Croitoraşul cel gras

            Mai zilele trecute am ales de bună voie şi nesilit de nimeni să răspund unei provocări care a apărut dintr-o joacă, provocarea era să mă gândesc la o poveste al cărei titlu este deja stabilit. Am ales să vă spun povestea Croitoraşului Cel Gras.

CROITORAŞUL CEL GRAS

            Era pe vremea breslelor, pe atunci erau oameni care lucrau cu fiare şi se numeau fierari, erau şi oameni care lucrau cu piei, aceştia erau de două feluri, popii şi tăbăcarii, ei se deosebeau şi după mirosul care-i însoţea, dar şi după faptul că unii luau pielea de pe animale, pe când ceilalţi luau pielea de pe oameni, mai erau dogarii, aici lucrurile sunt simple, de-ţi lipsea vreo doagă, ei ţi-o puneau la loc şi mai erau şi alte bresle dar nu le voi aminti acum pe toate căci vreau să vă spun o poveste despre un croitor, care aşa cum vă imaginaţi făcea parte din breasla croitorilor.

            Să vedeţi cum stă treaba în această meserie, dacă vreun om are nevoie de un rând de haine, merge el la croitor şi face comandă. Croitorul îl măsoară de-a lungul şi de-a latul şi începe să potrivească pe bucăţile mari de pânză sau de ce material şi-o fi ales clientul, aceste măsuri. După ce le-a potrivit el bine, bine astfel încât să nu aibă pierderi mari, începe hârşti, hârşti cu foarfecele să decupeze forma omului, numai că nu o decupează aşa dintr-o bucată ci o mânecă colea, un crac de pantalon dincolo şi din partea asta mai scoate o mânecă, are grijă să scoată şi pieptul şi spatele astfel încât ajunge să aibă la un moment dat pe masa de lucru, o formă de om făcut din bucăţi de material şi numai un ochi priceput şi-ar da seama că acolo, pe masa de lucru zace o formă de om. După ce a terminat de decupat îşi ia acul şi aţa şi se apucă de însăilat, ei! acum, lucrurile încep a prinde contur, se văd mâinile de-o parte şi de alta, pieptul în faţă, spatele-n spate…între timp mai vine şi omul la probă, că poate măsurile au fost luate greşit sau poate s-o mai fi lăţit sau cine ştie ce-o mai fi păţit. Se strânge, se ajustează astfel încât, într-un final, rândul de haine să-i vină omului ca turnat pe el.

            Frumoasă meserie şi erau destui care o practicau prin vremurile acelea de care vă povestesc şi printre ei se afla şi croitorul nostru, un omuleţ rotofei, plin de el şi înţepat, a cărui deviză în muncă era „Măsura sunt eu!” Ei bine, vă daţi seama că o astfel de deviză în munca lui nu se potrivea prea bine cu aşteptările clienţilor, iar aceştia îşi îndreptau paşii spre croitorii care lucrau cu măsurile lor. Azi aşa, mâine aşa, croitorul nostru a trebuit să-şi strângă catrafusele şi să purceadă la drum pentru a-şi arăta măiestria şi îndemânarea pe alte meleaguri.

            Într-o zi a nimerit pe nişte plaiuri, unde a aflat numai locuitori rotofei, rotunjori şi frumuşei şi ce tare s-a mai bucurat croitoraşul nostru când s-a văzut printre ei, acum avea să dea măsura adevărată a talentului său. Şi-a deschis prăvălie cu scăunel la intrare să-l ia repede în primire pe primul client care o veni şi acesta nu a întârziat să apară, aproape că se rostogolea când mergea, aşa de umflat era. Clientul a fost un pic nedumerit când a aflat că nu se lucrează cu măsura lui ci cu cea a croitorului, dar văzându-l şi pe el rotofei, plin de el şi înţepat şi-a zis în sinea lui că are de-a face cu cineva tare priceput, care dintr-o ochire l-a şi măsurat… şi a rămas să vină peste câteva zile la probă.

            Şi a venit sorocul probei şi uite că vine şi clientul, bucuros nevoie mare că se va primeni ca-n zi de sărbătoare…da! era ceva de ajustat, dar asta nu e pricină de certat sau de impacientat, croitoraşul nostru luă din pălărie câteva ace cu gămălie. Dar la final, clientul ieşi dezumflat de-a binelea din prăvălie şi ca să fim sinceri toţi clienţii pe care i-a avut croitoraşul nostru au ieşit asemenea primului. Şi vă daţi seama că într-o ţara ai cărei locuitori sunt toţi rotofei şi rotunjori să vezi pe ici, pe acolo câte unul care abia mai suflă, şi tu dacă ai fi fost primar te-ai fi gândit la vreo molimă. Aşa au început cercetările pentru a fi descoperită cauza îmbolnăvirilor subite apărute în Oraşul Băşicilor.

            Croitoraşul nostru a fost luat pe sus de mai mari oraşului, care l-au lăsat acolo unde puterile le-au slăbit, astfel meşterul nostru a ajuns în Oraşul Butiilor. Vă daţi seama bucurie pe el când s-a văzut printre atâţia umflaţi… şi iarăşi prăvălie cu scăunel la intrare, să-l ia repede în primire pe primul client ce-o veni. E, şi s-a nimerit a fi chiar starostele oraşului, care a vrut să ştie dintr-un început dacă poate lucra cu blăni. Croitoraşul nostru s-a gândit că nu poate fi prea complicat, că şi blana tot un fel de material este, dar a precizat de la bun început că măsura este el. Starostele a fost de acord, asta după ce l-a cântărit un pic din ochi şi a fost mulţumit de volumul croitorului, căci lui îi trebuiau butii pentru a le vinde în oraşul vierilor, astfel încât aceştia să nu se mai îmbete ca porcii şi să aibă în ce pune vinul. A rămas stabilit ca peste câteva zile să vină cu blănile, iar între timp croitoraşul nostru să-şi pregătească cele trebuincioase pentru muncă.

            Şi blănile au fost aduse şi au fost frumos stivuite în curte cu spaţii între ele să poată circula aerul, să nu prindă miros urât sau mai rău, să mucegăiască. Dar croitoraşul nostru a rămas cam ca viţelul la poarta nouă, ţinând într-o mână foarfecele, iar în cealaltă acul si mosorelul cu aţă, pentru că în faţa lui era ditamai stiva de scânduri… e drept, materialu-i bun, dar nu-i pe măsura priceperii lui.

            E, ş-a fost ceartă mare şi s-a lăsat cu doage sărite căci meşterul nostru luase un mic acont, pe care nu a mai putut să-l restituie. Şi uite aşa croitoraşul nostru a plecat din Oraşul Butiilor şi a ajuns….

            Acum nu ştiu exact: a ajuns, i-a fost îndeajuns, s-o fi ajuns… eu până aici ştiu povestea, de aici încolo dacă ştie cineva ce s-a întâmplat îl rog să-mi spună şi mie că tare sunt curios în ce fel şi cum şi-a dus viaţa mai departe croitoraşul nostru.