Peter Pan şi Wendy

            Uşa şi fereastra au funcţionalităţi diferite, uşa mai degrabă închide un spaţiu, delimitându-l, pe când fereastra deschide spaţiul, permite trecerea de la interior la exterior şi invers. Omul devine prin închideri şi deschideri succesive, prin trecerea în interior a ceea ce află la exterior. Trebuie să te închizi bine şi să te deschizi la momentul potrivit… să ne imaginăm o casă care are doar uşi, cel de dinlăuntrul casei va putea doar auzi ce se întâmplă afară, oricât de mare i-ar fi acuitatea auzului, el ar fi limitat… şi aşa, au apărut ferestrele, ele satisfac nevoia de închidere (securitate) dar şi nevoia de cunoaştere… ai stat vreodată la fereastră şi ai văzut…

                        … am văzut o mulţime de bunătăţi înăuntru, dar era închis!

           

            O fereastră nu poate fi deschisă de dinafară decât cu forţa, caz în care, avem o pătrundere prin efracţie. Dacă fereastra o găsim deschisă, avem fie neglijenţă, fie invitaţie, cert este că ne putem face intrarea adoima lui Peter Pan, un băieţel cu o imaginaţie debordantă, pus pe hârjoană şi dornic de a face noi recruţi care să-l ajute în jocurile puse la cale de el. Petre Pan creşte aripile imaginaţiei şi ne învaţă să zburăm în Ţara de Nicăieri, adică oriunde se află un copil. Cu toate că vedem voioşie, antren, jovialitate, efervescenţă, spirit de aventură, camaraderie, francheţe, Peter Pan ascunde o melancolie, o tristeţe pe măsură. Refuzul lui de a se maturiza, trebuie privit ca un act pe deplin volitiv, conştient, el simte că nu este complet, el are nevoie să i se spună poveşti căci spusa lor îl încălzeşte asemenea unei păturici dragi, îl face să se simtă ocrotit. În jocul acesta serios el are nevoie de un partener pe măsură şi el va fi Wendy, fetiţa cea mare a familiei Darling. Wendy va şti să se joace de-a mama, fiind la înălţimea aşteptărilor lui Peter pentru că doamna Darling este o mamă model. Lui Peter nu-i rămâne altceva de făcut decât s-o convingă pe Wendy şi fraţii ei să intre în jocul lui. Nimic mai simplu, le va arăta cum pot zbura şi îi va câştiga cu uşurinţă de partea sa. Gata, aventura poate începe! Dar despre ce aventură este vorba? Maturizarea – iată un cuvânt ce poate fi definit mai degrabă din punct de vedere fiziologic decât psihologic, acest proces atât de complex mi se pare a fi cheia de boltă a întregii povestiri.

            Avem o poveste serioasa, cu multe resurse si bogată în posibile interpretări, ca de altfel orice lucru bine făcut, dovadă succesul pe care îl are şi în prezent. Bine, popularizarea personajelor se poate datora în buna parte si companiei Disney, care a făcut din Peter Pan şi Tinker Bell simboluri ale lumii de basm. Asta se poate verifica uşor întrebând orice copil dacă a auzit de cele două personaje, răspunsul va fi prompt si afirmativ. Mi se pare potrivit, ca ori de câte ori avem ocazia să mergem direct la sursă şi să vedem cum stau lucrurile, în cazul de faţă mă gândesc la cum o înfăţişează Disney pe Tinker Bell. Se ştie că în cazul personajelor celebre, cum ar fi Tinker Bell, dar putem vorbi şi de piticii din Albă ca Zăpada, de mica sirenă, transformarea lor în desene animate atrage uneori după sine o edulcorare a trăsăturilor de personalitate, alteori aceste trăsături sunt omise sau chiar inversate, totul pentru a crea un caracter pe potriva aşteptărilor. Viteza de desfăşurare a desenelor animate nu lasă prea mult loc nuanţelor, acestea pot fi descoperite doar mergând direct la sursă, astfel nu vom vedea în desenele animate o Tinker Bell răzbunătoare, invidioasă, geloasă, capabilă de mari sacrificii, la un moment dat (în poveste) ea va bea otrava pregătită de Hook şi astfel îl salvează pe Peter. Povestea are tot timpul pentru a explica, a descrie, a construi, a deschide şi închide ochii asupra unor sensuri şi înţelesuri care nu pot fi prinse într-o imagine în mişcare. Ţinând cont de cele de mai sus se impune o precizare şi anume, textul cărţii de faţă este o adaptare a poveştii pentru o versiune bogat ilustrată.

Temă: Explicaţi de ce zânele se nasc doar la primul râs al copilului.

Autor: JAMES MATTHEW BARRIE (9 mai 1860 – 19 iunie 1937)

Copertă şi ilustraţii: LIVIA RUSZ

Traducere: OVIDIU CONSTANTINESCU şi ANDREI BANTAŞ

Titlu original: Peter and Wendy

Editura: Ion Creangă.

Lector: MARIETA NICOLAU PLĂMĂDEALĂ

Tehnoredactor: KLARA GALIUC

Bun de tipar: 25. X. 1986

Apărut: 1987

Coli de tipar: 15

Un mister cu stafide

            „Generaţia copiilor crescuţi cu cheia de gât” iată un instant, ce aşteaptă puţină apă, sărată sau nu, pentru a face fericită o ureche nostalgică şi o gură cu vorbă melancolică… ochii îi lăsăm la scăldat şi când o fi să-i primenim o vom face tot cu haine vechi, nu pentru că n-am avea bani de unele noi, ci pentru că tiparele pe care le folosim sunt tot alea vechi. Copiii de demult rămâneau adesea singuri acasă, atunci când eşti mic şi te afli într-o astfel de situaţie, fricile tale sunt principalul inamic, când eşti ceva mai mare trebuie să te lupţi cu tentaţiile. În postarea despre Melinda, păpuşa fermecată, am amintit în treacăt un astfel de episod. Alina rămasă singură acasă trebuie să facă faţă întunericului, oamenilor răi, vrăjitoarei şi reuşeşte pentru că descoperă cu ajutorul vocii sale interioare că aceste lucruri nu există în realitate şi că atâta timp cât poţi să te culci liniştit ştiind că ai făcut doar fapte bune, nimic nu ţi se poate întâmpla rău, mai mult, vei fi trezit de sărutul unei zâne şi prin ochii întredeschişi o vei vedea pe mama ta cum îţi zâmbeşte… o poveste frumoasă, asta până ne facem ceva mai mari şi avem voie să călătorim singuri prin oraş. Dar cine-ţi vine-n ajutor, atunci când rămâi singur acasă, iar drumeţia în oraş este o tentaţie, alături de statul la soare pe gard, de tras chiulul de la şcoală, de făcut o fiţuică în loc de a învăţa? Tentaţia este pe măsura simţului de responsabilitate, se duce o adevărată luptă între motive… şi dacă în toiul luptei auzi un ciocănit la uşă, dă fuga de deschide repede… în cameră îţi vor năvăli treizeci de stafide, care au un fler deosebit în a-i găsi pe copiii aflaţi în starea E, de la ezitare. Aşa i s-a întâmplat şi lui Doru, eroul acestui mister cu stafide.

            Doru este elevul bun, este copilul model dorit de părinţi, care rămas singur acasă răspunde prezent la chemarea lui Mister Kiulescu, acesta are o afacere care merge ca unsă deoarece toată echipa lui ştie precis ce are de făcut. Rolul stafidelor este acela de a descoperi elevii care au chef de un chiul, cu cât elevul este mai silitor, cu atât Mr. Kiulescu va fi mai mulţumit. Dar elevii silitori nu sunt uşor de convins, există totuşi un moment de ezitare din partea lor, pe care dacă-l prinzi şi le-ai cântat „Serenada Chiulelii” ai tăi sunt. Stafidele lucrează sub spectrul încozonăcirii, deci nu prea dau greş în a-i descoperi pe copiii dornici de un repaus în mijloc de săptămână. Ca totul să fie în regulă se semnează un contract, în urma căruia te alegi cu o aventură trăsnet, ba mai mult, poţi să-ţi alegi aventura pe care vrei s-o trăieşti. Contractul se semnează în prezenţa Prinţesei Încâlceală şi a Motanului Bartolomeu, reprezentanţii legali ai lui Mr. Kiulescu. Nu există dovadă mai bună pentru aventurile ce vor urma decât cei doi, Prinţesa dispune după bunul plac de curgerea timpului, cu ajutorul unui evantai ea poate derula înainte sau înapoi firul temporal al aventurii, iar Motanul Bartolomeu se află în posesia unui joben magic din care poate scoate tot ceea ce-şi doreşte, mă rog momentan este uşor defect, dar asta nu afectează cu nimic derularea aventuroasă a evenimentelor, ba din contră, o sporeşte asemenea unui cozonac pus la dospit.

            Onomastica, jocul de cuvinte, provocarea intelectuală (iar ca adult care a citit ceva mai mult cu siguranţă va fi un deliciu), suspansul, intriga, misterul, calitatea propoziţiilor, surpriza de a vedea că lucrurile pot fi răsturnate fără să se strice, fac ca această poveste să te încânte de la zâmbet până la râs.

            Cea de a doua poveste, căci mai este una în această carte şi anume Făt-Frumos din Pepsy-Cola este construită pe schema clasică a basmului cu împăratul şi împărăteasa care îşi doreau un copil, şi doar atât, restul este fantezie adevărată desfăşurată „în împărăţia Dulapului de Bucătărie unde era întotdeauna vesel şi frumos. Locuitorii compuneau reţete de mâncare în versuri, găteau nişte bucate nemaipomenit de gustoase, mâncau, beau şi dansau din zori şi până-n noapte şi din noapte până-n zori. În Marele Sertar Pentru Baluri masa era veşnic pusă şi muzicanţii cântau neobosiţi. Instrumentele lor erau care mai de care mai ciudate; unii băteau ritmul în pahare cu linguriţele, alţii loveau capacele cu câte o coadă de tigaie. Din sita de cernut făină fuseseră smulse câteva fire, astfel încât putea fi folosită ca harpă. Ceainicul, pus cu apă la fiert, scotea din când în când câte un ţiuit prelung, şi astfel ţinea loc de diapazon. Când muzicanţii oboseau, cineva îi înlocuia învârtind coada maşinii de tocat carne. Iar aceasta cânta întocmai ca o flaşnetă sau mai degrabă ca un fel de patefon, deoarece cuţitul de la gura ei fusese înlocuit chiar cu un disc de patefon.”

            Şi prin luneta mea de tinchea/ Hăt, departe-n stele, văd aşa:

Temă: Atunci când închideţi un ochi, ce vă face să-l ţineţi deschis pe celălalt?

Autor: ALINA NOUR (8 noiembrie 1953)

Copertă şi ilustraţii: ALINA NOUR

Editura: Ion Creangă

Lector PASSIONARIA STOICESCU-IVANOV

Tehnoredactor PETRE STANCU

Bun de tipar 25. IX. 1984

Apărut 1984. Coli de tipar 5

           

            

Melinda, păpuşa fermecată

       Copiii nu pot trăi în afara exemplului. Ar fi neproductiv să descoperi de fiecare dată roata, totuşi nu trebuie să pierdem din vedere posibilitatea de a acţiona liber, deschis, degajat, creativ în situaţii date. Exemple sunt multe şi se ştie că puterea unuia este mare, darămite a mai multora. Cum să împaci două direcţii opuse?

                 ... păi, ridicându-te deasupra lor şi cuprinzând totul dintr-o privire!

   Povestea de faţă oferă copilului exemple de comportament corespunzător aşteptărilor avute de adulţi. Or se ştie că adulţii au reguli stricte în ceea ce priveşte felul copiilor de a se purta, ferească Dumnezeu de luat vreun nas la purtare, imediat acesta este retezat, cât mai de timpuriu cu atât mai bine, cum ar veni din faşă. Nu iau apărarea copiilor sunt ei destul de pricepuţi în a-şi cere drepturile, faptul ca uneori nu sunt urechi de adult responsabil prin preajmă, este o cu totul altă poveste. Nu iau apărarea nici a adulţilor, vin ei cu poveştile lor în spinare, să le mai pun şi eu altele ar însemna să dau frâu liber afecţiunilor de coloană. Adult – Copil, o ecuaţie vie, a cărei soluţie nu poate fi doar o prescripţie comportamentală. Pentru mine creativitatea în relaţie reprezintă o garanţie a autenticului acelei relaţii. Nimic împins la extrem, sunt conştient de liniştea pe care ţi-o dă un lucru învăţat şi care de atâtea ori a dus la succes. Faptul că într-o situaţie ştii care este norma comprtamentală, este reconfortant, dar la o analiză ulterioară, poate apărea întrebarea Cine sunt eu? Dar destul cu graţia pe câmpurile ce se cer bătute şi să vedem ce ne învaţă/propune Alina şi Melinda, păpuşa ei cea fermecată.

            Facem cunoştinţă cu Alina în ziua aniversării vârstei de opt ani, ceasul abia îşi târâie arătătoarele, vrea să fie odihnit pentru când va începe petrecerea… şi ultimul oaspete pleacă. Alina se duce la culcare şi cu toate că are opt ani, îşi ia păpuşa cea nouă şi o culcă în pat, alături. Dar ce nume să-i pună păpuşii? Numele meu este Melinda, îi răspunde păpuşa. Odată produsă întâlnirea, Alina începe un dialog cu Melinda pe marginea întâmplărilor specifice şcolarilor, cum ar fi făcutul temelor, descoperirea celor mai bune condiţii în care temele pot fi făcute, teama de dentist, comportamentul din timpul mesei, ordine şi curăţenie în cameră, dorinţa de a înlocui şcoala cu joaca eternă, răzbunarea, comportamentul în sala de spectacol, prima noapte petrecută pe cont propriu în casă, cum să ne comportăm în vizită. O aventură deosebită este jocul de-a cearta, unde Alina şi Melinda cu un fler psihologic foarte pătrunzător, propun unor adulţi o imagine în oglindă, a certurilor dintre ei şi, e caraghios, adult fiind să te vezi parodiat de doi năpârstoci.

            Aventurile nu sunt lipsite de dichis şi schepsis epistemologic, dar sunt încărcate pe alocuri de responsabilitatea necesară unor astfel de scrieri din vremea aceea, căci şoimii patriei, viitorii pionieri trebuiau să cunoască norma socială acceptată. Aflăm în final că nu există păpuşi fermecate şi că Melinda este o proiecţie a Alinei în joaca ei de copil. Melinda nu este altceva decât conştiinţa morala, pe care Alina nu este pregătită să o accepte şi o pune pe seama păpuşii. Alina, copil fiind are nevoie să fie trasă de mânecă pentru a face lucrul corect… avem totuşi o problemă, relaţiile sociale nu sunt un exerciţiu matematic care pretinde un singur răspuns corect.

Temă: Intraţi într-un magazin cu trăsături de personalitate, ce oferiţi în schimbul a ceea ce vă doriţi?

Autor: IULIANA PETRIAN (01 martie 1946, Arad – 08 septembrie 2011)

Copertă şi ilustraţii: DANA SCHOBEL-ROMAN

Editura: Ion Creangă

Lector: MARIETA NICOLAU-PLĂMĂDEALĂ

Tehnoredactor: KLARA GALIUC

Bun de tipar: 19. XI. 1986. Apărut: 1986

Coli de tipar: 4,25

Povestea gâştelor

            Atunci când citim o poezie e ca şi cum am deschide un dicţionar de sensuri. Un sens e ceva mai mult decât o definiţie, el ne spune o poveste, ne învaţă ceva, ne oferă un punct de sprijin pentru a răsturna o mică parte din lume…

                        - A! şi vedem ce cade din ea, e ca şi cum ne-am întoarce buzunarele pe dos.

… este posibil, numai dacă vorbim de buzunarele unui copil deoarece aici poţi găsi o mulţime de lucruri al căror rost şi folosinţă diferă de la adult la copil. Sunt lucruri uitate şi regăsite, lucruri pe care le poţi ţine în palmă şi te întrebi cum să le foloseşti, instrucţiunile îţi lipsesc. Nu îţi folosesc la nimic dacă îţi lipseşte spiritul ludic, caută-te prin buzunare poate mai găseşti o fărâmă şi vei trăi o surpriză care ţi se va citi în stralucirea ochilor.

            Mai există o modalitate de a da sens, este cea a inspiraţiei poetice... dar nu-i treabă uşoară, se ştie doar că muzele sunt tare pretenţioase.

            Ce ne rămâne de făcut într-o astfel de situaţie? Poate mai multe lucruri, eu, astăzi, mă gândesc la cititul poeziilor, căci aşa cum spuneam, acestea dau un sens lucrurilor pierdute şi regăsite, scot la iveală sub influenţa muzelor înţelesuri pentru fapte anodine, creează contururi pentru simţăminte altfel greu de prins...

            Lucrul pierdut şi regăsit în poezia de faţă este... cârdul de gâşte, fac precizarea deoarece el poate fi şi de raţe şi după unele abecedare, poate fi şi de cocori. Câţi din copiii oraşului de astăzi au avut ocazia să vadă un cârd de gâşte pe viu şi mai mult decât atât, au fugit speriaţi de gâscanul care-i sâsâia de mama focului? Să mă gândesc şi la situaţia în care există curajul de a-l înfrunta? Acesta este lucrul pierdut şi regăsit. În ceea ce priveşte sensul, muzele sunt darnice şi ne explică de ce sâsâie gâscanul, de ce este el mereu pus pe harţă... din cauză că şi-a pierdut papucii cu firet şi lucrătură fină şi cum te vede încălţat, te vrea iute descălţat. Explicaţia nu acoperă toate posibilităţile existente la un moment dat, cum ar fi de exemplu, să treci desculţ pe lângă un gâscan, să treci pe lângă un gâscan care nu este în compania gâştelor, să treci cu un picior încălţat şi cu unul descălţat, să treci descălţat dar cu papucii în mână... Ce ne facem cu toate aceste situaţii?

            Muzele ne-au întors spatele, spiritul ludic este bine întemniţat, nu ne rămâne de făcut nimic... ba, totuşi ar fi ceva: să devenim cercetători americani.

Temă: Ordonaţi crescător următoarele cuvinte: sens, înţeles, noimă, lucru, definiţie.

Autor: GEORGE COŞBUC (20 septembrie 1866, Hordou – 9 mai 1918 Bucureşti)

Copertă şi ilustraţii: VASILE OLAC

Editura: Ion Creangă

Redactor: MARIETA NICOLAU-PLĂMĂDEALĂ

Tehnoredactor: FLORENTINA PREDA

Bun de tipar: 9.XI.1988

Coli de tipar: 2

Apărut: 1989

Două jocuri

            Să fii de piatră şi tot îţi va înflori un zâmbet în steiul buzelor, zâmbetul ţi se va transforma repede într-o cascadă de hohote când citeşti întâmplările, poznele, drăcăriile şi jocurile întreprinse de Traian.

                        - Cine este Traian?

            Este copilăria perfectă trăită cu melancolia adultului, este viul care nu te lasă să treci indiferent pe lângă o creangă în formă de Y, este prietenia adevărată, este curiozitatea lipsită de interese clevetitoare, este imaginaţia ce stârneşte spiritul de aventură şi te face să pui la cale expediţii năstruşnice. Este copilăria îndeajuns de mult vorbită pe forumuri pentru a nu te întreba cât din ceea ce se scrie a fost trăit şi cât imaginat… ca un răspuns pertinent la o întrebare generatoare de topic.

            Nu ne putem opune timpului în care trăim şi să avem pretenţia că suntem adaptaţi, avem totuşi posibilitatea de a alege, de a opta, de a decide ce este important. Râsul unui copil este acelaşi dintotdeauna, nu s-a schimbat şi nu se va schimba; dorinţa de asemenea este aceeaşi – mă rog, se poate discuta despre obiectul ei – nimeni nu cere unui copil să inventeze roata, este suficient să ştie că ea se poate învârti.

            Întâmplările povestite în carte te fac să-ţi doreşti o vacanţă adevărată, există o naturaleţe şi un autentic al reacţiilor care te împing, care scutură adultul din tine dând la iveală nevoia de a pune la cale o şotie. Adulţii nu mai ştiu să se joace fără să recurgă la reguli acceptate social, copil fiind, dacă eşti suficient de isteţ poţi schimba regulile jocului.

            Traian este un copil care pune la încercare spiritul pedagogic al părinţilor. Cum să struneşti un copil care-ţi trage pe furiş, din pod, toate scândurile de nuc, scânduri pe care tu le vedeai transformate în mobilă, iar el în barcă? Cum să faci când vezi atâta talent la un copil, talent actoricesc, îl laşi să pună în scenă diferite poveşti, asta până când dintr-o sfârâială iese un fum înecăcios care umple mansarda şi pune pe fugă actorii şi spectatorii într-o direcţie, adulţii în cealaltă. Atunci când nea Andrei poliţistul pică taman la masă, îl inviţi la un păhărel de ţuică, el îl bea şi pe al doilea şi pe al treilea şi întreabă aşa dacă nu cumva mai zilele trecute ai avut treabă pe la cavoul din cimitir? Simţi o crispare căci ştie toată lumea cum a rămas el închis în cavou şi te gândeşti ca fi-tu să nu aibă vreo implicare, da-i isteţ băiatul… o întoarce iute, spunând că ce să caute el în cimitir, arătând că nu ştie el unde este cavoul, unde se dusese cu ceilalţi copii să caute generalul cu sabie de aur şi au dat peste nea Andrei, pe care l-au închis speriaţi de atâtea poveşti cu strigoi auzite. Lucrul rău nu e rău de la început, ajunge să fie aşa doar pentru că nu iese cum plănuieşti tu, ce vină să aibă copilul că toate potăile nu sunt capabile să înveţe să sară la şotron. Se cere aplicată o corecţie, dar până să vină ideea, dai cu piciorul într-o tinichea care se rostogoleşte mai încolo… şi parcă nu sună rău, cu siguranţă mai multe vor suna şi mai bine, asta dacă sunt înşirate pe o sfoară şi prinse de locul potrivit.

            O aventură deosebită este şi cea de doctor… de doctor al unui astfel de copil. Te întrebi cum este posibil ca vata ta sterilă, pusă peste fundul făcut arşice să predispună la coptură. Nu ai de unde să ştii peripeţiile acestui ghemotoc şi prin câte a trecut el până să găsească purceluşul pierdut, oricum între noi fie vorba nici nu l-a găsit ci l-a substituit cu cel al coanei Manda…

                        „Deci, purceii erau fraţi. Atunci, ce importanţă avea care din ei e cel pierdut. Aplicarea în practică a planului a fost mult mai uşoară decât credeam. Am sărit gardul prin dosul curţii, am înşfăcat purcelul şi, ca să nu guiţe, am scos tamponul de vată din buzunar [ în goana după purcel, tamponul s-a mişcat de la locul lui şi a pornit-o în jos pe crac, ajungând în ţărână şi mai apoi în buzunar ] şi i l-am îndesat în gură. Totul a mers bine, nimeni nu m-a văzut. După ce l-am băgat în noul său coteţ, am scos vata dintre colţii purcelului, am scuturat-o cât am putut, am suflat mai puternic peste ea şi, cu simţul datoriei împlinite, am băgat-o înapoi în buzunar. Mulţumit, am isprăvit repede şi celelalte trebi lăsate în grija mea, m-am întins pe preşul tras la umbră, am aranjat pansamentul „sterilizat” peste rănile care începuseră să se mai ostoiască şi m-am cufundat în nemaipomenitele aventuri ale unui submarin rătăcitor prin oceanele pământului.”… substituirea ar fi fost perfectă dacă purcelul nu era purcică.

            Mic sfat de la doctorul Bobuleanu, dacă aveţi de vindecat râie căprească iar alifiile din trusă nu-şi fac efectul, încercaţi leacul băbesc al Boacăi… frecţie cu zeamă de varză, cu gaz şi cu tot felul de lichide, pe urmă spălat bine cu leşie de săpun şi apoi ungem cu urină de vacă. „Multă vreme m-am întrebat în gând: cu ce s-o fi vindecat tizul meu? Că el nu ştia leacul descoperit de Boaca. Şi la Bucureşti, mi se pare, nici vacă n-aveau.”

            Nici ca profesor nu-i mai bine, eşti pus să dai dovada cunoştinţelor tale după ce următoarea compunere face turul satului…

            „Lucrare scrisă la Ştiinţele naturii:

Musca

            Musca este un animal. Ea este o fiinţă necuvântătoare dar bâzâitoare. Musca se înmulţeşte prin pui mici, pe care îi numim musculiţe. Ea are cap şi aripi şi zboară unde are treabă. Musca are mai multe picioare decât omul, ca să poată sta pe pereţi. Musca trăieşte pe lângă casa omului în grădină şi la grajd. Este folositoare că poate să zboare. Iarna când la noi e frig ea pleacă în ţările calde. Eu cunosc mai multe feluri de muşte: de casă, de câmp şi bărzăunele.”

            Traian este un suflet sensibil, întâmplarea cu nea Ilie cizmarul sau cu armăsarul Costică, dovedesc o duioşie deloc gratuită. Toate acestea îl pregătesc pe Traian pentru momentul jocului cel mare, jocul de-a viaţa în care principala provocare este aceea de a ne asuma consecinţele acţiunilor noastre…

            - Hai mă, pe unde umbli, vino odată acasă şi lasă visarea…

Temă: Precizaţi – cu exactitate – unde se duce mâncărimea după ce o scarpini?

Autor: CORNELIU TAMAŞ ( 14 februarie 1933, Câmpulung-Muscel – 19 februarie 2008, Râmnicu Vâlcea )

Copertă şi ilustraţii: EUGEN TARU

Editură: Ion Creangă

Lector: SANDU SINGER

Tehnoredactor: CONSTANTIN GOSAV

Dat la cules 19.XI.1984. Bun de tipar: 18.VI.1985.

Apărut 1985. Comanda nr. 2395

Coli de tipar 5 ¼

           

Să nu afle Aladin

            Nu m-am întrebat niciodată dacă există povestiri ştiinţifico-fantastice pentru copii. În fapt nu prea mă îndeletnicesc cu SF-ul, prin urmare o astfel de întrebare nu avea de unde să vină. Totuşi, basmul, povestea, SF-ul au ceva în comun şi anume născocirea. Dacă în basm / poveste avem de a face cu fiinţe supranaturale, care populează locuri comune, specifice timpurilor din poveste, în povestea SF avem fiinţe comune, care populează locuri viitoare, asta aşa, în linii mari. Nu intrăm în amanunt, dacă o facem vom constata că sunt posibile toate combinaţiile.

            Spre deosebire de SF-ul pentru adulţi, cel pentru copii are un imperativ şi anume trebuie sa fie încărcat de sensibilitate, de dorinţa de a trăi pentru a prinde vremurile despre care se vorbeşte, trebuie sa fie motivant. Un copil trebuie să aibă repere valide, să aibă la îndemână cărămizi frumoase, atât pentru a construi cât şi pentru... a arunca în adulţii nebuni şi urâţi, care-l împovărează cu diferite sarcini care nu-i aparţin...

            ... şi ce zbor frumos trebuie să aibă o cărămidă frumoasă zvârlită de un copil frumos în capul unui adult nebun şi urât.

            Să nu afle Aladin este o colecţie de patru poveşti SF, scrise pentru juniori,  în care sunt abordate mai multe teme – întâlnirea cu civilizaţiile extraterestre, evoluţia tehnologiei, creaţia, explorarea – într-un fel plin de aventură, ce îţi ţine sufletul la gură. Lumea propusă este mai bună, nu ştiu în ce fel, căci şi acolo este prezentă moartea, accidentul, neîncrederea, dar clar este mai bună. De cele mai multe ori se poate vorbi de doua chei care deschid sensul acţiunilor întreprinse de personaje. Prima este la îndemâna tuturor, căci acţiunea este cât se poate de banală, cealaltă este accesibilă doar celor iniţiaţi şi celor care au încredere să meargă până la capăt, cu riscul de a fi catalogaţi uşor sonaţi. Să te duci în pădure pentru a căuta o pafta din secolul XV, sub îndrumarea unui băiat de 15 ani, care pretinde ca vorbeşte cu câinele împuşcat mortal în ochiul stâng, în timpul unei urmăriri, câine care apare după acest accident viu şi nevătămat, nu e tocmai la îndemâna oricui.

            Să vezi cum arată Agigea lui 2014 – NB, carte a fost scrisă prin 1980 – este ceva ce merită tot efortul imaginativ.  Avem delfini care pot vorbi şi care se dau în vânt după piersici, avem pontoane dotate cu videofoane, avem bazine experimentale unde au loc teste, avem roboţi, avem sirene care zăpăcesc minţile a doi adolescenţi. În fapt nu este corect să folosim pluralul, căci avem doar o singură sirenă, dar cum prototipul există şi funcţionează, pluralul nu poate fi departe. Avem o lume demnă de celebrul cântec Noi în anul 2000, cântec pentru mine trist şi melancolic, dar care te îndeamnă să reflectezi la bunătate şi la faptul că realitatea poate fi şi altfel… a! şi să nu uit, avem borviz, mai avem borviz în 2014. Dacă nici asta nu e fantezie, atunci nimic nu e.

            Lumea fără poveşti e lipsită de farmec…

                        - Şi la ce e bun farmecul?

                        - Dar Mării, la ce-i foloseşte farmecul ei?

            Acesta carte a fost premiată la Concursul European de Literatură pentru Copii, Padova 1982 precum şi de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti.

Temă: Desenaţi un nor pufos.

Autor: GEORGINA VIORICA ROGOZ ( 15 aprilie 1927, Timişoara)

Copertă: DAMIAN PETRESCU

Editură: Ion Creangă.

Lector: VINICIU GAFIŢA

Tehnoredactor: ELENA GĂRĂJĂU

Bun de tipar: 23. II. 1981. Apărut: 1981.

Coli de tipar: 12,5.

           

Felician cel năzdrăvan

            Iată o poveste care îi învaţă pe copii să ia notiţe, să facă fişe de lectură pe capitole, altfel este dificil de urmărit cursul aventurilor lui Felician. Aventurile acestui şoricel sunt povestite în cuvinte, numai ca avem de a face cu nişte cuvinte grele asemenea unor blocuri enorme de piatra. Or se ştie că puterea copiilor în ridicarea greutăţilor este puţină.

            Înţelegerea episoadelor reprezintă o provocare deoarece personajele nu au nume, iar apariţia lor într-un episod sau altul se produce pur şi simplu fără prea multe detalii. Dacă iniţial avem un Căpitan, pe parcursul poveştii mai apar şi alţii şi într-un final te trezeşti întrebat cu cine-i acum Felician pe insula piraţilor căci aici era ţinută prizonieră Cecilia, fata celebrului căpitan Chiţchiţan – nu, acesta este un alt căpitan, care a ajuns ca şi Felician la curtea regală a lui Mirnix-Dirnix al II-lea cu ajutorul unui ciclon, după ce mai înainte stătuse pe o insulă, unde de asemenea ajunge Felician în urma naufragiului şi a despărţirii lui de primul Căpitan, care ulterior avea să fie regăsit la curtea acestui Mirnix-Dirnix al II-lea (atenţie, tipul ţine la titulatură) şi de acum încolo va fi numit Căpitanul de vapor crezut, nu de mult, pierdut. A, nu este asta tot, mai există un expert în cămări, un adevărat savant Pavel-Pană-Roade, care apare cu expediţia sa şi-l salvează pe Felician din mâna indienilor şi trădătorilor, care voiau să pună mâna pe colierul de uraniu…Treaba devine şi mai serioasă când după ceva aventuri la curtea lui Cotoi Cotoşman, Felician trece pe la vulcanul Popocatepetl şi sfârşeşte într-o capcană… matematică „dacă un indian aruncă într-o secundă opt litri şi doi decilitri de apă într-un bazin de doi metri cubi şi un sfert, în cât timp vor umple bazinul trei indieni, dacă prin peretele bazinului se scurg în fiecare jumătate de minut nouă litri şi un sfert de apă?” Tot Pavel-Pană-Roade îl ajută dându-i răspunsul corect… trei mere şi jumătate. Poate aşa cum spunea cineva este vorba de timpul necesar unui şoricel de a mânca trei mere şi jumătate. Şi continuăm expediţia spre Polul Sud, unde şoriceii noştri sunt încercaţi de o foame cumplită, fapt pentru care se duc şi vânează o balenă, pe care o iau în spate şi o duc la vapor, dar nu mai înainte de a descoperi Polul Sud şi de a-l scoate de la locul lui, urmând să producă o furtună magnetică… şi lucrurile se complică, căci sunt găsiţi trei cilindri de metal, care conţin nişte încercări de cartografiere a unei insule… da! insula pe care este ţinută în captivitate Cecilia şi cu ajutorul unui alt căpitan, de poliţie marină de data aceasta este reţinut un vas de piraţi… povestea împreună cu nava unde erau ţinuţi robi – la galere – Felician şi Căpitanul intră pentru mine într-o ceaţă densă, cert este că într-un final ajung pe această insulă a Paştelui, după nişte deducţii laborioase, unde i se trimite Ceciliei un săpun recomandat, după deghizări succesive şi reîntâlnirea Cârmaciului de pe primul vapor, care se va dovedi a fi – nu vaporul, ci cârmaciul – eternul iubit, plecat în căutarea sirenei cu ochi albaştri, adică a Ceciliei, că-i promisese tatălui ei – adică lui Chiţchiţan – că el cârmaciul nu va avea linişte până nu o va şti în siguranţă, pe fiica, respectiv iubita lui, povestea se termină cu reuşita celor trei.

            Povestea de faţă se constituie într-un adevărat obiect de studiu, putem vorbi de matematică, geografie, fizică, chimie chiar de logică deoarece putem fi puşi în situaţia de a explica un pasaj de genul „eroii se îngroziră foarte când recunoscură în persoana şefului piraţilor pe acela care îi puseseră pe ei, nu de mult, la galere. Avură măcar atât noroc, că şeful piraţilor stătea pe tronul său în plină gală piraterească, adică fusese legat la amândoi ochii. În acest fel, nici unul cu ochiul drept legat nu-l putea acuza că ar fi părtaş cu altul legat la ochiul stâng.”

            Sper doar ca tema să fie ceva mai uşoară decât răspunsul la întrebarea de ce atunci când Felician aflat fix în Polul Sud şi voind să plece spre nord la prietenii săi nu ştie pe care din cele nouăzeci de drumuri să o apuce.

        

            Temă: Imaginaţi numele şi prenumele unei familii de şoricei.

Autor: BAJOR ANDOR (30 septembrie 1927, Oradea – 14(?) ianuarie 1991, Cluj-Napoca)

Copertă şi ilustraţii: HELGA UNIPAN

Traducere: ALEXANDRU PEZDERKA

Titlu original: Egy bátor egér viszontagságai (1960)

Editura: Ion Creangă

Lector: SANDU SINGER

Tehnoredactor: CONSTANTIN GOSAV

Bun de tipar: 24. 04. 1984

Apărut: 1984

Coli de tipar: 6

             

Povestirile unui şoarece de bibliotecă

              Dacă aţi cochetat vreodată cu erudiţia, aceasta este povestea unui şoarece de bibliotecă, care vă pune la punct. Perioada de povestit este cea a zeilor, a Greciei antice şi se termină cu ceea ce era în mare vogă la momentul acela, anume cibernetica. Partea interesantă şi aportul original este acela de a descoperi în marile epopei ale lumii, aportul neamului şoricesc de-a lungul istoriei. Şoricelului nostru nu-i sunt straine marile legende ale lumii, căci stăpânul bibliotecii îl învaţă tot ceea ce trebuie să ştie un şoarece de bibliotecă. Nu mai e dacât o lăbuţă până la a pune pe hârtie tot ceea ce s-a trecut mult prea uşor cu vederea de marii istorici ai omenirii, o lăbuţă căreia i se lasă să crească gheara astfel încât să poată fi folosită ca peniţă... poate părea cam incomod, dar să nu uităm că arta cere sacrificii.

            Sunt multe lucruri, amănunte fascinante, poveşti pe care le poţi afla de la un şoarece de bibliotecă, cineva foarte pragmatic poate întreba la ce-ţi foloseşte? Dacă iei întrebarea în serios, pe bune ai pierdut tot farmecul povestirii. Chestia este că imediat, toate amănuntele astea nu-ţi folosesc la nimic, poate cel mult să-ţi satisfacă curiozitatea eipstemică (dar între noi fie vorba, dacă ai astfel de curiozitaţi, clar ai ceva afinităţi cu şoricelul de bibliotecă) ulterior, după ce se vor decanta poveştile, vei vedea frumuseţea gândului interior exprimată cu fluenţă, elegantă, precizie.

            Plecând de la premisa că fiecare din noi ascundem cu grijă în interiorul nostru un şoricel de bibliotecă, mă gândesc care să fie momeala potrivită pentru el? Să fie numele năstruşnice ale şoriceilor şi ale broscuţelor din epopeea Batrachomyomahia pară-se scrisă de Homer? Să fie invitaţia de a investiga problema homeriană? Unde s-a născut Homer? Care a fost numele lui adevărat? Care sunt cetăţile care-l revendică? Să fie povestea lui Cristofor Columb şi a prea celebrului lui ou? Să fie războiul troian şi rolul şoriceilor în cucerirea Troiei? Te-ai întrebat vreodată care-i povestea cu mărul discordiei? De ce Ahile avea punctul slab tocmai în călcâi? Care este legătura dintre Dedal şi Icar? Ce a mai construit Dedal, în afara labirintului pentru Minotaur? Cum au influenţat şoriceii planurile lui Dedal, atunci când s-a apucat de construit labirintul din Creta? Care este legenda liliacului – tot un fel de şoricel. Răspunsurile la aceste întrebări sunt pe potriva unui şoricel de bibliotecă, adică sunt mai degrabă invitaţii la a citi mai mult despre ceea ce vă interesează. Sunt punctate doar elementele esenţiale ale legendei, adică atât cât este necesar pentru a înţelege rolul şoriceilor de-a lungul desfăşurării evenimentelor. Şi lucrurile devin tare delicioase atunci când se ajunge cu povestea la şoricei, imagini ghiduşe, cuvinte alese cu dichis, eufonii poetice, ronţăieli, chicotiri, mustăciri şi chiar pisiceli sunt pe alocuri.

            Personal sunt tare încântat de ilustraţiile volumului şi de ideea fabuloasă ca aceste ilustraţii să fie realizate de Silvia Colfescu. De ce aceasta încântare? Păi, ilustraţiile fac o frumoasă legătură cu o altă celebră carte despre şoricei şi anume Familia Roademult de Florian Cristescu. Sunt şi acolo câteva poveşti cu şoricei care învaţă carte, care merg la şcoală, poate chiar printre ei se găseşte şi strămoşul lui Chiţ Chiţcan, şoricelul nostru de bibliotecă.

            Temă: Sunteţi rugat/ă să descrieţi conceptul de carte, care sunt primele trei cuvinte care vă vin în minte?

Autor: ION ACSAN (7 februarie 1932, Bucureşti)

Copertă şi ilustraţii: SILVIA COLFESCU

Editură: Ion Creangă

Lector: GEORGE ZARAFU

Tehnoredactor: AURICA IORDACHE

Bun de tipar: 18.XII.1985

Apărut: 1985

Coli de tipar: 6,5

Hörbe cu pălăria cea mare

        Această carte poate fi câştigată aici   

       O poveste asemenea unui râuleţ ce-şi adună afluenţii de-a lungul drumului, devenind un curs de apă învolburat, având căderi repezi, cotituri bruşte, luând decizii înţelepte şi sfârşind calm şi aşezat pe undeva pe la şes… sau şezătoare, unde se povestesc întâmplările adunate de-a lungul şi de-a latul drumului.

            O filosofie de viaţă stă ascunsă în alegerea lui Hörbe ca într-o zi de lucru, într-o zi în care trebuie făcută marmelada de afine roşii, să hotărască o plimbare, o drumeţie, căci frumosul este acela care-l ademeneşte pe  Hörbe afară din casă. El are ochi pentru frumos, îl simte şi vrea să-l descopere, să-l trăiască, chiar dacă este o zi de miercuri.

            Piticul nostru, este un pitic chibzuit, îşi ia merinde atât pentru el, cât şi pentru o gură în plus… „pentru mine va fi destul…gândi el. Dar poţi să ştii dinainte cu cine te întâlneşti pe drum?” Verifică dacă la plecare lucrurile sunt lăsate în ordine şi îşi ia toiagul de drumeţie. Este timpul pentru primul afluent şi anume căutarea unui companion, din păcate nu dă decât peste cicălitori (Seff-Cicălitorul), peste supraresponsabili (Dittrich-Rădacină şi Keil-cel-Şchiop), peste inimi de iepure (Leubner-cel-Mic) … nu-i rămâne altceva de făcut, decât să dea răspunsuri potrivite şi să-şi vadă de drumeţie.

            Apăi îşi vede, până când oboseşte şi hotărăşte că-i timpul de-o gustare. Va mânca, iar firimiturile le va împărţi cu nişte furnici drăguţe… care vor veni valuri, valuri peste el, pentru ca na! prăjitura de pitic este tare gustoasă.

            Râuleţul nostru o ia la vale, la sănătoasa pentru a scăpa de valurile de furnici şi ajunge la râul cel mare, se impune o decizie! Ce-i de făcut, că de joacă cu furnicile nu-i, iar de înotat nu poate fi vorba… nu ne rămâne decât să plutim. Este momentul de a descoperi meseria lui Hörbe şi secretul lui - ??? Rămâneţi pe uscat furnicilor şi la revedere.

            Apele s-adună şi spre o cascadă se îndreaptă şi nu-i glumă! Noroc cu Zwottel, un  spiriduşo-duh al pădurii, care-l va salva pe Hörbe de la înec.

            Urmează confesiuni, alte aventuri, o a doua salvare a lui Hörbe şi o prietenie adevărată… să nu uităm de reîntoarcerea în Pădurea-Celor-Şapte-Coline şi reaşezarea piticului la casa lui. De acum încolo nu va mai locui singur, ci îl va avea pe Zwottel alături.

            Există şi o partea a doua – Hörbe und sein Freund Zwottel (1983) – din păcate nu a fost tradusă şi în limba română.

Temă: Când aţi luat cea mai recentă hotărâre sub impulsul frumosului?

Autor: OTFRIED PREUßLER, ortografiat şi PREUSSLER (20 octombrie 1923, Reichenberg)

Copertă şi ilustraţii: OTFRIED PREUßLER

Traducere: CHRISTA RICHTER

Titlu original: Hörbe mit dem großen Hut (1981)

Editura: Ion Creangă.

Lector: SINGER SANDU

Tehnoredactor: CONSTANTIN GOSAV

Bun de tipar: 2. X. 1984

Coli de tipar: 6,75