Mototol-Rostogol

„Simt, aşa, că mi-e rău de parcă aş fi căzut într-un hău, căderea ar fi fără oprire iar eu nici gând să-mi pot veni în fire, aripile sunt la locul lor dar parcă n-aş fi ştiut niciodată să zbor, mă uit în jur şi văd gâzele zburătoare poposind din floare în floare, iar eu, printr-o tristă încercare, parcă-aş fi rămas fără nici o floare, nu ştiu ce se întâmplă dar nu mi-e bine, parcă-aş fi zburat prea departe şi acum nu mă mai pot întoarce la mine…” (pag. 56)

            Sigur, este un început care te pune pe gânduri. Întrebarea este cum am ajuns în acest loc? Răspunsul este atât de personal încât nu încercaţi să-l transformaţi în ceva extrem de banal. Ştiu, sunt exagerat şi preţios, dar din nu ştiu ce motiv cuvintele îmi par în acest moment asemenea unor blocuri de piatră, iar încercarea mea de a le îmbina duce la rezultate dezagreabile, de aceea voi lăsa prezentarea acestei cărţi pe mâinile unui specialist, cred că singurul care a dedicat înainte de 1989 o carte literaturii române pentru copii, este vorba de Hristu Cândroveanu şi cartea sa Literatura română pentru copii, editura Albatros, 1988.

            „O idee despre micul erou al atât de bogatei şi densei cărţulii a Gabrielei Negreanu, Mototol-Rostogol, 1981, ne-o facem încă din moto-ul autoarei, de pe pagina de gardă a minusculului „tom”: „Lui / Brăduţ-Cristian, / care / nu-şi iubeşte / numele / pentru / că / nu / şi / l-a / ales / el / singur”.

            Ce poate fi mai expresiv şi mai definitoriu pentru o „personalitate” incipientă, deja… quasi-conştientă de sine ? Închipuiţi-vă un pici, revoltat că alţii se amestecă în viaţa „lui” până într-atât încât îi dau – pentru întotdeauna – un nume ce trebuie să-l reprezinte pe el însuşi! Nu, eu nu vreau să-mi zic(eţi) aşa – te poate surprinde el, într-adevăr – , mie îmi place să-mi spun şi să mi se spună…

            Aşa se deschide – chiar din capul locului foarte promiţător – întâia mărturisire-poem despre copilărie, a Gabrielei Negreanu, o voce lirică de profunde tensiuni existenţiale şi eseistă remarcabilă totodată, a literaturii noastre de azi, din generaţia încă tânără. Autoarea şi-a intitulat cartea: Aventurile lui Mototol-Rostogol la prima lui ieşire din ocol, cu subtitlul, în paranteză, roman în prozoversuri, cu rime interioare deci, care îi conferă textului şi acea vioiciune, cantabilitate ce se conjugă elocvent cu structura jucăuşă şi muzicală de la natură a celor mici, fiinţe trăitoare într-un spectacol fără-de-sfârşit, de frumuseţe cuceritoare.

            Mototol-Rostogol este copilul nostru etern, pe care atât de bine îl cunoaştem – ca unii ce l-am avut sub ochi încă de la primul lui ţipăt „existenţial”. Şi la al cărui gângurit dintâi am asistat, clipă de clipă, de pe când „mototolul” începe să înceteze a mai fi „mototol”, devenind progresiv „rostogol” (fiindcă iată, nu mai stă unde-l pui!) şi pomenindu-se, pomenindu-ne noi – că ne zâmbeşte, de la o vreme, cu tot surâsul şi lumina lumii strânse laolaltă!

            Dar, uite că, atât de familiarul copil intră într-o altă minune a vârstei sale, aceea a aventurii cunoaşterii şi a trezirii lui la conştiinţa de sine. Prag de pe care trece sub „reflectorul” poetei în cartea de faţă.

            Şi aşa, suntem făcuţi martori, în capitolul întâi al prozopoemului Gabrielei Negreanu, la…”Cum a aruncat Mototol-Rostogol o primă privire într-o lume care era amăgire”: „Era ca şi cum într-o zi cineva l-ar fi luat pe Mototol-Rostogol de pufuleţul lui cel moale de la ceafă, l-ar fi frecat pe după urechi cât să-i dea curaj iar apoi, cu un bobârnac bine ţintit, l-ar fi proiectat drept în mijlocul străzii aceleia mai mult prinse / decât întinse, / mai mult spargi / decât largi, / mai mult aprige / decât antice, / unde tot felul de orătănii / înşirate ca nişte mătănii / se făceau că joacă hopa-mitică, / dar de fapt ţopăiau de frică”. Cu alte cuvinte, eroul nostru, ajuns conştient de sine – la modul nu tocmai împlinit al conceptului, desigur – are întâia lui înfruntare, confruntare cu lumea de dincolo de pătuţul său cu gratii. Şi, fireşte, are primele traume, într-un univers, se vede, al insecurităţii totale, unde nimeni – habar n-are – că el, Mototol-Rostogol este, trebuie să fie buricul pământului, centru de atenţie generală!

            După care mai aflăm noi…”Despre cum, pornind-o Mototol-Rostogol tot într-o dungă, cine să mai ştie unde poate s-ajungă…” Şi cunoaştem alte încercări prin care trece micuţul pinguin-apolodoresc-„itinerant”, ca să zic aşa. Bunăoară, că tot timpul călătoreşte cu… umbra după el! De ce s-o ţine scai în urma sa ? Începe prin urmare iniţierea piciului, – dar de unde să ştie el asta ? Şi cum să nu se sperie, aşa, în totală… necunoştinţă de cauză ? ! Iată şi un pescăruş… Tot prilejuri şi impulsuri de acomodare cu „restul” lumii în raport cu el, care e, negreşit, centrul ei… Rest-rest, cum se pare însă, deloc neglijabil! Pescăruşul asta, de-o pildă… Nu l-ar putea folosi spre a întreprinde o călătorie cosmică, agăţat cumva de picioruşul lui?... Deci, se deschide pentru fostul Mototol-Rostogol (fostul – fiindcă nu mai e ce-a fost…) orizontul nemărginit şi a-toate-încăpător al imaginaţiei. Vârsta dintâi începe să-şi consume setea de nou, de altceva decât poala caldă şi ocrotitoare a mamei. Şi uite aşa află prichindelul – ce şi-a dezavuat numele (fiindcă nu era „opera” lui) – află… „Cum şi-n ce fel poţi ajunge fără vreo vină într-o lume străină”: pescăruşul-navă-aeriană e înghiţit de mare, sau ceva din mare! Mototol însă se „salvează” pe spinarea unei balene, acest continent al apelor necuprinse, de pe care e proiectat înapoi, în familiara lui uliţă de acasă. Şi visul-poveste – cu ochii închişi sau deschişi – se închide asupră-şi…

            Titlurile de capitole înseşi, ale cărţii Gabrielei Negreanu, rezumă esenţial întreaga naraţiune, concepută ca o explorare a lumii, pentru sine, din perspectiva fabulos-onirică şi de iniţiere continuă a micuţului erou. Mototol-Rostogol caută, descoperă, imaginând tot alte şi alte ipostaze ale universului înconjurător, pe măsură ce intră în stăpânirea lor, „agresat” de ele. De ce zboară Ruza-Buburuza ? Fiindcă…toate cele sunt ceva, dar cum sunt şi ce sunt ? Şi…Şi încă…etc.

            Mototol-Rostogol pătrunde în largul imaginaţiei lui ca într-o poveste, şi se intregrează perfect miracolului, căruia îi devine parte, o componentă nu mai puţin miraculoasă. Miracolul din care va ieşi cine ştie când, dacă va mai ieşi vreodată – dovadă că autoarea, creatoarea lui mai hălăduie încă acolo. Şi periplul nu conteneşte: „Şi aşa, şoptind munţilor şi stelelor şi dragei lui Ruza-Buburuza noapte bună… adormi şi visă cum în zori va porni-o din nou pe strada aceea mai mult prinsă / decât întinsă, / mai mult spargă / decât largă / şi atât de nebună-nebună, / încât se termină de-a dreptul în Lună. / Unde, pasămite, / visele Mototol-Rostogolilor sunt nemărginite”.

            Ne putem întreba dacă această carte este pentru copii, eu zic ca da şi asta din cel puţin două motive, pe de o parte se spune ca la citit copiii folosesc inima, iar pe de altă parte se spune că sufletul unui copil este numai bun de sădit lucruri frumoase, care vor înflori la timpul lor.

Temă: Amintiţi-vă când aţi crescut ultima oară.

Autor: GABRIELA NEGREANU (6 iulie 1947, Bucureşti – 22 octombrie 1995, Bucureşti)

Copertă şi ilustraţii: ŞTEFAN DAMÓ

Editura: Ion Creangă

Lector: GH. D. VASILE

Tehnoredactor: STANCU PETRE

Bun de tipar: 12.XII.1981. Apărut: 1981

Coli de tipar: 4,5