunt repovestite, nu are sens să urci poteca până la jumătate şi să te mulţumeşti cu frumuseţile văzute până aici căci odată ajuns sus, la capătul potecii, priveliştea care ţi se oferă este minunată. Eu am folosit ediţia din 1978, apărută la editura Ion Creangă, este vorba tot de o repovestire făcută de Jean Grosu, dar mult mai detaliată.

Temă: Creaţi-vă o amintire salvatoare făcând o faptă bună total dezinteresat fiind.

Autor: JOHANNA SPYRI (12 iunie 1827 Hirzel, Elveţia – 7 iulie 1901 Zürich, Elveţia)

Copertă şi ilustraţii: DOINA BOTEZ

Traducere: repovestire de JEAN GROSU

Titlu original: Heidi (1880)

Editura: Ion Creangă

Lector MARIETA NICOLAU-PLĂMĂDEALĂ

Tehnoredactor KLARA GALIUC

Bun de tipar 1 August 1987

Apărut 1987

Coli de tipar 12

Osul de peşte fermecat

            O poveste pentru copii şi nu prea, mai nimerit mi se pare a fi să folosim expresia vai de părinţii care n-ascultă de copii. Cum putem înţelege o astfel de vorbă? Să fie un copil mai înţelept decât un adult? Sunt anumite momente în care părinţii trebuie să asculte de copii, dacă da, cum recunoaştem aceste momente? Ce se întâmplă cu părinţii neascultători, cum sunt ei pedepsiţi şi de către cine?

            Povestea aceasta este scrisă de Charles Dickens în 1867 şi face parte dintr-o serie de patru povestiri. La acea vreme autorul era deja recunoscut, putem presupune deci o intenţie specifică, care să fi fost aceea, nu ne putem da decât cu presupusul… pentru mine, la o primă lectură, mi s-a părut că am citit o poveste cârjă, este genul acela de poveste care te ajută să treci peste hopurile din viaţa ta, care te susţine şi îţi dă energia de a continua, care îţi oferă un model de comportament şi te face să îl urmezi fără a te păcăli prin omisiune… de la început ştii că nu te aşteaptă o treabă uşoară.

            Şi totuşi e ceva aici, în povestea asta care face înţelegerea rugoasă, ia uite… un rege şi o regină, care aveau împreună nouăsprezece copii duc o viaţă cam plină de lipsuri, regele este slujbaş la cârmuire, regina se îndeletniceşte mai degrabă cu a fi bolnavă, ziua de salariu se calculează după calendele greceşti, iar responsabilităţile revin Aliciei, fata cea mare. De obicei în poveşti, regele şi regina au probleme cu făcutul copiilor, nu au probleme materiale, iar prigonită este fata cea mică deci, despre ce este vorba? Să urmăm firul poveştii şi să aflăm că într-o zi, tatăl, în drum spre slujbă, se opreşte la pescăria negustorului Murătură ca să cumpere „trei sferturi de kilogram de somon, o bucată mai mult dinspre mijloc decât dinspre coadă”… este locul şi momentul potrivit, pe care zâna Grandmarina îl alege pentru a-şi face apariţia. În timp ce îl apostrofează pe rege de trei ori: o dată cu privire la egoismul său de a mânca singur peştele sub pretextul de a nu cădea rău la stomac celorlalţi, a doua oară cu privire la nerăbdarea sa de a asculta până la capăt tot ceea ce i se spune şi a treia oară cu privire la curiozitatea sa morbidă, îi şi spune un secret despre osul de peşte care va rămâne pe farfuria Aliciei. Acesta este un os de peşte fermecat care poate îndeplini o singură dată orice dorinţă, numai cu condiţia ca dorinţa să vină la momentul potrivit, este important ca acest os să fie şters, frecat şi lustruit, până ce o să lucească asemenea sidefului. Acestea fiind zise de o zână, lucrurile s-au petrecut întocmai.

            Alicia are în buzunar osul de peşte fermecat, dar nu-l va folosi pentru a-şi vindeca mama, ci o va îngriji pe aceasta până se va face bine şi tatăl întreabă dacă l-a uitat sau l-a pierdut. Alicia are în buzunar osul de peşte fermecat, dar nu-l va folosi pentru a-şi vindeca frăţiorul muşcat de câine şi cu mâna tăiată într-un geam, ci îl va obloji făcându-i un bandaj ce i se va potrivi de minune şi tatăl întreabă dacă l-a uitat sau l-a pierdut. Alicia are în buzunar osul de peşte fermecat, dar nu-l va folosi nici în ziua în care mezinul căzu sub grătarul din vatră şi tatăl întreabă dacă l-a uitat sau l-a pierdut. Alicia are în buzunar osul de peşte fermecat şi freacă, şi şterge, şi lustruieşte şi tatăl întreabă dacă l-a uitat sau l-a pierdut.

            Şi vine ziua în care Alicia îl va ajuta pe tatăl ei care recunoaşte că e sărac lipit pământului, că deşi a încercat în fel şi chip din răsputeri, nu mai are nici o lescaie… şi sărutând osul de peşte fermecat îşi rosti dorinţa: să fie ziua de leafă. Dar povestea nu se termină aici, nu este nici măcar pe jumătate gata, zâna Grandmarina îşi face apariţia din nou şi se asigură că regele a înţeles de ce Alicia nu a folosit mai devreme osul de peşte fermecat.

            Şi firul poveştii nu s-a rupt, el continuă să brodeze o nuntă, despre care nu vă spun nici un cuvânt ci vă invit să luaţi parte la ea, citind aici. Cum spuneam, povestea face parte dintr-o suită de patru, citindu-le pe toate perspectiva se schimbă un pic. Interpretarea de mai sus nu se modifică ci se îmbogăţeşte… avem jocuri de copii ce se pregătesc pentru a deveni adulţi.

Temă: Aduceţi-vă aminte de adultul care aţi fi vrut să fiţi.

Autor: CHARLES DICKENS (7 februarie 1812 – 9 iunie 1870)

Coperta şi ilustraţii: IACOB DESIDERIU

Titlu original: The magic fishbone

Traducere: ANTOANETA RALIAN

Editura: Ion Creangă, ediţia a II-a

LECTOR: SANDU SINGER

TEHNOREDACTOR: FLORENTINA PREDA

BUN DE TIPAR: 18.01.1984

APĂRUT: 1975 ED. I COLI DE TIPAR: 4

Castelul singuratic

            Sunt poveşti care reuşesc să te sustragă realităţii şi să te predea pe de-a-ntregul imaginarului. O experienţă simplă poate fi făcută pentru a verifica această calitate la o carte şi anume citirea ei într-un mijloc de transport în comun. Aici, sunt aşa de mulţi stimuli externi încât cuvintele poveştii trebuie să se articuleze perfect, îmbinarea trebuie să se facă fest, în nici un moment tensiunea creată nu trebuie să scadă sub un anumit prag… focarul de conştiinţă păstrat activ cu privire la staţia unde trebuie să cobori este micşorat la maxim, nu mai există etape intermediare de verificare a traseului, un singur criteriu este păstrat pentru a valida închiderea cărţii şi coborârea cu părere de rău la staţia de destinaţie. Atunci când tresărim surprinşi şi ne uităm dezorientaţi în jur, dar constatăm că nu am ajuns la staţia de destinaţie, înseamnă că am mai păstrat un criteriu intermediar sau în poveste a apărut o sincopă.

            Puterea de sustragere din real a unei cărţi se stabileşte în funcţie de numărul staţiilor care depăşesc staţia de destinaţie, evident cu cât acest număr este mai mare cu atât puterea este mai mare. Există o situaţie care verifică perfecţiunea, această situaţie este doar teoretică, deocamdată ea nu a fost verificată în practică de nici o persoană cunoscută. Avem următoarea schemă:

            Călătorul John Tores (întâmplător acesta este şi numele personajului principal al acestei povestiri, dar absolut întâmplător) de profesie medic psihiatru (ce coincidenţă! este chiar profesia personajului principal) trebuie să fie la cabinet la ora 9:00. El merge în fiecare dimineaţă cu metroul 12 staţii, se urcă la staţia G (7:50) şi coboară la staţia S (8:45), drumul de la staţia S până la cabinet îl parcurge în 10 minute deci, la cabinet ajunge în fiecare dimineaţă la 8:55. Acesta este cadrul în care îşi face apariţia variabila independentă şi anume cartea perfectă. Este ora 7:50, staţia de metrou G, călătorul John Tores se urcă în vagon, uşile se închid, trenul se pune în mişcare, doctorul John Tores îşi găseşte un loc pe care îl ocupă, în timpul călătoriei el va citi cartea perfectă, coboară la staţia de metrou S, parcurge drumul de la această staţie până la cabinet în 10 minute… unde, stupoare! În sala de aşteptare se întâlneşte cu programările orelor 9:00 şi 9:45.

            Dar cum spuneam este doar o situaţie teoretică, ea nu a fost verificată niciodată în practică, iar doctorul John Tores nu a întârziat niciodată la serviciu din cauza unei cărţi perfecte, povestea lui este cu totul alta. Într-o zi primeşte o invitaţie din partea ministrului sănătăţii, pe care o onorează nu fără a-şi pune o serie de întrebări legate de existenţa proprie şi de identitate deci, prilej bun pentru o mică retrospectivă personală.

            Ajuns în biroul ministerial primeşte o propunere de a fi el, cel care va avea în grijă un sanatoriu, în care sunt trataţi nişte oameni speciali, pentru care nu trebuie să manifeste nici un interes deosebit, căci marele producător de armament Max Urbo a consultat pentru ei cei mai buni specialişti. Rolul lui în acest sanatoriu este acela de a asigura o garanţie în bunul mers al clinicii… dar este suficient, căci mâna mea largă ar fi în stare să înşire cuvinte demascatoare ale acţiunii. Mă abţin, dar îl voi cita pe profesor: „Dumneavoastră pentru ce promovaţi suprimarea omului, domnule Urbo? Poate îmi veţi răspunde că aveţi un scop, şi anume creşterea propriului dumneavoastră capital. Frumos răspuns, elegant, sincer. Numai că mă întreb: cum e posibil oare ca dorinţa de îmbogăţire a unui singur om să provoace atâtea drame între popoare, să determine distrugerea atâtor oameni? Noi dorim[care noi?], domnule Urbo, o lume a binelui, a bunei înţelegeri. Iertaţi-mă vă rog. Iertaţi-mi vorbăria. Reţineţi doar atât: mâine, poimâine, când veţi înţelege mai bine aceste lucruri [cum, prin ce miracol se produce această restructurare?], întrerupeţi toate livrările de armament, dispuneţi să se trimită la topit toate tunurile, tancurile, armele ce le depozitaţi şi declaraţi în faţa lumii, domnule Urbo, marea dumneavoastră dragoste pentru oameni.”

            Atenţionez, cartea nu este lipsită de un final neaşteptat, el este cu atât mai surprinzător cu cât lectorul intră în pielea doctorului John Tores, iar acest lucru se întâmplă cu siguranţă, cartea nu te lasă din mână o clipă.

Temă: Definiţi binele omenirii prin raportare la ceea ce este omenesc.

Autor: GEORGE NESTOR (18.05.1921 – 2003)

Copertă şi ilustraţii: GH. MARINESCU

Editură: Ion Creangă

Lector: SANDU SINGER

Tehnoredactor: CONSTANTIN GOSAV

Bun de tipar: 13.02.1984

Apărut: 1984

Coli de tipar: 8 ¼

Rapsodii de toamnă

 Această carte poate fi câştigată aici.     

Fără repere nu ne putem reprezenta o perioadă de timp, oricât de scurtă ar fi aceasta. Dificultatea creşte dacă ne referim la o perioadă ce depăşeşte experienţa noastră de viaţă, moment în care apelăm la istorie… constatăm schimbări, încremeniri, dispariţii, involuţii, evoluţii, revoluţii, uitări, avem parte de rememorări, comemorări, înţelegeri tardive şi clarificări, recuperări, surprize. Pe baza înscrisurilor oficiale sau engramate în memoria martorilor oculari sau a celor care au ascultat poveştile acestora putem reconstitui trecutul unor obiecte, fenomene, lucruri şi îl putem compara cu prezentul lor.

            Uite, toamna, de exemplu, pe lângă faptul că poate fi socotită ca o metaforă a timpului apus, poate fi ea însăşi supusă comparaţiei şi unde să găsim o descriere mai potrivită a toamnei de acum aproape 100 de ani, dacă nu în Rapsodii de toamnă. Neavând informaţii şi nici înclinaţii spre meteorologie nu vom îndrepta comparaţia înspre aspectul variaţiilor de temperatură sau al altor factori pertinenţi pentru acest domeniu, de altfel poezia nu ne oferă constatări în această direcţie, poate cel mult, ceva legat de direcţia vântului. Ea surprinde cu abilitate în rimarea cuvintelor panica produsă de apariţia, mai precis, de dispariţia zilelor de vară… o adiere ce începe ca o boare se transformă în mişcare ce cuprinde fără de scăpare toate frunzele ce-o vară întreagă s-au tolănit la soare, făcând fotosinteză fără încetare.

            Toamna e doamnă aprigă şi când le prinde pe frunze cu lecţia neînvăţată, nici nu stă pe gânduri, le pică una, două… bine, sunt şi excepţii, a se vedea bradul şi plantele care-şi fac şcoala în particular pe felurite pervazuri, la căldură şi nu direct în natură. Panica se insinuează cu repeziciune şi ruşinea de a nu şti răspunsurile corecte se vede în obrajii roşii ai frunzelor, nu le rămâne decât să ia drumul de la capăt. Se îndreaptă astfel spre rădăcină într-o cădere uneori mai lină, alteori suflate de vânt în deplină complicitate cu toamna… se creează astfel mormane de frunze ce se cer răscolite de mâini de-a pururi îndrăgostite. Deşi au trecut aproape o sută de ani de la apariţia poeziei, toamna nu şi-a schimbat obiceiurile, rămâne în continuare zâna melopeelor, spaima florilor şi Doamna cucurbitaceelor…

            Totuşi, ceva s-a schimbat în 100 de ani şi anume publicul căruia îi este adresată poezia, dacă la început acesta era cu precădere adult, pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre acesta devine din ce în ce mai tânăr. De la un timp încoace adulţii nu mai au chef de joacă, trec indiferenţi pe lângă o rimă sprinţară, uite, o rimă despre bozie cred că a făcut deliciul multor cititori de la oraş, dar crescuţi la ţară, asta ca să nu-mi imaginez surprinderea unor ţărani când au constatat că bozia poate apărea într-o poezie. Şi ca să demonstrez futilitatea boziei, voi aminti următoarea expresie „ai dat-o-n bozii”, noi foloseam această zicere atunci când pasai mingea aiurea…eh, timp de vară petrecut la ţară!

            Pentru copii poezia surprinde prin ritmurile sonore, este important să fie citită de câteva ori sau de un adult cu ceva dexteritate în rostire, cuvintele se înlănţuie şi cadrele se succed cu viteză numai bună de a crea impresia unui film, acţiunea nu lâncezeşte nici o clipă, din strofă în strofă apar tot mai multe plante si animale, care se precipită la auzul unor veşti aşa potrivnice. Poezia poate deveni cu uşurinţă un prim atlas botanic, căci iată ce de plante întâlnim viţa-de-vie, păpădie, fânul, salcâmul, plopul, răsura, ciulinii, papura, trestia, bozia, sulcina, dalia, petunii, floarea-soarelui, măselariţa, loboda, mătrăguna, brusturele, campanula. Poezia mai are un atu, care o poate face să fie pe placul copiilor şi anume spune lucrurilor pe nume, nu foloseşte simboluri complicate, nu face apel la expresii criptice ce se cer descifrate cu trei dicţionare lângă tine, poezia este sinceră şi dă viaţă unor aspecte pe care le ignorăm în trecerea noastră prea preocupată de altele. Se ştie, copilul personifică cu uşurinţă mediul înconjurător, or odată devenit adult, dacă reuşeşte să-şi păstreze o părticică din această joacă, cu siguranţă va fi un adult cu zâmbetul pe buze, şi cred că nu-i puţin lucru o treabă ca asta.

Temă: Nuanţaţi într-o scurtă reflexie sprijinul pe care toamna îl acordă dragostei.

Autor: GEORGE TOPÎRCEANU (20 martie 1886, Bucureşti – 7 mai 1937 Iaşi)

Copertă şi ilustraţii: ETHEL LUCACI BĂIAŞ

Editura: Ion Creangă

Lector MARIETA NICOLAU-PLĂMĂDEALĂ

Tehnoredactor AURICA IORDACHE

BUN DE TIPAR 9.II.1988

Apărut 1988

Coli de tipar 3

Hronicul şi cântecul vârstelor

            Citeam la un moment dat un articol în care se spunea că plăcerea de a citi biografii poate fi interpretată ca un act de canibalism sublimat… e, câte nu scornesc psihanalişti. Şi parcă totuşi o urmă de adevăr s-ar întrezări în afirmaţia aceasta, să ne gândim pentru o clipă la oamenii primitivi care aveau credinţa că puteau dobândi puterea animalului ucis mâncând diferite părţi din acesta. La fel se întâmplă şi în cazul biografiilor citite, căci pătrunzând în pielea omului ce a fost aievea cândva, trăim impresia că putem face şi noi lucruri asemănătoare, ba uneori ducem impresia pe tărâmul încercărilor cu rezultate palpabile… moment în care ne dăm seama că doar unul a fost H. C. Andresen, M. Gorki, I. Creangă sau în cazul de faţă Lucian Blaga.

            Fiecare din noi a avut o copilărie, dar dacă acum am fi invitaţi să o povestim ne-am opri la generalităţi, nu am trece proba concretului, poate cel mult am fi în stare să amintim câteva episoade care s-au sedimentat mai mult prin repetarea lor în decursul anilor, cu ocazia diferitelor aduceri aminte, prilejuite de evenimente având un caracter de reuniune familială. Întrebarea (im)pertinentă este cea care face referire la procente… cât la sută din ce povestesc îmi aparţine mie şi cât este însuşit din spusele altora?

            Prezenţa unei memorii prodigioase nu este suficientă pentru a asigura expunerea reuşită a trecutului, este ca şi cum ne-am afla în faţa unui cufăr plin cu poveşti dar nu avem cheia pentru a-l deschide şi a-i sălta capacul… suntem în situaţia de a povesti despre exteriorul cufărului.

            În cazul de faţă cheia o reprezintă cuvântul, el este cel care deschide, care oferă înţelegerii, combustibilul necesar creării de sensuri. Într-o autobiografie cuvântul poate fi folosit pentru caracterul său cathartic, se creează un spaţiu confesional, unde amintirile sunt discutate pentru a putea fi integrate cu uşurinţă, folosind un termen la modă, avem de a face cu dezvoltarea personală.

            Îmi pare că Lucian Blaga nu face lucrul acesta, el foloseşte cuvântul pentru a crea o lume în care se poate „evada fără paşi”, cuvântul nu exorcizează, nu arată cu degetul, nu încondeiază, el clădeşte fonem cu fonem, silabă cu silabă, un spaţiu în care te poţi plimba aievea… alegi tu lucrurile asupra cărora te concentrezi. Bineînţeles că se poate discuta despre natura selectivă a prezentării, dar să nu uităm că cele mai reuşite poveşti nu explică cititorului totul până la ultimul detaliu, nu-i răpeşte acestuia plăcerea efortului intelectual.

            Cuvântul ca mijloc ce vehiculează sensuri a fost pentru Lucian Blaga o redută ce s-a cerut asediată îndelung, înainte de a se preda…”începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului […] muţenia mea plutea oarecum în echivoc şi nu îndeplinea chiar în toate privinţile condiţiile unei reale muţenii, căci lumina cu care ochii mei răspundeau la întrebări şi îndemnuri era poate mai vie şi mai înţelegătoare decât la alţi copii, iar urechea mea, ispitită de cei din preajmă, se dovedea totdeauna fără scăderi […] Totuşi împlineam aproape patru ani – şi încă nu pronunţasem nici un cuvânt.”

            Pentru Lucian Blaga cuvântul este un instrument şi până nu va aprofunda temeinic (aşa cum de altfel a făcut cu toate lucrurile care i-au plăcut) prospectul de utilizare, nu-l va folosi, el îşi va surprinde tatăl cu o construcţie verbală în care cuvântul încaltea ce nu era uzual prin sat, este folosit pertinent.

            Încântător, la finele acestei lecturi şi cu oareşce „veleităţi de atitudine” te surprinzi spunând că l-ai înţeles pe Lucian Blaga…

            Temă: Enunţaţi cinci criterii, pe baza cărora putem aprecia copilăria.

Autor: LUCIAN BLAGA (9 mai 1895 Lancrăm, jud. Alba – 6 mai 1961, Cluj)

Copertă: -

Editură: Ion Creangă

Lector: GH. D. VASILE

Tehnoredactor: AURICA IORDACHE

Bun de tipar: 18.VI.1984

Apărut 1984. Coli de tipar 10

            

Întâmplări cu Alexandra

            Pritocesc de ceva vreme un gând, încerc să-mi dau seama ce anume susţine un demers de tip jurnal de familie. Ce nevoie împinge mâna să încondeieze foaia de hârtie cu întâmplări, pozne, ziceri şi alte tipuri de fapte, pe care de cele mai multe ori le trecem în uitare destul de repede. Nu, nu poate fi vorba de limita memoriei noastre căci înregistrarea nu se face în totalitate, se operează o selecţie, sunt astfel reţinute doar un anumit soi de fapte care au o naturaleţe aparte, cărora le este presupusă o putere aparte asupra adultului viitor. Cert este că această nevoie a existat şi înainte de era internetului, dar a fost facilitată (în satisfacerea ei) de apariţia unor produse specifice cum ar fi forumul sau blogul. Dacă pe forumuri ne întâlnim cu un tip de competitivitate de genul stai să vezi ce a făcut al meu, blogul este aplecat spre poveste, la fel şi cartea.

            Energia acestei activităţi de povestire poate fi furnizată de plăcerea de a retrăi anumite evenimente odată cu recitirea lor, mai putem avea în vedere şi o tendinţă de atenuare a sentimentelor de vină care se conjugă cu o înlesnire a receptării căci povestea nu face altceva decât să (re)deschidă un moment trecut, făcându-l accesibil înţelegerii prezente, cu alte cuvinte putem să ne explicăm un comportament întreprins sau o atitudine avută faţă de un anumit lucru… şi putem vorbi şi de sclipiri care sintetizează fără efort o realitate, devenind în felul acesta mici perle de înţelepciune.

            Copiii sunt plini de poveşti, reacţiile, răspunsurile, întrebările lor merită uneori păstrate sub formă de poveste deoarece această spontaneitate, curiozitate curată, libertate în asociere se estompează sub presiunea regulilor sociale, care se cer integrate odată cu înaintarea în vârstă... era odată un tată care se juca cu fiică-sa şi cu un trenuleţ de lemn, trenuleţ nărăvaş care a deraiat, punându-l pe tată să explice de ce trenul a făcut ca pantalonii! Na de explică tu că trenul a deraiat şi pantalonii sunt de reiat, când pentru copil este important timpul de joacă petrecut cu tatăl său. Sunt astfel de momente în cartea aceasta pline de savoare, de duioşie, de candoare. Atunci când vezi ca universul tatălui renunţă la preocupările sale pentru a întâlni universul fetiţei Alexandra, te gândeşti că deşi va încăpea pe mâna lu` ta-su, această mână va fi blândă şi gata oricând să ofere ajutor, ba mai mult, se lasă pe mâna Alexandrei, ca în povestea În „aier” liber, în care tatăl se pregăteşte pentru o partidă de pescuit şi Alexandra îl bârâie insistent când la o ureche, când la cealaltă să nu o lase acasă, s-o ia şi pe ea, poate chiar ea să se ocupe de tot, pachetele cu mâncare, apa minerală, totul, să nu ai nici o grijă repetă Alexandra cu importanţă. După gălăgie şi linişte pe baltă, după căţei care hăpăie mămăliga de nadă, după plecarea undiţei în larg trasă de vreun biban viguros, gâtul se usucă şi aşa rămâne căci în sacoşă „era cu aproximaţie cam asta: una coardă cu mânere roz, un borcan cu gem de căpşune, un borcan cu dulceaţă de vişine, o minge dezumflată, o pungă cu 4 (patru) roşii storcite, 2 (două) felii de chec învelite în foiţă albă.” Nu există resentiment, există doar o colecţie de amintiri frumoase, cu atât mai mult cu cât se pare că multe din întâmplări chiar s-au petrecut în realitate. E ca atunci când te duci în concediu şi ţi se întâmplă lucruri sâcâitoare, dar după un timp constaţi că tocmai aceste lucruri au făcut concediul de neuitat. Să montezi un cort cu două dormitoare, cu spaţiu pentru bagaje, cu bucătărie, cu prelată suplimentară, pe care dacă o întinzi obţii aşa un fel de hol, care poate fi, după dorinţă garaj sau sală de dans… nu-i uşor, cu atât mai mult dacă sunt sustrase pe furiş vreo două piese bune de a îndeplini diferite roluri în joaca copiilor.  Cum nu-i uşor nici să rezolvi probleme complicate, în care ciorile şi copacii nu sunt niciodată suficienţi şi oricum s-ar aşeza păsările în copac, constaţi că şi tu eşti în pom. Povestea asta O problemă…complicată îmi aduce de un teatru radiofonic „Tema pentru acasă” de Mile Poposki… savuroasă bucată.

            Pentru cei care n-au chef de citit, dar vor ceva curat şi simplu le spun că s-a făcut şi un film după această carte, film care poate fi văzut pe net fără prea mari dificultăţi, în film rolul tatălui este jucat de Mircea Diaconu, iar Alexandra este jucată chiar de fiica acestuia Ana Diaconu.

            Cartea a fost reeditată de curând de Alexandra şi mama acesteia, ca un cadou pentru domnul Alexandru Chiriacescu.

Temă: Ce aţi lăsa pe mai târziu pentru ca acum să treceţi valvârtej printr-o grămadă de frunze?

Autor: ALEXANDRU CHIRIACESCU

Copertă şi ilustraţii: CORNELIA MANEA RUSU

Editura: Ion Creangă

Lector: MARIETA NICOLAU PLĂMĂDEALĂ

Tehnoredactor: AURICA IORDACHE

Bun de tipar: 21.XI.1986

Apărut: 1987. Coli de tipar: 7

Fratele mai mare

            O carte de atmosferă. Despre ce fel de atmosferă poate fi vorba dacă acţiunea se petrece spre finalul celui de-al doilea război mondial, când Dictatul de la Viena este încă în vigoare şi liderul Partidului Crucilor cu Săgeţi, Ferenc Szálasi adept al principiilor fascismului, creează pe plan local divizarea opiniilor în ceea ce priveşte solidaritatea oamenilor pentru un regim sau altul. Dacă szálasişti au libertatea de a-şi exprima liber părerile, comuniştii trebuie să trăiască în ilegalitate, este un alt război căruia trebuie să-i facă faţă populaţia. Prinşi în acest război al adulţilor vor fi copiii familiei Kiss, Ádám, Zsuzsánna, Áron,  Ödön, ei vor trebui să facă faţă arestării părinţiilor lor.

            Se apropie cea de-a 12-a aniversare a lui  Ádám, fratele cel mai mare. Mama printr-o minune reuşeşte să pregătească un tort, care se topeşte sub privirile pofticioase ale copiilor, limbile acestora plescăie în gura care înghite-n sec şi îşi exersează răbdarea. Totul pare a fi povestea unei copilării sănătoase în care restricţiile vremurilor sunt compensate de iubirea părinţilor. Nu va fi aşa, povestea ne anunţă subtil, prin cuvinte bine plasate că lucrurile se vor schimba şi zilele fericite se vor face praf sub influenţa experienţelor ce vor urma să vie… va fi prima aniversare celebrată cu un tort amar. Liniştea dimineţii, în care tatăl se întoarce de la tipografie unde lucrase în schimbul de noapte şi îşi urmăreşte copiii pregătindu-se de şcoală este spartă de bătăile care dărâmă uşa de la intrare… o percheziţie năprasnică îi aruncă pe copii în cămară, împreună cu geanta pe care Ádám o primeşte de la tatăl său cu ordinul de a o ascunde cât poate el mai bine. Agenţii nu se sfiiesc să facă glume tari pe seama copiilor care plâng, spunându-le că dacă nu încetează cu plânsul vor fi împuşcaţi. Casa este răscolită, copiii sunt închişi în cămară, tatăl este dus în arest, este timpul ca liniştea să devină de nesuportat şi să fie alungată de strigătele disperate ale copiilor captivi în întunericul cămării. Vecina familiei Kiss, o româncă, care arată că omenia vorbeşte aceeaşi limbă peste tot îi va lua sub aripa sa şi va încerca să-i protejeze cum o putea mai bine, va avea grijă de cei patru copii aşa cum are grijă şi de cei doi ai săi. Ea află de la Ádám despre geantă, i-o cere şi-l învaţă să nu aibă încredere în nimeni şi că orice i s-ar întâmpla să vorbească mai întâi cu ea şi pe urmă or vedea cum este mai bine. Şi ziua abia a început…

            Ádám, mergând la tipografie în căutarea mamei lui, află că şi aceasta a fost reţinută, este momentul în care realizează că el va fi Şeful pe bune, dacă până acum aceasta era doar o poreclă între fraţi, de acum încolo această poreclă se cere tratată cu responsabilitate… şi responsabilităţi sunt multe, trebuie să procure lapte, pâine, să aibă grijă ca fraţii lui să ajungă la şcoală şi grădiniţă, să se îngrijească de casa răvăşită şi acestea sunt doar gândurile lui. Realitatea le acceptă ca pe un bun început şi-i ridică în faţă altele, şicanele colegilor, care şi aceştia se vor împărţi în două tabere în funcţie de orientarea părinţilor; şicanele adulţilor, fie că este vorba de nenea Fellegvári, care îl tratează ca pe un răufăcător, fie că este vorba de profesorul Galócási, care-l va desfigura din bătaie pe Ádám; Ödi va fi dat afară de la grădiniţă; alarmele aeriene; întrebările din ce în ce mai insistente ale fraţilor mai mici, cu privire la reîntoarcerea părinţilor acasă; încercările agenţilor de a obţine informaţii şi pe alte căi; percheziţia care are loc acasă la prietenul său cel mai bun; spectrul morţii acestui prieten într-un bombardament aerian; fuga lui Ödi; plasarea copiilor într-un cămin de orfani; ameninţarea cu exmatricularea. Cât de puternici să fie umerii unui băiat de 12 ani? Suficient şi capătă putere când văd că în acest delir, omenia nu s-a rătăcit căci alături de Ádám vor fi destui profesori, oameni, colegi care într-un fel sau altul se vor opune îngropării de viu a unui suflet de copil.

            Tensiunea poveştii este temperată subtil prin cuvinte care ne liniştesc şi ne asigură că lucrurile se vor termina cu bine, chiar dacă nu pentru toată lumea, căci tatăl nu se va mai întoarce acasă… ostoirea sufletească – pentru acel moment – este aceea că sacrificiul nu a fost făcut în van.

            Temă: Descrieţi mecanismul şi resorturile responsabilităţii prin care aceasta contribuie la transformarea copilului în adult.

Autor: MÉHES GYÖRGY (14 mai 1916, Odorheiu Secuiesc – 10 aprilie 2007, Budapesta)

Copertă şi ilustraţii: SOÖ ZÖLD MARGIT

Traducere: ALEXANDRU COVACI

Titlu original: A tizenkét éves felnőtt (1979)

Editura: Ion Creangă

Lector: DELIA DAMIRESCU

Tehnoredactor: GOSAV CONSTANTIN

Bun de tipar: 29.04.1982. Apărut: 1982. Coli de

tipar: 17,5