Cum
să vă povestesc despre această carte astfel încât să vă stârnesc interesul
într-o aşa de mare măsură încât dorinţa de a o citi să nu vă dea pace, să vă
bâzâie la ureche ca un ţânţar pofticios, să vă fie ca gândul la bucăţica de
ciocolată pe care aţi lăsat-o pentru mai târziu… ha! sunt pe punctul de a face
o greşeală. Nu vreau să transform această postare într-o reclamă, nu contează
cât de inspirat ar fi fost sloganul pe care l-aş fi scornit, îmi pare că s-ar
fi simţit o oarecare artificialitate. Nu vreau să risc şi nu vreau să vă
îndepărtez, din contră, intenţia mea este aceea de a vă apropia de un moment
autentic. O trăire care se infuzează timp de câteva zeci de pagini în fiecare
fibră a corpului de adult şi fiecare fibră asemenea unei frunze de ceai uscate
se va deschide sub acţiunea căldurii ce face ca sufletul să se dezmorţească.
Este
o carte pentru adulţi, eu aşa o văd – îmi pare că se marşează pe un anumit
sentiment de vinovăţie, dar nu este o vinovăţie dintr-aceea invalidantă, care
paralizează muşchii acţiunii, nu! este un sentiment de vinovăţie care te
trezeşte, te împinge spre acţiune, trezeşte în tine dorinţa de a face lucrurile
în alt fel. Şi se întâmplă aşa pentru că această poveste îţi luminează drumul
înapoi spre copilăria ta… eu asta am trăit. Mi-am amintit de jocul meu inspirat
din filmele de comando pe care le vedeam pe vremea aceea la video, cum am luat
toţi pionii de la jocul de şah şi le-am legat de gât o mică sârmuliţă pe care
am îndoit-o la cap sub forma unui cârlig. Şi m-am dus apoi în cămară şi am dat
iama în punga cu aţe a maică-mii şi am sustras de acolo un scul de mohair
portocaliu… ce plăcut era la atingere, parcă cineva mă iubea şi am întins peste
tot prin cameră aţa aceea portocalie, de la lustră porneau aţe peste tot şi pe
ele alunecau pionii, soldaţii, camarazii, prietenii mei în încercarea de a o
elibera pe regină. Am luat parte în ziua aceea la una din cele mai
spectaculoase expediţii organizate la mine acasă, dar nu am uitat nici acum
ameninţarea care plana nevăzută peste această desfăşurare de forţe şi anume
coborârea intempestivă a Olimpienilor, care cu suficienţa şi privirea lor
superioară m-ar fi întrebat ce-i cu prosteala asta din cameră şi de ce am
stricat sculul portocaliu. Da, aşa fac Olimpienii când coboară printre cei
mici, le fixează micimea în raport cu superioritatea lor, cei mici au voie să
existe doar în limitele trasate de ei.
Am
şi eu din când în când un astfel de sentiment de suficienţă, de superioritate,
de intoleranţă iar Kenneth Grahame prin poveştile lui mi l-a pus în faţă
spunându-mi că de acum încolo nu mai am scuza neştiinţei.
Este
o carte care mobilizează toţi muşchii, nu doar veţi strânge din dinţi, veţi şi
râde cu gura până la urechi, jocurile imaginate de copii sunt efervescente,
dorinţa lor de a mânca biscuiţi nu poate fi stăvilită de furtuna de afară, ba
mai mult, această furtună este luată complice şi sub adăpostul tunetelor care
acoperă gălăgia şi sub adăpostul fulgerelor care arată calea, ceata de copii
trezită în miez de noapte se strecoară până în sufragerie pentru a da atacul
final asupra cutiei cu biscuiţi. O mică precizare, drumul lor trece prin camera
albastră, aceasta fiind ocupată de noul profesor venit abia de o zi. Domnul
profesor este o fire sensibilă de artist, sufletul lui este chinuit de diferite
spectre pe care imaginaţia bogată le încarcă de substanţă palpabilă, este
suficient să prindă doar un contur şi trăirea de spaimă e gata. Ei bine,
imaginaţi-vă acum noaptea aceea cu natura dezlănţuită în care privirea
profesorului nu prinde doar un contur…sunt cinci contururi mici, în cămăşi
albe, care se furişează, se împiedică şi cad, se hârjonesc şi sar, şi un joc
tragic joacă – o moarte în zadar. Imaginaţia profesorului lucrează febril
astfel încât a doua zi după micul dejun acesta este deja pregătit de drum.
Peste câteva săptămâni, unchiul Thomas a scos din buzunar un exemplar dintr-o
revistă „Psyche: Un Jurnal al Supranaturalului” şi a început să tragă fel de
fel de apropouri cu privirea la cel de-al treilea caz prezentat în această
revistă.
Cred
că dacă vor fi copiii care vor citi această carte lor le va veni mai uşor să-i
înţeleagă pe adulţi, ba chiar să facă un pas în plus şi anume să-i ierte.
Temă: Continuaţi următoarea
propoziţie. Destindeţi fibra încordată şi permiteţi-vă să fiţi încă o dată…
Autor: KENNETH GRAHAME (8 martie
1859, Edinburgh, Scoţia – 6 iulie 1932, Pangbourne, Anglia)
Copertă şi ilustraţii: CORNELIA
MANEA
Traducere: CLEOPATRA LORINŢIU
Titlu original: The golden age
(1895)
Editura: Ion Creangă
Redactor: SANDU
SINGER
Tehnoredactor:
CONSTANTIN GOSAV
Dat la cules 12.08.1983. Bun
de tipar 10.11.1983
Apărut 1983. Coli editoriale
7,5
