Porţile vântului

         

 Aceasta carte poate fi câştigată aici.

Exista pe undeva o poveste a unui poet, care chemat la curtea regală a primit sarcina de a scrie despre isprăvile vitejeşti ale domnului său. După câteva încercări nereuşite ajunge să cuprindă într-un singur cuvânt întreaga epopee de vitejie a împăratului. M-am gândit la momentul respectiv, care să fie mecanismul prin care un singur cuvânt poate reda o multitudine de fapte, trăiri, emoţii, sentimente, comportamente, atitudini şi mai mult decât atât, să le redea într-o succesiune anume. Se poate presupune oare existenţa unui astfel de mecanism?

            M-am gândit la asociaţia prin contiguitate, în care un cuvânt atrage după sine un altul, dând naştere la o trăire, la o emoţie care se întinde asemenea undelor pe suprafaţa unui lac după ce a fost aruncată o pietricică în liniştea sa.

            Nu mă gândesc la mecanismul asociaţiei libere, astfel stau lucrurile acolo ci la un mecanism care plecând de la cunoaşterea totală a cuvintelor şi a legăturilor dintre ele să poată opera restricţiile necesare astfel încât asociaţia să fie unică şi să conducă la efectul dorit. Ştiu, lucrurile se cer demonstrate, iar consideraţiunile făcute pe marginea unei astfel de idei pot fi multiple şi de mai multe feluri.

            Povestea aceasta a poetului am citit-o demult, dar mi-am adus-o aminte acum, când am citit Poveştile vântului. Mi-ar fi plăcut să fiu în stare să scriu un singur cuvânt care să aducă bucuria lucrului frumos, venit la momentul potrivit. Bineînţeles, nu sunt în stare să găsesc acest cuvânt, dar o încercare merită făcută de fiecare-n parte…

            „Trăiesc frumos, deci exist!” este încercarea mea. Ştiu, nu este un singur cuvânt… dar mai bine de atât nu pot.

Temă: Enumeraţi trei elemente care fac o copilărie de neuitat.

Autor: MARTA COZMIN

Copertă şi ilustraţii: GYÖRGY MIHAIL

Editura: Ion Creangă

Redactor: IOANA RICUS

Tehnoredactor: FLORICA WEIDLE

Dat la cules: 25.I.1975. Bun de tipar: 27.V.1975

Apărut: 1975. Comanda 1001. Tiraj: 15200. Broşate.

Coli de tipar: 9

Pană-Albastră în expediţia neterminată

            Cartea aceasta surprinde de mai multe ori, cel puţin aşa mi s-a întâmplat mie… să vă povestesc. Mai întâi m-am întâlnit cu o mulţime de regionalisme, care fac înţelegerea să se gripeze, e ca atunci când te trezeşti cu un grăunte de nisip între dinţi, iei o gură de apă şi clăteşti, dacă ţi se întâmplă să fii o fire ultrasensibilă te scârbeşti şi dai la o parte mâncarea, dacă nu, ai ocazia să găseşti o pepita datorită unui grăunte de nisip. De unde să apuci un astfel de răspuns …e la tejghea, trage blana popii la ghealău... nu-ţi rămâne decât să prelucrezi prin rindeluire.

            Mai apoi, aşteptarea mea (asta ca să nu-i spun prejudecată) legată de acţiune a fost lăsată afară din joc. Credeam că cifrul secret al povestirii va fi colectivizarea, nici vorbă de aşa ceva. Deşi este enunţată la un moment dat, ea nu reprezintă decât o potenţială soluţie la o problemă de împărţire a unui petic de pământ. Soluţie, care în condiţiile date chiar ar putea fi benefică, dar despre fenomenul colectivizării, nimic mai mult.

            Replica dată memoriei mele cu privire la vacanţele petrecute la ţară, m-a surprins nepregătit. Nu mă aşteptam să găsesc un partener de colindat coclaurile lunilor de vară petrecute la bunici, acum mulţi ani. Citeam despre o scaldă, despre o expediţie, despre un zâmbet, despre pui cu mujdei şi răspundeam cu o altă scaldă, cu o altă expediţie, cu un alt zâmbet, dar cu aceeaşi mâncare gustoasă, care venea după o zi de hoinăreală, de pescuit, de construit trocare, de căutat râme şi prins broaşte şi gărgăuni cu lumânarea…

            Povestea nu anunţă prin nimic ancorele din viaţa autorului şi totuşi acestea sunt acolo. Afli lucrul acesta dacă vrei să ştii câte ceva despre G. D. Vasile, cât este realitate şi cât este ficţiune asta importă prea puţin, cert este că putem vorbi despre un fel de amintiri din copilărie, în care nostalgia nu se desprinde cu uşurinţă, dar ea este cea care îndeamnă la rememorare.

            Pretextul povestirii este întoarcerea acasă, în sat, a fiului cel mare plecat la oraş să înveţe carte… să bage glagorie-n devlă. Momentul acesta în care Gelu-Porumbelu zis şi Pană-Albastră, după un porumbel special dresat să ducă mesaje dintr-un loc în altul, creează bucurie în rândul tuturor şi toţi copiii îl aşteaptă la rată… el aduce noutăţi, el va fi cel trimis în misiune ba la popa să ceară arvună pentru stupi, ba la plug, ba cu lubeniţe peste Jii, ba la primărie să îndeplinească nişte sarcini administrative, ca na! i se dusese vestea că-i elev „iminent” aşa cum îi zice primarul Ochi-Zeamă-de-Scoici sau Al-Doilea-După-Cristos … şi ce dezamăgire are să păţească de pe urma acestui primar… o dezamăgire cât o trezire la realitate.

            Sunt în cartea aceasta momente care surprind transformarea copilului în adult. Copiii se încarcă cu lucruri care nu le aparţin, ei duc mai departe istorii trunchiate, ei nu au loc la masa adulţilor atunci când se discută lucruri serioase, lor nu li se explică frustrările spuse bodogănind, sunt martorii unor certuri începute cu mult timp în urmă şi neterminate… de cele mai multe ori lucrurile acestea se vor perpetua, vezi episodul cu bătaia dintre lişteveni şi zăvăleni pentru o sărătură de locuri.

            Viaţa, căci aceasta este expediţia neterminată, ne face să trăim de toate, cu siguranţă nu într-o singură vară, dar începutul cu toate problemele lui, cel puţin pentru povestea de faţă a fost vacanţa cea mare… ironic, nu?

Temă: Sunteţi un porumbel în misiune… cât de important este pentru dumneavoastră mesajul pe care îl duceţi.

Autor: GHEORGHE D.VASILE (29 mai 1930, Lişteava, jud. Dolj – 29 iulie 1997, Bucureşti)

Copertă: SUZANA FÎNTÎNARU

Editura: Scrisul Românesc

Redactor: Dan-Ion Vlad

Tehnoredactor: Buteică Marilena

Tiraj: 7600. Broşate: 7600+90.

Bun de tipar: 17.XII.1975. Coli de

tipar: 9,750. Craiova, 1975.

Jocurile isteţilor

Cine-i personajul?

            "La acest joc participă de obicei doi copii. Scopul jocului este ca fiecare participant să ghicească, din maximum douăzeci de întrebări, despre ce personaj este vorba. Pot fi alese atât personaje reale, care au existat sau există cu adevărat, cât şi personaje imaginare – eroi din literatură – cu condiţia ca ele să fie bine cunoscute.

            Cel care începe jocul va alege, în gând, un personaj şi îi va scrie numele pe o bucăţică de hârtie, pe care o va îndoi şi o va ascunde sub o carte sau un obiect oarecare. Ea va servi drept martor la sfârşitul jocului. Fireşte că partenerul nu trebuie să vadă numele scris pe hârtie. Sarcina lui va fi tocmai să ghicească acest nume din răspunsurile pe care le va primi la cele maximum douăzeci de întrebări pe care va avea voie să le adreseze.

            Cel întrebat are voie să răspundă la orice întrebare numai prin „DA” sau „NU”. De aici rezultă că întrebările trebuie să fie formulate cu oarecare măiestrie. Nu pot fi adresate întrebări, cum ar fi:

                        - În ce an s-a născut?

            Sau:

                        - Câţi fraţi avea?

            Se vede clar că la aceste întrebări nu se poate răspunde cu da sau nu şi deci ele ar fi puse zadarnic.

            Dacă cel care întreabă crede, la un moment dat, că ştie despre cine este vorba, poate să anunţe chiar înainte de a epuiza toate cele douăzeci de întrebări. În caz că n-a ghicit corect, jocul continuă şi după una sau mai multe întrebări el poate să anunţe din nou un nume. Dacă însă anunţă trei nume greşite, chiar înainte de a fi epuizat cele douăzeci de întrebări la care are dreptul iniţial, pierde jocul şi i se înscriu minus trei puncte.

            Dacă la sfârşitul tuturor celor douăzeci de întrebări nu ghiceşte despre ce personaj este vorba, fără să fi anunţat nici un nume în cursul jocului, pierde jocul, dar i se înscrie numai minus un punct.

            În cazul fericit în care ghiceşte numele personajului din primele întrebări, el primeşte plus trei puncte. Ghicirea numelui din primele cincisprezece întrebări (fără să fi anunţat mai înainte un nume greşit) dă dreptul la plus două puncte, iar după cincisprezece întrebări la numai un punct.

            La sfârşitul fiecărui joc, cel care a pus întrebările are voie să citească numele personajului scris pe hârtie la început, chiar dacă nu a câştigat.

            Fiecare participant, indiferent dacă a câştigat sau nu, va avea dreptul să adreseze partenerului trei serii de întrebări, cu privire la trei personaje diferite. Un joc complet cuprinde deci şase personaje, câte trei de fiecare participant. Este declarat câştigător al jocului cel care în final realizează cel mai mare număr de puncte.

            Prin înţelegere amicală, făcută la începutul jocului, pot fi alese şi persoane obişnuite, dintre cunoştinţele comune: colegi, prieteni, rude. În acest caz, una din primele întrebări trebuie să fie:

                        - Este vorba despre un personaj renumit?

            Pentru a câştiga şi, mai ales, pentru a câştiga cu maxim de puncte – adică din numai zece întrebări – trebuie să vă deprindeţi a pune de la început întrebări esenţiale, cum sunt cele referitoare la: naţionalitate, sex, dacă trăieşte, profesie etc.

            Jocul poate fi practicat şi în trei-patru parteneri, dar în acest caz, el durează mai mult fiindcă fiecare va trebui să răspundă pe rând, tuturor partenerilor la câte trei serii de întrebări. Fireşte, prin înţelegere, se poate aranja ca fiecare să răspundă fiecărui partener numai la o singură serie de întrebări."

Temă:  Fără, doar ne jucăm! Eu m-am gândit la un personaj şi cel/cea care-l va ghici va primi această carte drept răsplată.

Autor: CLAUDIU VODĂ

Copertă: NICOLAE NOBILESCU

Ilustraţii: după schiţele autorului de PODAŞCĂ VALERIU

Editura: Ion Creangă

Lector: IOANA RICUS

Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU

Apărut 1971. Comanda nr. 10017. Coli de tipar 6

Sindbad Marinarul

            

            Sindbad, Aladin, Ali Baba, Şeherezada  sunt personaje care amorsează instantaneu în memoria noastră, chiar dacă ne aflăm în miezul zilei, 1001 de nopţi. Este vorba de celebra culegere de povestiri arabe, care la începuturile ei conţinea doar un număr mic de povestiri, ulterior acest număr a fost luat în sensul lui direct şi a fost necesar să se completeze până la împlinirea totală a lui. Uite, povestea lui Sindbad şi a călătoriilor sale era o poveste de sine stătătoare, dar Jean Antoine Galland (1646 – 1715) a fost cel care a decupat-o în mai multe nopţi şi a tradus-o pentru prima dată alături de celelalte povestiri, făcând cunoscută europenilor savoarea orientală. Prima ediţie apare în anul 1704 iar în 1706 erau deja apărute şapte volume. Volumul opt apare în 1709, iar nouă şi zece la doi ani după moartea lui Galland. O altă traducere celebră este cea făcută de Richard Francis Burton (1821 – 1890) care, în plină epocă victoriană, în care şi picioarele pianelor erau îmbrăcate, descria cu lux de amănunte în note de subsol abundente delicii orientale. Aşa îşi încep aceste poveşti aventurile prin curţile europene.

            Tind să cred că Aladin este mai cunoscut decât Sindbad Marinarul deoarece predispune la împlinirea dorinţelor, cu lampa lui fermecată ne îndeamnă să-l ţinem aproape, e bine de ştiut că există şi o asemenea posibilitate, chiar dacă pe moment este doar o poveste. În timpul ăsta Sindbad ce face? Ne propune aventuri pe mare, naufragii şi întâlniri cu peşti enormi, cu păsări gigantice, cu şerpi monstruoşi, cu harapi dornici de carne de om, cu maimuţe zburătoare, cu nişte căpcăuni hulpavi, cu bătrâni dornici să fie ajutaţi. Multe din treburile astea s-au mai văzut, auzit, citit. În cazul acesta care să fie atuul lui Sindbad? În mod cert acesta este aventura şi transmiterea unor informaţii concrete despre atitudinea pe care este bine să o ai în caz că naufragiezi. Informaţiile transmise pot fi privite şi ca o mărturie a ştiinţei de a naviga pe apele din acea parte a lumii unde se desfăşoară acţiunea, respectiv Oceanul Indian, arhipelagul Indonezian şi bineînţeles Bagdad (Golful Persic), unde Sindbad îşi avea reşedinţa şi care reprezenta un centru comercial important în vremurile acelea.

            Povestea lui Sindbad Marinarul începe cu întâlnirea dintre acesta şi omonimul său, Sindbad Hamalul, care istovit de truda unei zile foarte încărcate se opreşte pe o bancă, la umbra unei porţi din spatele căreia se auzeau sunetele unui zaiafet. Soarta crudă şi nedreaptă este invocată de Sindbad Hamalul, când îşi dă seama că el, cel de aici, de pe bancă şi stăpânul seraiului, unde chiolhanul era în toi, pot fi asemuiţi doar prin faptul că sunt oameni… şi începe să-şi cânte durerea. Sindbad Marinarul îl aude şi îl pofteşte să judece singur dacă are dreptate sau nu, atunci când dă vina pe soartă, dar mai întâi îl invită să-i asculte întâmplările de-o viaţă.

            Şapte poveşti, şapte călătorii, şapte naufragii, şapte lupte cu adversari de temut, şapte reîntoarceri, de fiecare dată mai bogat decât la plecare. Sindbad Marinarul ne învaţă că într-o călătorie vor fi probleme tot timpul – debarcă pe spinarea unui monstru marin, care retrăgându-se în adâncuri provoacă scufundarea corăbiei; în altă călătorie este uitat pe o insulă, unde poposiseră pentru relaxare. Sindbad Marinarul ne învaţă că nu trebuie să disperăm, trebuie să ne păstrăm înţelepciunea şi sângele rece – se salvează din cuibul păsării Rok legându-se cu turbanul de piciorul ei; se salvează de şerpii uriaşi încropindu-şi un bordei în care aceştia nu pot pătrunde; atunci când tovarăşii de drum încep să fie mâncaţi rând, pe rând de către Spaimodivă, propune să-l omoare, dar nu înainte de a construi o plută cu care să fugă, în caz că lucrurile nu ies aşa cum au plănuit. Sindbad Marinarul ne învaţă  să nu omorâm speranţa şi de fiecare dată când acţionăm să o facem fiind convinşi că aceea este cea mai bună soluţie – atunci când este îngropat de viu, conform unor tradiţii locale reuşeşte să iasă la lumină, dar ajunge pe un versant foarte abrupt, până la urmă un loc mai bun de murit, reuşeşte să se salveze şi de aici, dar nu pleacă cu mâna goală, oamenii de prin locurile acelea fiind îngropaţi în adamante, olmazuri şi safire; în cea de-a şasea călătorie naufragiază pe o insulă unde întâlneşte un râu care curgea invers, dinspre mare înspre munte, îşi întocmeşte o plută şi dus a fost pe sforul apei, unde?… înspre salvarea sa.

            Cei doi Sindbad pot fi priviţi ca feţele unei aceleaşi monede, spune-i hazard, destin sau soartă, dar nimeni nu-ţi poate spune dinainte cum va cădea moneda atunci când va fi aruncată în lume… ideea e dacă avem curaj să jucăm în continuare rişca.

Temă: Sunteţi în faţa unei oglinzi care vă poate arăta ce ar fi fost dacă… ce moment alegeţi să revedeţi?

Autor: de origine indiană

Repovestire: HARALAMBIE GRĂMESCU

Copertă şi ilustraţii: PETRE VULCĂNESCU

Editura: Ion Creangă

Lector: MIHAI CAZIMIR

Tehnoredactor: ELENA GĂRĂJĂU

Dat la cules 19 Aug. 1976. Bun de tipar 11 Febr. 1977.

Apărut 1977. Comanda nr. 1308. Tiraj 64500.

Broşate 58500 + legate 6000. Coli de tipar 10.

Racheta Albă

            Timpul a trecut asemeni vântului stârnit din senin care te ia pe sus de pe planeta copilăriei şi te trânteşte dintr-o dată, puterile-i sunt secătuite, nu mai poate duce în spinare un om mare. După această trezire bruscă, oamenii mari îşi fac mâna streaşină la ochi şi se uită care înainte, care înapoi... bine, mai sunt şi unii care se uită la televizor. Dacă acum la televizor sunt multe lucruri la care te poţi uita, atunci – prin 1980 – erau aşa de puţine. Ţin minte serialul Racheta Albă, ţin minte duminica dimineaţă, ţin minte bucuria aventurilor care începeau cu un cântec al cărui refren mă urmăreşte de vreo câteva zile. Căci sunt vreo câteva zile de când am terminat de citit – pentru prima dată – cartea care a stat la baza filmului. Am văzut că părerile sunt împărţite în ceea ce priveşte filmul, bine că nu vreau să vorbesc despre el, eu despre carte vreau să scriu câte ceva.

            Racheta Albă de Ludovic Roman îmi pare a fi genul de carte care cere vârsta potrivită pentru a fi citită, nici mai devreme, rişti să nu-ţi placă, nici prea târziu, rişti s-o găseşti neverosimilă în destul de multe aspecte. Aşadar, dacă ai 12 ani, eşti băiat şi vacanţa mare a început de vreo trei saptămâni, este timpul aventurii. Eu am trecut peste provocarea creată de momentul nepotrivit citind repede şi imaginându-mi o căruţă plină cu trifoi proaspăt cosit  în care stau pe spate şi privesc joaca mirosului cu norii pufoşi ce se aleargă pe albastrul cerului propunându-mi aventuri interpretative.

            Aventura povestită este cuprinsă între prologul şi epilogul cărţii. În prolog ni se spune că Viorel, un băieţel de 12 ani a lipsit o săptămână de la şcoală, este săptămâna de dinaintea vacanţei mari, când ştim cu toţii că nu prea se face şcoală, deci nu putem vorbi de o pierdere majoră. În epilog, Viorel are aproape 13 ani, iarna a venit, la uşă ciocăne prima iubire... nimic nu mai poate sta în calea strângerii de mână. Corpul cărţii, care poate fi interpretat în partea sa de început ca o explicaţie dată de Viorel chiulului de o săptămână, se sprijină pe două coloane. Prima este transmiterea de informaţii de ordin ştiinţific, aici reprezentantul este un bătrânel simpatic, pe nume Axinte, dar nu numai. Cea de a doua coloană este acţiunea de demascare a unui grup de răfăcători, care urmăreşte să intre în posesia unei comori dacice şi îi are ca reprezentanţi pe Viorel şi Dan, care îşi vor găsi colaboratori în echipajul Rachetei Albe. Racheta Albă este o clădire abandonată – probabil un turn de apă – pe care un grup de copii pasionaţi de astronautică au transformat-o într-un adevărat laborator, aici ştiinţa este la ea acasă, iată-l pe Codrin explicând cum produc energia necesară tuturor instalaţiilor existente...”între două foi bune conducătoare de electricitate, dintre care una este de zinc şi joacă rolul unui anod consumabil, se află o coală de hârtie sugativă obişnuită, îmbibată cu grafit şi cu un depolarizant... dacă aţi auzit de persulfatul de potasiu.” Replica lui Dan restabileşte echilibrul dizolvat şi pulverizat al cititorului, căci întreabă despre ce fel de persiflat este vorba. Georgiana, Nicolo, Codrin, Stejara împreună cu Viorel şi Dan, toţi radioamatori încercaţi vor încerca şi vor reuşi la capătul unor investigaţii detectiviste să descifreze enigma mesajelor emise constant pe o anumită lungime de undă. La capătul acestor investigaţii nu numai că se vor putea lăuda cu descoperirea comorii, dar şi cu realizări inginereşti de mare precizie, cum ar fi arcocicleta (bicicleta cu arc), ştergătorul mecanic, procesul agrotehnic de aplicare a îngrăşămintelor chimice direct pe seminţe şi câteva idei care implică folosirea laserelor. Toate acesta sunt catalizate de moş Axinte, un bătrânel multilateral dezvoltat, nu sunt răutăcios, omul chiar aşa este. Totuşi, toate aceste calităţi nu-l vor salva de suspiciunile tinerilor detectivi, va fi bănuit, va fi testat, va fi aproape scalpat, barba-i va fi bine scărmănată, va fi legat şi chestionat căci prea de multe ori pare a fi piesa lipsă dintr-un puzzle căruia îi lipseşte imaginea de control. Moşul fiind hâtru intră în jocul copiilor, ba chiar îi provoacă, stimulându-le în felul acesta imaginaţia şi va profita de ocazie pentru a oferi informaţii, care pe să le deschidă copiilor apetitul pentru ştiinţă. M-am gandit pentru o clipă ca numele Axinte nu este ales întâmplător, eu îl asociam cu ax, cuvânt care vine din latinescul axis – axa imaginară în jurul căreia se mişcă totul, se pare ca numele vine pe filiera grecească auxano – a se înmulţi, a se înălţa, mă rog, nu poţi avea de fiecare dreptate.

            Norii se schimbă la înfăţişare, căruţa se hurducă, calul ştie drumul către casă şi nu-i pasă că la început am fost copil, pe drum tânăr, iar când ajungem sunt bătrân... Lucian Blaga, Trei feţe. Partea cu iubirea vă las să o descoperiţi pe cont propriu... nu va spun pe cine îndrăgeşte Viorel, poate lucrurile sunt mai clare în continuarea acestei cărţi, care se numeşte Stejara.

Prima ediţie a acestei cărţi a apărut în anul 1975.

Temă: Fiţi din nou copil.

Autor: LUDOVIC ROMAN (31 mai 1935, Sighetul Marmaţiei – 27 decembrie 1993, Bucureşti)

Copertă:

Editură: Ion Creangă

Lector GH. ZARAFU

Tehnoredactor ŞTEFANIA MIHAI

Bun de tipar 27.IV.1980. Apărut 1980

Coli de tipar 21.

Unchiul Peio

            Prostia a rămas aceeaşi de-a lungul timpului în schimb s-au rafinat mijloacele prin care ne-o afirmăm. Ce facem atunci când o constatăm? Păi, cel mai la îndemână lucru în ziua de astăzi este să o punem pe youtube. Dacă însă ne-am fi născut înainte de era internetului trebuia să imaginăm o altă modalitate de a o face cunoscută, soluţia găsită este povestea cu tâlc, spusă sau scrisă. Această nevoie de a face cunoscută prostia este susţinută pe de o parte de puterea exemplului negativ, în urma căruia se trage o concluzie de tipul copii, voi nu faceţi ca ei! iar pe de altă parte de hăhăiala care apare după ce auzi/citeşti/vezi drăcăriile făcute de alţii. Trebuie să precizez că astăzi a rămas valabilă doar partea cu hăhăiala cealaltă transformându-se în: copii, voi faceţi ca ei!

            Pentru a râde de prostiile de astăzi ne este suficientă o conexiune la net, pentru a râde de cele de ieri, ne trebuie o altfel de conexiune… cel mai probabil cu o carte, da merge şi cu un bătrân pus pe aduceri aminte. Câştigurile sunt de mai multe feluri şi pot fi contabilizate sub formă de vizualizări ale diferitelor postări, pe care le mângâiem cu privirea înainte de a le da drumul în lumea virtuală.

            Fiecare din noi deţinem paternitatea sau după caz, maternitatea unei tâmpenii… ehei, dacă-am fi avut cap, altfel ar fi stat lucrurile, uite de exemplu deşteptul de Ghiuro şi deştepţii lui tovarăşi s-au hotărât să scape satul de o ursoaică prădalnică care se aciuase prin împrejurimi şi „mâncase fetele de pe la fântâni, babele de pe lângă vetre, bătrânii de prin cârciumi, copiii de pe uliţi.” Cum ursoaica refuză să iasă din bârlog, Ghiuro se leagă de mijloc cu o funie si intră după ea, rugându-şi tovarăşii să-l tragă afară la momentul potrivit. Se aude un mormăit zdravăn şi tovarăşii încep să tragă de funie şi trage, şi trage, până ce în dreptul lor pe iarbă stă întins Ghiuro, fără cap, căci îl mâncase ursoaica. Firesc se naşte întrebarea Ghiuro a avut cap sau nu? Unii hăis, alţii cea şi uite aşa vitejii noştri începură cearta, la urmă s-au dus s-o întrebe pe nevastă-sa, pe Ghiuroviţa, care-i luminează cu o întâmplare ce s-a petrecut în primăvară, atunci când Ghiuro s-a dus la târg.

            Nu încap dubii cu privire la necesitatea capului pe umeri, însă în ceea ce priveşte gura, aci  ar fi ceva lucruri de spus. Să ţi-o ia gura pe dinainte şi gata ai dat drumul la porumbel, aşa i s-a întâmplat şi unei fete din povestea Nebunul vorbeşte neîntrebat sau chiar unchiului Peio, care culegea cireşe, stând în picioare pe spinarea calului.

            Gura trădează gândul ascuns, fapta trădează caracterul, în povestea Cei trei proşti, voinicii noştri ajung să se certe a cui secure este mai ascuţită. Primul se laudă că dintr-o lovitură doboară o sută de copaci, cel de-al doilea jumătate din pădure, iar al treilea le râse în nas spunându-le că el poate doborî toată pădurea dintr-o singură lovitură. Un ţăran, trecând pe acolo călare pe o iapă cu un mânz, hotărî să le facă dreptate păcălindu-i şi luându-le securile, drept răzbunare cei trei prinseră mânzul şi ziseră: „…fraţilor, daţi-vă hainele jos. Să le punem pe mânz, să-l împovărăm până ce i-or plesni vinele.” Goi-puşcă, cei trei proşti, porniră mai departe, nu şi-au terminat drumul, mai aveau ceva de arătat lumii.

            Cea din urmă poveste Trei capete luminate,

mi-a adus aminte de o glumă pe care mi-a spus-o bunica, cică doi zidari într-o ureche s-au apucat de treabă, la un moment dat unul, sus pe scară, dădea cu bidineaua, celălalt având nevoie de scară îi spune să se ţină de bidinea că îi ia scara.

            E, aşa se întâmplă cu poveştile astea cu tâlc se leagă unele de altele şi dacă te apuci nu mai termini până la ziua, căci multe lucruri sunt de povestit.

Temă: Care sunt riscurile recunoaşterii neştiinţei proprii?

Autor: ELIN PELIN (pseudonimul lui Dimitar Ivanov Stoianov  8 iulie 1877, Bailovo – 3 decembrie 1949, Sofia)

Copertă şi ilustraţii: STOIAN ANASTASOV

Traducere: PAULINA CORBU

Titlu original: Чичо Пейо (1973)

Editura: Ion Creangă / Hudojnik, Sofia

Beţişorul năzdrăvan

            Acum câţiva ani, când se discuta fervent despre cărţile copilăriei, această carte era amintită destul de des. Pentru mine acela a fost momentul în care am auzit pentru prima dată de ea, ulterior o întâmplare fericită mi-a făcut-o cadou împreună cu o dilemă… sunt adult, de unde ochi de copil pentru a-i deschide asupra poveştilor necitite la timpul lor? Rapid, memoria mi-a livrat o stare ce poate fi încapsulată în expresii de genul toate la timpul lor, nimic nu este întâmplător fără a fi mai întâi semnificativ… n-am marşat în direcţia asta, am înghiţit în sec şi am deschis cartea…

            O poiană de un verde crud îmi invită privirea înspre adâncul pădurii de mesteceni, îi recunosc cu uşurinţă după scoarţa lor albă, mai văd o familie de iepuri preocupaţi de flori, un arici încălţat cu nişte ciubote roşii peticite, care stă cu degetul în gură şi se întreabă dacă să mai ia sau nu ciuperci pentru acasă, o veveriţă adevărată şi două păsări de un alt verde care se gâlcevesc. Închid pentru un moment cartea… un câine cu limba scoasă vrea să înveţe de la o albină cum să culeagă nectarul florilor, o răsucesc şi mâna se odihneşte peste coperta pânzată, degetele apucă marginea cartonată, muşchii îşi fac treaba şi mă aflu din nou în poiana de un verde crud, unde o familie de iepuri sunt preocupaţi de flori, unde un arici încălţat cu ciubote roşii peticite stă cu degetul în gură şi se întreabă dacă să mai ia sau nu ciuperci pentru acasă, unde o veveriţă stă pe un trunchi de copac, unde două păsări verzi se gâlcevesc…îmi dau seama că dacă un lucru ar fi putut să te bucure atunci când erai copil poate să te bucure şi când eşti om mare, numai să mai ai tu inima ta bună.

            Acest lucru face cartea aceasta, îţi resuscitează inima ta bună. Poveştile sunt simple, clare, cu morală, oferă clipe de reflecţie astfel încât în momentul în care încerci o explicaţie te trezeşti… spectator la un film despre comportarea proprie. Doar două exemple, în povestea Puiul şi Bobocul spiritul acesta competitiv în care suntem educaţi îşi arată limitele finale astfel, un Pui ieşit din găoace în urma unui Boboc, îşi propune să facă tot ce face acesta şi reuşeşte până la partea cu înotatul… acum lucrurile au intrat serios la apă, noroc cu Bobocul care nu-i ranchiunos şi-l salvează pe Pui, dându-i posibilitatea de a-şi continua plimbarea pe malul lacului. Ce pasăre mai e şi asta? ne arată că dorinţa de a fi altcineva alimentată de invidie şi susţinută şi de un complex de inferioritate nu poate fi temelia unei transformări cu efecte benefice. Un gâscan cu o foarte mare putere de convingere îşi schimbă rând pe rând diferite părţi ale corpului, de la o lebădă ia mlădierea gâtului, de la un pelican guşa lui cea încăpătoare, de la un cocor, supleţea picioarelor, de la o cioară, aripile ei mici şi negre, de la păun frumoasa-i coadă, de la cocoş creasta şi bărbia cu tot cu „cucurigu”. Gâscanul simte nevoia să fie admirat şi se întoarce la cârdul său şi pleacă împreună la pajişte, unde îşi dă seama că nu se mai poate comporta ca o gâscă, nu că n-ar vrea dar îl împiedică noile accesorii. Gâştele dau un ţipăt şi îşi iau zborul… vulpea este în apropiere, gâscanul încearcă fuga căci zborul cu aripile mici de cioară nu-i iese, se încurcă în picioare şi gâtul lung îi este piedică… norocul lui va fi cârdul de gâşte, care vor forma o escadrilă ce o va ataca pe vulpe. Mă mănâncă degetele şi tare aş vrea să mă scarpin de taste scriind despre idealul de frumuseţe propus… dar ştiu din proprie experienţă, că mâncărimea trece de la sine dacă nu e cronică.

            Două vorbe despre ilustraţiile care aparţin autorului: sunt minunate. În fapt Suteev a fost printre promotorii desenului animat în Uniunea Sovietică. A ilustrat – pentru ediţiile ruseşti – cu mult farmec poeziile lui K. Ciukovski, cu celebrul Doctor Aumădoare, Spăl-de-rup, Spală- tot, traduse şi la noi. A ilustrat Aventurile lui Cepelică de Gianni Rodari, se pare că aceste ilustraţii au plăcut atât de mult încât au devenit jucării pentru copiii acelor vremuri.

            Beţişorul năzdrăvan în ediţia de faţă se găseşte destul de greu, dar nu-i bai căci a fost reeditată păstrându-se ilustraţiile originale, coperta este alta.

Temă: Precizaţi uitându-vă în oglinda sufletului unde se află bunătatea dumneavoastră.

Autor: VLADIMIR SUTEEV (5 iulie 1903, Moscova – 10 martie 1993, Moscova)

Copertă şi ilustraţii: VLADIMIR SUTEEV

Traducere: CONSTANTIN IONESCU

Titlu original: Сказки и картинки

Editura: Ion Creangă

Totul pentru un leu

Această carte poate fi câştigată aici.

            Care să fie misterul circului? Din ce este făcut lipiciul lui, astfel încât copiii stau cu gurile căscate şi pot fi cuminţi zile întregi, dacă este vorba de câteva bilete la circ? Care este impulsul care-i trezeşte pentru a ajunge la timp la matineu? Ce vis îi determină să se dea jos din tren, pentru a trage o raită prin împrejurimile cortului înalt, bine întins şi frumos colorat? Este o întâlnire la mijloc de drum, copilul vine cu deschiderea lui spre poveste, iar circul vine cu lumea lui de poveste, o lume în care realul este acoperit de măşti, costume, este escamotat prin jonglerii şi tertipuri, este scos din joben sub formă de iepure, este pus să facă sărituri mortale la trapez, este apăsat pe nas şi luat ca partener de joacă, este dresat şi răspunde cuminte la formula de halei hop… este realul ghiduş, care nu te ceartă şi este dispus să se joace cu tine… atâta timp cât îţi plăteşti biletul de intrare. Pentru unii, acest bilet costă bani, sunt alţii care plătesc cu timpul pierdut şi puţini sunt cei care intră… dar am intrat pe tărâmul adulţilor şi noi vorbeam de copii.

            Şi tot un copil este şi Nae Deşteptul, un băieţel de unsprezece ani, pe care îl ştim dintr-o scriere anterioară, dar dacă nu-l ştim, nu-i nimic, vom afla în curând ce-i poate pielea. El urmează să facă un voiaj la Bucureşti, pentru a-şi petrece vacanţa de iarnă la unchiul Titi, asta, drept răsplată pentru notele bune de peste an. Lucrurile sunt simple, dar nu sunt aranjate deoarece nu există un geamantan în toată casa. Asta nu este o problemă pentru Toni Cuţit, prietenul lui Nae, care îi va da un geamantan, o bijuterie nu alta… nici Jean Marais nu are un asemenea geamantan. Este vorba de o cutie de îngheţată Polar, nou-nouţă. Toni Cuţit este ucenic la Cooperativă şi se îndeletniceşte cu transportul bunătăţilor, cu ajutorul unui triciclu cu dulap, pe care este pictat un tort mare cu frişcă, iar sub el cu litere mari colorate scrie aşa:

„VĂ RUGĂM, OAMENI MATURI,

DAŢI COPIILOR PRĂJITURI!”

            Cum călătorului îi şade bine cu drumul, Nae porneşte spre Bucureşti, nu înainte de a promite că va fi un exemplu de cuminţenie. Ce-am promis şi ce-am comis sună scurt şi prevestitor un titlu de capitol, căci la oprirea trenului într-o staţie, Nae vede garate vagoanele Circului Pedro-Pedro, nu rezistă ispitei şi coboară, are timp cincisprezece minute pentru dus, văzut şi întors… socoteala nu-i iese şi rămâne de căruţă, a! pardon, de tren. Nu se panichează, fiind un băiat deştept şi vede – lăsăm partea cu paharul plin pe jumătate în seama celor interesaţi, am putea să-l numim aici pe Ahab-Ben-Buhr, un dresor nemilos de tigri Royal, dezgustător şi pus pe răutăţi căci nu-i place concurenţa şi este dispus să facă orice pentru a scăpa de ea. Concurenţa este leul Leon, faima Circului Pedro-Pedro, dar care acum nu mai face doi bani, de când dresorul lui, Mustafa, a dispărut subit din circ, toată lumea îl bănuieşte pe Ahab-Ben-Buhr, dar nimeni nu poate dovedi nimic – ziceam că Nae nu se sperie şi se hotărăşte să vadă circul mai bine şi iată că îl întâlneşte pe doctorul Prill, un faimos dentist de animale, el însuşi fiind o maimuţă. Doctorul Prill simte potenţialul lui Nae şi îi povesteşte despre amărăciunea leului Leon. Nae se hotărăşte ca între cele două trenuri, cel pierdut si cel pe care îl va lua spre Bucureşti, a doua zi dimineaţă, să îl salveze pe Leon.

            Salvarea leului Leon are loc şi este spectaculoasă, nu amintim decât beţia cruntă a lui Ahab-Ben-Buhr pusă la cale de Doctorul Prill, evadarea tigrilor Royal şi escapada lor în oraş (cel mai bine se vor simţi la măcelărie), strângerea de alimente şi hrănirea leului Leon, căci de la Ahbebe (toată lume îi zice aşa lui Ahab-Ben-Buhr, e mai simplu) mânca doar bătaie, numărul senzaţional executat de Nae, Doctor Prill şi Leon, mulţimea dezlănţuită, recuperarea dresorului Mustafa, mai precis a memoriei acestuia (şi-o pierduse în urma unui accident pus la cale de Ahbebe), reîntâlnirea emoţionantă dintre Mustafa şi Leon, multiplele contracte propuse de domnii Ostiapenco, directorul Circului Mare din Moscova, Ronai de la Budapesta, Alberto din Brazilia, Kuku-Rucu de la circul din Tokio, domnul Gérard de la Paris, maestrul Giulio de la Roma, Van de Loch de la Stockholm, Kaţov de la Circul Mare din Sofia şi înaintea tuturor, tovarăşul Popescu, de la Circul de Stat din Bucureşti, toţi directori de circ dornici să îl aibă pe Nae în programul lor, dar Nae ştie care îi sunt interesele la unsprezece ani…

            O poveste asemenea unui spectacol de circ, în care râzi cu gura până la urechi, care are suspans, în care eroii sunt un pic altfel decât ca în viaţa reală… nu trebuie să plăteşti cu bani sau timp pierdut, este suficient să ai inima deschisă pentru a intra, pentru a te putea bucura ca un copil…gongul este deja la a treia bătaie!

            Temă: Cum spuneam, gongul este deja la a treia bătaie. Cum v-aţi pregătit de spectacol?

Autor: NAE DEŞTEPTUL adică ANNA MÉLIUSZ (18 mai 1920, Cluj-Napoca – 13 ianuarie 1998, Bucureşti) şi JÓZSEF MÉLIUSZ (12 ianuarie 1909, Timişoara – 5 decembrie 1995, Bucureşti)

Copertă şi ilustraţii: Nenea TARU

Traducere: PETRE BOKOR

Titlul original: Én és az oroszlán (1971)

Editura: Ion Creangă

                                  Lector: IOANA RICUS

                                  Tehnoredactor: ŞTEFANIA MIHAI

                                  Apărut: 1971. Comanda nr. 169. Coli de tipar: 12,75

Giumbuş Măgăruş

            Oho, ihi şi iha ce mai poveste ne este dat a asculta. Avem un măgăruş ce-i tare jucăuş şi o fetiţă ce nu-i cuminte ş-avem ş-un surior, ce nu e cântăreţ la cor ci este protector şi-l cheamă Haiducel şi-i îmbrăcat precum vă spun ca un adevărat străbun. Ia fiţi atenţi şi ascultaţi şi singuri cu părerea daţi „I-a făcut cizme şi pinteni ca şi Motanului Încălţat, l-a îmbrăcat într-un cojocel de miel ca pe Barbă-Cot, în pantaloni cu găietane negre şi într-o cămaşă albă ca zăpada, ca pe Gruia lui Novac, l-a încins cu un brâu de piele haiducesc, bătut cu ţinte de-argint şi cusut cu flori şi mărgele, i-a pus pe cap o căciulă miţoasă cum are şi Pepelea cel isteţ, l-a mai înzestrat apoi cu un arc şi-o tolbă plină de săgeţi, cu doua pistoale şi-un cuţit încrustat, cum poartă orice pui de haiduc sau de viteaz din basmele de neuitat.” Să vi-i descriu pe ceilalţi doi ar însemna mult tărăboi căci sigur iute s-ar certa a cui să fie întâietatea, vă las plăcerea de a-i vedea în poza ataşată colea.  

            Povestea se-nfiripă repejor, când măgăruş, Giumbuş cel şmecheruş, a cărui deviză era… dar mai întâi să isprăvesc cu rima căci scrima, mima, prima, stima şi cra-tima nu-mi sunt de ajutor şi parc-aş scrie din topor.

            Da, avem un măgăruş zburdalnic şi sofisticat, care o să facă ce-i place, asta în primul rând. În al doilea rând o să-i placă ce-o să facă. Şi-n al treilea rând n-o să facă decât ce-o să-i placă. Măgăruşul nostru îi dă Ilenuţei un sectaisfat, adică un secret combinat cu o taină şi totul spus ca un sfat, cum să facă să oprească Vremea în loc să fie numai Timp de joc. În scurt timp Ilenuţa îşi va da seama că a făcut o alegere neinspirată şi-l va ruga pe Haiducel, suriorul ei, s-o scape de la ananghie. Ca în orice basm eroii trebuie să se dovedească vrednici şi în putere, sarcinile ce trebuie duse la îndeplinire sunt la înălţimea celor doi prichindei isteţi… să-l facă pe Giumbuş să-şi ceară iertare celor pe care i-a supărat, cum ar veni să-l dezmăgărească; să dea drumul Vremii, aducându-l pe Cuc înapoi în ceasul lui şi să găsească  reţeta-măiastră a Peştelui-Nepeşte. Şi nu este uşor, dar este foarte palpitant şi ritmul sprinţar aş poveştii este susţinut de rima care apare acolo unde este nevoie, sunt paragrafe întregi ca nişte mici poeme în proză. Dacă sunt citite cu glas tare şi accentele cad unde se cade atunci te trezeşti într-o lume de poveşti, devii frate de cruce cu Haiducel şi nu-l laşi din mână până nu-i faci să treacă cu bine prin toate încercările puse la cale de diverşi indivizi certaţi cu bunul gust moral.

            Onomastica personajelor este asemenea unei muzici care te face să zâmbeşti cu bunătate, îl avem pe Harun-al-Magiun, un căpcăun de dulce, care nu se dezice de la apucăturile de căpcăun şi o răpeşte pe Ileana, ducând-o în regatul Haliţi-Cât-Poftiţi, unde alături de duduia Lia Vanilia şi Sultăniţa-Ardeiţa, vor urma tustrele să se mărite, fiecare cu câte un căpcăun, respectiv Harun-al-Magiun şi fraţii săi mai mari sau mai mici Lăcomoi şi Lăcomici. Dar pleacă iute la răzbel suriorul Haiducel şi iată-l că primeşte ajutor de la „Sultan-Hapciu, călare pe-o cămilă cu o cocoaşă cât o bilă. După el veneau fiii săi, prinţul Murat-Bei, beizadea Mustafa-Gogonea şi cel mai mic, beglerbei Mujdei-Ardei, toţi pe cai dihai, cei mai frumoşi din Serai. Urma apoi Aga-Ceapă, pe cea mai iute iapă, ţinând o suliţă verde şi-o ţeapă, în rând cu vărul său, Vistavoi-Usturoi, şi cu Viteazu-Praz în trei zale de atlaz. După ei, în pas exemplar, veneau zece Pândari-Gogoşari în roşii şalvari, şi douăzeci de Ieniceri-Piperi, negri şi focoşi de săreau scântei din ei. Mai mare peste dânşii era cel mai vrednic şi iubit oştean al lui Sultan-Hapciu, anume Hrean cei Iortoman. Alaiul acesta ciudat se încheia cu un sprinten olăcar pre nume Pehlivan-Muştar.” Ceata venită să o salveze pe duduia Lia Vanilia, e şi mai parfumata, e lucru cert, se ştie de îndată… povestea-i minunată şi merită citită toată.

Temă: Alegeţi dintre următoarele animale, pe cel mai potrivit pentru a fi iscoadă(!): măgăruş, iepuraş, ursuleţ.

Autor: GEORGINA VIORICA ROGOZ (15 aprilie 1927, Timişoara)

Copertă şi ilustraţii: IOANA CONSTANTINESCU

Editură: Ion Creangă

Lector: VINICIU GAFIŢA

Tehnoredactor: ELENA GĂRĂJĂU

Dat la cules 19.IV.1974. Bun de tipar 17.IX.1974.

Apărut 1974. Comanda nr. 847. Tiraj 17750. Bro-

şate 17750. Coli de tipar 8,1

Degetarul de ceaţă

            Stau la birou şi mă uit la mâna mea care-i întoarsă cu faţa palmară către mine. Degetele sunt uşor arcuite şi tensiunea joasă a gândurilor le face furnici în vârfurile lor. Aşteaptă cuvântul trăgaci, care aduce după sine deschiderea porţilor şi invitaţia de a pofti în regatul poveştilor. Astăzi sunt povestitorul întâlnirii mele cu poveştile doamnei Marta Cozmin.

            Acum vreo doi ani m-am întâlnit cu un anticar adevărat. Un anticar cu principii în ceea ce priveşte cărţile redate ochiului cititor. Îmi amintesc de motanul lui negru, de camerele lui pline de cărţi, de locul acela de pe balcon, în care unele peste altele erau rânduite cărţi scrise pentru copii. Acolo, în locul acela s-a întâmplat contactul cu o altfel de lume, lumea poveştilor Martei Cozmin. În această lume ghid mi-a fost Sora păpădiilor.

            Am început să citesc Marta Cozmin şi despre Marta Cozmin, am descoperit că este autoarea mai multor cărţi, dar unde să le găseşti? M-a amuzat umorul teribil din Tandem sau Să vorbim despre palmieri, m-am întristat citind Supravieţuitorii. Voiam să mai citesc, dar nu mai aveam ce… asta până într-o dimineaţă, când în drum spre serviciu, la un colţ de stradă, o doamnă controloare de trafic la RATB răscolea în câţiva saci cu cărţi aruncaţi acolo într-un exces de curăţenie. Am început să vorbim şi să cotrobăim în acelaşi timp prin sacii plini de cărţi. Ne-am făcut recomandări reciproce şi fiecare spera să găsească – sau poate doar eu – comoara cea mai de preţ. Şi am găsit, eu am găsit, o carte dezbrăcată de coperta ei originală. Am învăţat de ceva vreme să deschid cărţile care nu sunt anunţate de un titlu pe copertă – SURPRIZĂ ! ţineam în mâini Câinele şi Gramofonul. M-am gândit, nu aveam cum să nu mă gândesc, care sunt şansele să poţi găsi la colţ de stradă, într-o dimineaţă oarecare, în câţiva saci cu cărţi, o carte pe care ti-o doreai? Nu vreau un răspuns, am mulţumit atunci, o fac şi acum şi am rămas încântat de poveştile în care suntem eroi. După aceea am mai găsit cărţi, chiar Câinele şi Gramofonul, cu hainele lui originale, l-am făcut cadou, iar feed-back-ul primit a fost unul straşnic, un nou fan.

            Poveştile Martei Cozmin sunt construite cu bunătate, acesta este elementul esenţial, poate ca o contrabalansare a lucrurilor rele din realitate. Suferinţa este prezentă, dar ea nu împiedică decizia înţeleaptă, care presupune şi binele celui de lângă tine. Gândul egoist nu poate fi benefic pe termen lung. Atunci când vorbim despre bunătate trebuie să avem în vedere doua aspecte, gândul cel bun şi fapta cea bună. Sunt mai multe situaţii: uneori gândul nu este urmat de faptă, alteori fapta bună este precedată de un gând rău şi bineînţeles gândul bun urmat de fapta bună. O parte din mine cere să-mi definesc termenii folosiţi, spun doar că în cazul bunătăţii inima ştie cel mai bine să decidă.

            Să scrii despre astfel de poveşti înseamnă să arăţi că în ciuda lucrurilor neplăcute care ţi se întâmplă, ai întotdeauna un loc liniştit, cald şi primitor în care poţi regăsi un paradis uitat de toţi şi acel loc este inima ta.

Temă: Precizaţi legătura dintre umorul negru şi bunătate.

Autor: MARTA COZMIN (pseudonim al MARTEI POP 31 ianuarie 1930, Bucureşti – 25 ianuarie 2006)

Copertă şi ilustraţii: GYÖRGY MIHAIL

Editură: Ion Creangă

LECTOR: IOANA RICUS

Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU

Dat la cules 29.IV.76. Bun de tipar 30.VI.76. Apărut 1976. Comanda nr. 1240.

Tiraj 58000 Broşate 50000 + legate 3000. Coli de tipar 7 ½